INTERVIU Carmen Firan, scriitoare: „Am lucrat cu Ion Iliescu la Editura Tehnică. Toţi intelectualii îl apreciau“

INTERVIU Carmen Firan, scriitoare: „Am lucrat cu Ion Iliescu la Editura Tehnică. Toţi intelectualii îl apreciau“

Carmen Firan  FOTO: Dinu Lazăr

Înainte de Revoluţie şi înainte să împlinească 30 de ani, Carmen Firan s-a angajat la Editura Tehnică, condusă de Ion Iliescu. Imediat după căderea regimului comunist, a avut încredere în politicienii care păreau hotărâţi să ajute România, fără să ştie că mulţi erau „foşti securişti şi nomenclaturişti“. A simţit că a asistat la o farsă, una pe care o retrăieşte în America lui Donald Trump, unde locuieşte de mai bine de 20 de ani.

„Treptat, am aflat că există multe feluri de călătorii, de plăcere sau de nevoie, unele întrerupte, altele interminabile, unele ratate, altele salvatoare. Şi nu toţi cei plecaţi se întorc acasă. Exploratori, aventurieri, fugari, deportaţi, exilaţi, rătăcitori, călătorii îşi urmează soarta sau şi-o înfruntă, unii îşi aleg calea, alţii sunt forţaţi să ia un drum anume.“ Aşa sună un paragraf din primele pagini ale volumului „Unde începe cerul“, publicat în România acum şase ani. Carmen Firan, astăzi 60 de ani, a ales New Yorkul în 2000 şi a lucrat ca director de programe al Institutului Cultural Român de acolo. Atunci deja „era uşor să pleci şi să te întorci“, spunea ea. „Nu reprezenta un act de curaj.“ A rămas în Statele Unite şi nu-şi doreşte să mai revină aici sau să caute o altă ţară adoptivă, în pofida zbuciumului politic actual, dintr-o republică mai divizată ca oricând. 
 
„Weekend Adevărul“: Cum vă simţiţi când ajungeţi în România? A devenit o ţară străină sau e un spaţiu care se schimbă încet şi pe care îl recunoaşteţi de fiecare dată?
Carmen Firan: De câte ori vin în România găsesc ceva nou, dar şi ceva care mi se pare încremenit. Nu am mari nostalgii, dar sunt curioasă, îmi place să fiu surprinsă, într-un sens pozitiv. Anul ăsta am avut norocul să mă aflu acolo chiar când au fost alegerile şi am votat la Braşov, unde mi-am lansat romanul „În apele facerii“. Secţia de votare era într-o cantină studenţească, se adunaseră mulţi tineri şi trebuia să stăm la o coadă foarte mare. Dacă am fi fost în New York, aş fi spus: „Lasă, vin mai spre seară“. Demnitatea şi fermitatea tinerilor aproape te obligau să rămâi. Toată lumea era calmă şi avea speranţă. Am fost la vot cu soţul meu, Adrian Sângeorzan, şi cu tata, în vârstă de 85 de ani, care este încă un tip energic şi implicat în viaţa culturală şi socială. Şi datorită lui am stat la acea coadă. Ne- a spus: „Voi faceţi ce vreţi, dar eu trăiesc în ţara asta, mie îmi pasă, eu rămân să votez“. De când am plecat, de mai bine de 20 de ani, am scris mult şi despre cum am perceput România de-a lungul timpului, şi despre condiţia dezrădăcinatului. Au fost ani în care eram puţin mai pesimistă şi plecam cu inima mai grea din România, însă anul acesta nu s-a mai întâmplat şi nu ştiu dacă este o schimbare reală sau dacă doar mi-am îndulcit privirea. Cred că ambele. Atunci se afla şi Papa în România. Am găsit oameni luminoşi, exista o formă de toleranţă şi de acceptare care poate că a durat doar câteva zile, când simţeau că miracolul era posibil. Din păcate, stau prea puţin în România şi reuşesc să ajung doar o dată pe an.  
     
