Au rezultat nişte fabuloase bijuterii literare, erudite şi nonşalante, subiective şi ludice, de citit oricând de copiii de azi sau de copiii de ieri, crescuţi cu „statuile“ unor Costache Negruzzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. Bogdan Răileanu s-a invitat acasă la „conu Costache“, pe malul Prutului.

Toate poveştile au fost lansate în cadrul FILIT, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere care a avut loc între 3 şi 7 octombrie la Iaşi. Alături de câţiva scriitori străini de mare calibru (Sylvie Germain, Jon Kalman Stefansson, Jonathan Franzen, Veronica Roth), o impresionantă pleiadă de scriitori români din diferite generaţii a făcut bucuria sutelor de întâlniri, printre care 17 organizate în licee, şi alte peste zece în reţeaua de muzee literare regionale – ultimele cu ocazia unui proiect excepţional, intitulat „Scriitori de poveste“.

La acest exerciţiu inteligent de demuzeificare au participat cu tuşă personală şi talent Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topârceanu).

Un experiment literar „ventriloc“, prin care scriitorii de azi s-au strecurat în vieţile unor „zei“ pentru a-i face oameni. Seria Scriitori de poveste iniţiată de MNLR Iaşi reuşeşte un dialog cu dublu sens: prin vocea câtorva scriitori tineri de azi se reinjectează o sevă nouă în percepţia unor scriitori de patrimoniu.

„În zilele noastre Negruzzi ar fi fost demult plecat în Franţa, departe de fanarioţii din ţările române.“

Interviu cu scriitorul Bogdan Răileanu, autorul biografiei romanţate „Povestea lui Costache Negruzzi“, editura MNLR Iaşi

Cum s-au împărţit „rolurile“, cum ţi-a revenit ţie rescrierea vieţii lui Costache Negruzzi? Ai afinităţi cu conu Costache, sau dimpotrivă, a fost o provocare tocmai fiindcă n-aveaţi nimic în comun?

Bogdan Răileanu: Iniţial am avut de ales şi alesesem Sadoveanu. Aveam un plan despre cum să scriu biografia lui Sadoveanu în aşa fel încât să fie interesantă pentru elevii de liceu. Planul, pe scurt, era următorul: un elev de liceu cu porecla Sadoveanu se desparte de iubita lui şi declanşează o furtună emoţională adolescentină în sufletul acestei fete. După despărţirea de Sadoveanu, fata începe să aibă vivid dreams cu momente din viaţa scriitorului Mihail Sadoveanu şi le povesteşte unei prietene. Părea un plot excelent şi un mod contemporan de a monta în scenă detalii ale vieţii lui Mihail Sadoveanu. Încă iau în considerare această găselniţă pentru viitoare scrieri. Dar această idee nu a trecut, aşa că am revenit asupra autorilor şi l-am ales pe domnul Negruzzi, pentru că recunosc, nu trăise atât de stufos precum Sadoveanu şi oricum, datele biografice despre el sunt mult mai înceţoşate, ceea ce cumva mi-a devenit folositor în efortul de a romanţa. Sincer vorbind nu am afinităţi pentru Negruzzi, întotdeauna mi s-a părut un autor rece cu nuvela lui dark de care nu m-am apropiat niciodată cu adevărat, dar trecând dincolo de scrierile obligatorii, am dat peste un autor viu, cald care nu este înfăţişat cu tot umorul şi candoarea sa specifice moldovenilor.

E vorba de o comandă literară: care au fost obstacolele? Ce te-a „chinuit“ cel mai tare? Să alegi doar anumite episoade din viaţa lui Negruzzi, sa-l faci uman, sa transpui epoca, sa nu fii prea didactic? Ai avut in minte publicul ţintă?

Am scris mereu gândindu-mă la mine cel din liceu, ce aş fi vrut eu să citesc despre Negruzzi atunci, ce m-ar fi făcut mai curios în legătură cu acest autor. Deci, da, cred că publicul ţintă este cel la care m-am raportat cel mai mult şi la mine, până la urmă, pentru că