Consideraţi că reacţiile societăţii civile au contribuit la această schimbare a României din ultimii ani?
Nu ştiu exact care este forţa societăţii civile. Am aflat că lideri ai unor organizaţii civile au devenit ostili mişcărilor naturale pe care oamenii simt că trebuie să le facă. Nu am observat un mare spirit de comunitate, dar am văzut o conştiinţă individuală; există o voce nouă, vocea tinerilor. Dar să nu lăsăm deoparte bătrânii. Am povestit despre tatăl meu, l-aţi văzut şi pe Mihai Şora... La protestele de stradă sunt mulţi peste 50-60 de ani. Unii oameni în vârstă au o gândire mai proaspătă decât anumiţi tineri. În România s-a încercat o dezbinare între generaţii şi bătrânii au fost arătaţi cu degetul: pentru că ei ar fi cei care ne ţin în loc. Din ’89 au trecut trei decenii, Ceauşescu a stat la putere numai 24 de ani. Noi, în 30 de ani, am fi putut să ne schimbăm şi să determinăm o schimbare în spectrul politic. Elefanţii bătrâni au cam dispărut, dar lupii tineri au acum puterea. Şi sunt mai nesătui, uneori mai cinici şi mai cruzi. Nu cred că se mai poate vorbi de comunism, ci mai degrabă de mafiotism, grupuri de influenţă pentru care doctrina politică este doar un pretext pentru a acapara puterea, a specula vulnerabilităţi sociale, a degrada valori spre a-şi legitima corupţia. Astfel de grupuri de influenţă nu au apărut doar pe scena politică din România. 
 
Alături de tatăl ei şi de poeta Nina Cassian, la New York  FOTOGRAFII: Arhiva personală Carmen Firan 
 
Indiferenţa, primul semn al trădării
Partidele nou înfiinţate în România ar putea modifica situaţia politică?
M-aş bucura să o poată face. Nu pot să îmi dau foarte mult cu părerea despre detaliile vieţii politice de acolo, dar simt că în această mişcare tânără de opoziţie există oameni care vor cu adevărat să trăiască în România. Şi, când asta îţi doreşti cu adevărat, ce vrei să faci în primul rând? Să faci curat, să-ţi fie bine. Cum poţi să faci o schimbare? Mergând la vot. Am vorbit cu câţiva tineri care mi-au spus că la alegerile parlamentare şi-au anulat votul sau că nu le place nimeni şi nu votează. Pe baza acestui absenteism sau a lipsei de implicare poate fi acaparată puterea. O prietenă, poeta Elena Ştefoi, spunea că indiferenţa este primul semn al trădării. Este o formă de moarte lentă a spiritului. 
Unii oameni în vârstă au o gândire mai proaspătă decât anumiţi tineri. În România s-a încercat o dezbinare între generaţii şi bătrânii au fost arătaţi cu degetul: pentru că ei ar fi cei care ne ţin în loc. Din ’89 au trecut trei decenii, Ceauşescu a stat la putere numai 24 de ani. Noi, în 30 de ani, am fi putut să ne schimbăm.
După ce v-aţi mutat în Statele Unite, s-a întâmplat să vă pierdeţi dorinţa de a vota? 
Am votat de fiecare dată când am putut. 
 
„Trăiesc în America  
o altfel de farsă“
Mă voi întoarce la perioada 1989-1990. Ce vă aşteptaţi atunci să se întâmple în ţară? Aveaţi 30 de ani.
Da, eram idealistă. Nu credeam că o să trăiesc asta vreodată: să se clatine sistemul comunist şi Ceauşescu să se ducă. Eram convinsă că Ceauşescu şi sistemul îmi vor supravieţui. Fiecare dintre noi îşi găsise o oază intelectuală printre prieteni, aveam un fel de rezistenţă în interiorul cuştii. Entuziasmul în acea vreme a fost enorm, pe măsura decepţiei care a urmat. Am scris despre asta mai târziu, după ce am ajuns la New York, am publicat un roman numit „Farsa“, în care am descris ce am simţit: că trebuie să fac ceva, dar nu ştiam cum. Am crezut că forţele care îl răstoarnă pe Ceauşescu şi preiau puterea sunt progresite, însă, după un timp, am înţeles că eram cu adevărat într-o farsă. Foştii securişti şi nomenclaturişti, rămaşi ascunşi câteva luni, au reapărut pe scenă, de-acum într-un peisaj de tranziţie spre democraţie. S-au infiltrat în partide la vârf, au făcut afaceri, au început să conducă nu numai politic, ci şi economic. În viaţa unui tânăr, lucrurile astea lasă urme; au urmat dezamăgirea, frustrarea şi umilinţa, din cauza manipulării şi a minciunii. Nu am mai avut încredere în nimic, fusesem indusă în eroare de propria naivitate şi lipsă de experienţă. A fost greu să accept înfrângerea. M-a şi costat: au fost momente în care nu am avut de lucru şi eram oaia neagră (n.r. – cei din breaslă nu mai voiau să-i fie colegi din cauza apropierii din trecut de Iliescu). Acum trăiesc în America o altfel de farsă, numai că de această dată o pot detecta.      
 
Aţi fost dezamăgită şi pentru că îl cunoşteaţi personal pe Ion Iliescu şi aveaţi aşteptări mai mari de la el? 
Am lucrat cu el, m-a angajat la Editura Tehnică în 1986. Toţi intelectualii îl apreciau, era un director luminat şi un tip care i se împotrivea lui Ceauşescu, deşi îi era imposibil să se manifeste. Citea, mergea la teatru, vorbea cu scriitorii, putea să poarte o conversaţie inteligentă, în comparaţie cu alţi oameni ai sistemului. Nu o spun numai eu, care l-am cunoscut puţin. Când m-a angajat la editură făceam cronică dramatică, aveam deja trei cărţi publicate şi mă respecta pentru ceea ce scriam. Cu puţin timp înainte de ’89, îmi propusese să fac o colecţie de literatură ştiinţifico-fantastică, în anii cei mai întunecaţi. Mulţi îşi mistifică biografiile şi trecutul, sunt atâţia pretinşi disidenţi sau oportunişti. Dacă eşti cinstit cu tine, poţi să priveşti în faţă trecutul, să ţi-l explici şi să eviţi alte erori asemănătoare. Dar asta nu se întâmplă des. Există o formă de amnezie indusă politic, o denigrare a valorilor importante în favoarea celor superficiale de moment, iar oamenii nu mai au o gândire istorică. Nu mai compară, nu mai încearcă să evite traumele prin care au trecut, pentru că spun că acum e diferit. Niciodată nu e diferit. Toate formele de dictatură, de populism s-au instalat la fel. 
 
 La Colocviile Scrisul Românesc, însoţită de Adrian Sângeorzan, soţul ei  
 
Aţi prevăzut că o să câştige Donald Trump alegerile în 2016?
Nu, dar mi-a fost frică în ultimele luni, înainte de alegeri. Nu sunt o fană nici a lui Hillary Clinton. Cred că Partidul Democrat e în derivă, a făcut şi face erori majore, aşa că eram într-o situaţie imposibilă – cineva antipatic candida împotriva cuiva periculos. Da, mi-a fost frică că o să câştige şi m-am întrebat cum a ajuns Donald Trump să fie nominalizat de Partidul Republican dintre atâţia candidaţi pe care i-a insultat, folosind un limbaj politic josnic. Cum a reuşit? Din cauză că în societatea americană există fracturi mari care s-au acutizat în ultimii ani: elitismul politic, faptul că aşa-zisa Americă profundă a fost ignorată, excesele corectitudinii politice, spaima de noul val de emigranţi. Mulţi devin îndoctrinaţi şi uşor manipulabili. Donald Trump este un orator abil, care ştie să vorbească pe înţelesul mulţimii, ştie să insufle frică, recurge la populism, manevrează bine propaganda conspiraţiilor şi a ştirilor false, ceva nou în America, dar care încă prinde. Mi-e frică de ce va urma în 2020. Depinde de ce strategie va adopta Partidul Democrat, de liderul pe care îl va nominaliza şi de cum va începe dialogul cu societatea americană, unul greu de purtat tocmai pentru că trăim într-o ţară divizată, care aproape că a uitat de tradiţia ei democratică şi de decenţa luptei politice. 
 
„Nu înţeleg afinitatea pentru Trump“
Şi mass-media contribuie la crearea prăpastiei.
Şi mass-media este divizată şi îşi serveşte propria audienţă. Fiecare consideră că postul de televiziune adversar este părtinitor. Fox News e de partea lui Trump, CNN împotriva. Liderul nostru se ocupă de lucruri minore, intrând în conflict cu o anumită parte a populaţiei Americii, insultând opozanţi, instigând la insatisfacţie şi ură, iar între timp, în lume, se întâmplă lucruri grave, se discută priorităţi economice şi supremaţii politice pe termen lung. China şi Rusia nu stau degeaba. Există alte pericole reale. Însăşi planeta se clatină confruntată cu o accelerată schimbare climatică.  
M-am întrebat cum a ajuns Donald Trump să fie nominalizat de Partidul Republican dintre atâţia candidaţi pe care i-a insultat, folosind un limbaj politic josnic. Cum a reuşit? Din cauză că în societatea americană există fracturi mari care s-au acutizat în ultimii ani: elitismul politic, faptul că aşa-zisa Americă profundă a fost ignorată, excesele corectitudinii politice, spaima de noul val de emigranţi. 
Aţi povestit, într-un alt interviu, că unii români din Statele Unite susţin această politică a lui Trump, şi anume că nu mai sunt de acord să rămână graniţele deschise pentru imigranţi. Aţi fost decepţionată de reacţiile lor?
Da, sunt în continuare. Nu doar românii sunt aşa, în general, est-europenii. Mulţi dintre ei au venit aici înainte de căderea comunismului. Şi nu e vorba despre a lăsa graniţele deschise, pentru că nu au fost niciodată deschise, dar existau programe de loterie a vizelor, aplicare de azil din raţiuni economice sau terorism în ţările de unde veneau imigranţii. E greu să ai un dialog azi cu susţinătorii lui Trump, pentru că pasiunile politice s-au radicalizat. Înainte, în timpul unui alt preşedinte republican, fie că era Reagan, Bush senior sau Bush junior, puteai discuta cu ei în contradictoriu. Acum au o formă de fanatism bine întreţinută de probabil cel mai neconvenţional lider pe care l-a avut vreodată America. Însă asta nu se aplică în cazul imigranţilor români, sau din alte ţări est-europene, ajunşi aici după căderea comunismului, care au venit din motive profesionale sau pentru a-şi perfecţiona educaţia. Înţeleg simpatia unora pentru Partidul Republican şi o respect, ceea ce nu pot însă înţelege este afinitatea pentru un personaj ca Trump, intoleranţa pentru diversitate, faptul că ei, europeni, au ajuns anti-UE doar pentru că Trump este un critic fervent al uniunilor şi tratatelor tradiţionale ale Americii. 
 
 

„Corectitudinea politică a infestat viaţa de zi cu zi“

 
Cum era, la nivel social şi politic, America în care v-aţi mutat la începutul anilor 2000?
E un subiect care apare des în grupul nostru cultural format din oameni veniţi din Franţa, Belgia, Rusia sau Polonia. Când am ajuns aici, am simţit că aparţin acestui loc tonic şi generos, am fost exaltată, am scris despre el şi l-am lăudat. Acum mă simt puţin jenată de această euforie, pentru că, sub ochii mei, America a început să se îmbâcsească din interior. De exemplu, în ce priveşte politica de emigrare, subiectul cel mai fierbinte. De ce m-am simţit eu bine? Pentru că America primea în casă oameni care aveau ceva de oferit sau care erau în situaţia să nu poată să se manifeste în ţările lor natale. Am avut green card pentru aşa-zisa persoană cu calităţi excepţionale; se numeşte pompos, am obţinut-o ca scriitoare, prin cărţi, traduceri şi alte activităţi culturale. Dar unii au venit cu loteria vizelor, alţii cerând azil. Ce se întâmplă la graniţa cu Mexicul are legătură cu politica Americii de a le acorda azil acestor oameni care fug de sărăcie şi de războaie. Au modificat metodele de a-i trata, dar nu şi legea. Percepţia mea asupra Americii s-a schimbat şi din cauza exagerării corectitudinii politice, care a infestat viaţa din şcoli, din universităţi, dar şi viaţa de zi cu zi.

(Fotografiată de Cato Lein, artist apreciat în Suedia) 

Trebuie să fiu atentă ce vorbesc şi cu cine, pentru că pot să jignesc şi după aceea suport consecinţele. Susţin dreptul minorităţilor, dar, în momentul în care  vrei ca o minoritate să creeze modele în care ea să devină o formă de majoritate subterană, lucrurile nu mai sunt în regulă. Venirea unui populist la putere a înlocuit corectitudinea politică cu mitocănia, o nouă valoare pentru o anumită parte a populaţiei. Nu e în regulă, pentru că sărim dintr-o extremă într-alta. Iar despre New York... a devenit un oraş extrem de aglomerat, s-au triplat construcţiile de când am venit eu. Dacă vrei să vezi un spectacol, trebuie să pleci cu mult timp înainte, să nu ajungi după actul I. Orice aventură în oraş e mai grea şi durează mai mult. Serviciile s-au degradat şi ele. Lucrurile nu mai funcţionează la fel de bine ca înainte.
 
De ce aţi luat hotărârea să vă mutaţi din România?
Mai fusesem de câteva ori la New York, când lucram la Fundaţia Culturală Română, acum ICR, şi aveam un proiect cu Institutul Smithsonian, la care România a fost invitată. Aveam prieteni buni şi serioşi aici şi mi-a plăcut. Plus că era o mutare, nu o plecare. Era uşor să pleci şi să te întorci, nu reprezenta un act de curaj. Am fost director de programe la Institutul Cultural Român, unde cred că am făcut o treabă foarte bună vreme de patru-cinci ani: programe literare care au rămas în istoria acestei instituţii. 
 
În prezent vă gândiţi să plecaţi definitiv din Statele Unite? 
Nu. Însă vreau să am mai mult timp să călătoresc şi să stau în România, nu numai două săptămâni, ci poate o lună sau chiar două. Să fie o bază, de unde să pot călători în Europa şi în Asia. România a rămas pentru mine „acasă“. Oricât aş fi fost de enervată de o conjunctură sau de o întâmplare politică, nu am fost niciodată supărată pe ţară sau pe cineva de acolo. Cum nici în America nu sunt. Sunt supărată pe lipsa de reacţie şi mai ales pe faptul că aici oamenii nu pot să detecteze nişte semne pe care noi le-am trăit în timpul comunismului în România: nepotismul, manipularea mass-media, un întreg sistem de propagandă bine pus la punct, care poate deregla chiar şi cea mai veche democraţie. 
 

Ţine şedinţe de hipnoterapie clinică

 
Povestiţi-mi despre etape din viaţa dumneavoastră mai puţin serioase, de pildă, despre copilărie. Cum au fost anii de şcoală? Lăsând deoparte îndoctrinarea. 
Până am terminat facultatea, am copilărit în Craiova. Amintirile mele sunt foarte frumoase, îndoctrinarea am simţit-o târziu. Eram copil, principala preocupare era să mă joc, îmi plăcea şi să citesc. Când am mai crescut, erau mai importante acneele de care trebuia să scap, metaforic vorbind, decât bubele sistemului. Am şi găsit o formă de normalitate într-un sistem bolnav, datorită comunităţii şi a naturaleţii vieţii de atunci. Greul cădea asupra părinţilor noştri, ei simţeau că trebuie să reziste şi să ne lase nouă acel sentiment al normalităţii. Aceiaşi bătrâni pe care astăzi unii îi pun la zid. Trebuie înţelese timpurile. Când a fost în România, Papa a spus ceva: „să mergem împreună“, adică nu doar oameni de diverse religii şi rase, ci şi generaţiile: copii cu părinţi şi bunici. Îmi aduc aminte de legăturile extraordinare pe care le aveam eu cu alţi copii de la şcoală sau din acelaşi cartier, şi de cele ale părinţilor noştri. Mâncam şi dormeam unii la alţii, ne iubeau şi părinţii celorlalţi, aveam o comunitate de care nu eram conştienţi. Am rămas sănătoşi într-un sistem nesănătos tocmai datorită acestei comunicări.

               (În fotografie: Carmen Firan, la absolvirea 
                                                           clasei a VIII-a)
 
Dar despre viaţa de şcolară ce vă aduceţi aminte?
Citeam mult, deşi am terminat clasa specială de matematică la Liceul „Nicolae Bălcescu“. Îmi plăceau franceza şi literatura. Citeam filosofie, cărţi de spiritualitate şi psihanaliză trase la xerox de la cei care le aduceau din străinătate. 
 
În cele din urmă, aţi urmat o facultate de matematică. 
Anii aceia erau grei; când am terminat matematica, în 1981, oraşele mari au fost închise. Nu puteai să fii repartizat, indiferent de notă. Unii au încercat să îşi facă buletine de comune de pe lângă oraşele mari. Eu am ajuns în comuna Ileana, în judeţul Ilfov, unde nu era tren şi trebuia să merg cu o rată pe care o luam din gara Obor. Înainte, visasem să studiez regie, dar mi se spunea că nu am cum să intru, sau limba franceză, şi mai rău, erau posturi puţine, toate la ţară. Am făcut matematica şi pentru că, în ultimul an de liceu, tata m-a dus la un profesor universitar să mă evalueze. L-a încurajat, i-a zis să nu îşi facă probleme cu mine. A fost încă un semn că e drumul pe care trebuia să-l iau. Nu mă atrăgea neapărat profesoratul, dar mai târziu mi-am dat seama că îmi plăcea să lucrez cu copiii. 
 
Cât timp aţi predat în comuna Ileana?
Din ’81 până în ’86 am fost profesoară în diverse comune. Din Ileana m-am mutat în Voluntari, unde am predat şi fizică, suplineam şi muzică, pentru că nu aveam catedră întreagă. Apoi, m-am dus în Colentina. Aveam şi un copil, trebuia în primul rând să ne zbatem să stăm la cozi şi să luăm ceva de mâncare. Însă exista o frumuseţe în acest întuneric: citeam, mergeam la teatru, aveam un grup de prieteni. Aşa am rezistat: ne-am creat un mecanism de supravieţuire.    
 
V-aţi propus cândva, în copilărie, să ajungeţi scriitoare? 
Nu mi-am propus, dar am scris de mică, în clasele I-IV am început cu basme. Scriam poezii, am avut un jurnal. Mama a fost bibliotecară la liceul în care învăţam şi am trăit înconjurată de cărţi: din biblioteca de la noi de acasă şi din biblioteca liceului, care era impresionantă. Pe vremea aceea, statul le dădea bani bibliotecilor să achiziţioneze noile apariţii şi se traducea mult. Se publicau culegeri cu poeziile copiilor, în care am început să apar, am avut şi o emisiune la televizor cu Ştefan Augustin Doinaş. Mi-a lăudat o poezie! Toate m-au pus pe acelaşi drum.
 
V-aţi temut, la începuturi, că nu veţi fi apreciată?
Nu, nici acum nu mi-e teamă. Bucuria de a scrie e aşa de mare, încât nu mai contează ce se întâmplă după ce termini o carte. Când o închei, începe o formă de anxietate din cauza publicării şi a promovării. Iar aprecierea vine de fapt când primeşti un e-mail de la oameni pe care nu i-ai văzut niciodată şi care îţi scriu că le-a plăcut cartea. 

                        (Carmen Firan cu Johnny Răducanu 
                   FOTO: Arhiva personală Carmen Firan)
 
Am descoperit că aţi urmat cursuri de hipnoterapie clinică. De ce?
În urmă cu vreo opt ani, scriam la două cărţi: „Umbra pierdută“, apărută anul trecut la Polirom, şi încă un roman mai amplu, la care încă lucrez. Aveam nevoie de mai multe informaţii despre  hipnoză, psihanaliză, anxietate, tulburări de personalitate şi posibile tratamente. O universitate din Los Angeles a deschis o filială la New York, am luat aceste cursuri şi am descoperit că îmi place să studiez. Foloseşti puterea minţii şi autosugestia, ai un discurs cu propriul eu, cu subconştientul. Apoi am făcut neuro-linguistic programming (n.r. – programare neurolingvistică), pentru că mi s-a părut interesantă. Mi-am dat examenele şi am devenit terapeut de hipnoterapie clinică. Ţin destul de sporadic şedinţe, pentru că îmi consumă multă energie, dar o fac şi ca să dau ceva înapoi. Simt că am ajutat cu adevărat anumiţi oameni, o fac şi din curiozitate faţă de natura umană; toate îmi folosesc la scris, dar şi ca om. Cred că în ultimii ani m-am schimbat mult. Mi-am pierdut din aroganţă şi din vanitate; am avut câteva momente în care am primit diverse lecţii: de la Revoluţia Română, de la profesia mea, de la moartea mamei, de la emigrare. Am încercat să înţeleg lecţiile. Din cauza rapidităţii vieţii, suntem luaţi de un mecanism aproape diabolic, în care pedalăm şi care ne poate aduce satisfacţii profesionale, materiale. Dar apare şi o goliciune a sufletului, o singurătate şi o anxietate. În copilăria despre care povesteam, nu ştiam de aceste boli. Acum există în toate oraşele mari şi în societăţile competitive. 
 
Certificatul de terapeut de hipnoză clinică se obţine greu?
Poţi să  studiezi trei ani, un an, depinde de cât eşti de dornic să treci etapele. Sunt şi şedinţe live. Odată, a venit un profesor renumit din Los Angeles la clasa noastră să exemplifice cum te laşi de fumat prin hipnoză. A întrebat în sală dacă fumează cineva. Nimeni în afară de mine. Am ridicat mâna şi m-a întrebat dacă sunt gata să mă las. Aveam la dispoziţie un sfert de oră. M-am speriat şi i-am spus că nu. Toată lumea s-a uitat la mine, m-am simţit laşă şi m-am răzgândit. M-a pus în faţa clasei, pe scenă, în hipnoză permisivă. După aceea, când am luat o pauză, am ieşit afară să fumez, m-am uitat la pachetul de ţigări şi nu înţelegeam ce e. A avut efect. M-am lăsat de fumat aproape un an, până când bradul de pe strada noastră a fost lovit de o tornadă şi furtuna a făcut ravagii. În noaptea aceea, şi din cauza altor probleme avute atunci, cu toţi copacii căzuţi pe stradă, cu bradul rupt ca un creion, mi-am aprins o ţigară. Încet, încet am revenit la fumat. De aceea, nu fac şedinţe cu cei care vor să renunţe. 
 
CV
Numele: Carmen Firan
Data şi locul naşterii: 29 noiembrie 1958, Craiova 
Studiile şi cariera: 
- În 1981, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Craiova. 
- Între 1991 şi 1997, a fost director executiv al Fundaţiei Culturale Române, actualul Institut Cultural Român, iar din 1997 până în 2002, director de programe la Institutul Cultural Român din New York. 
- În prezent, e director de dezvoltare la American Friends of Pro Patrimonio din New York. 
- E membru al Poetry Society of America (Societatea Poeţilor Americani). A publicat 20 de volume de poezie, de proză, eseuri şi povestiri. Textele sale au ajuns în reviste literare şi în antologii din ţări precum Germania, Franţa, Suedia, Marea Britanie, SUA şi Polonia. Printre volumele apărute în România se numără: „Miracole mici si mijlocii“ (Editura Curtea Veche, 2009), „Unde începe cerul“ (Polirom, 2013), „Umbra pierdută“ (Polirom, 2018) şi „În apele facerii“ (Polirom, 2019). 
Locuieşte în: New York
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: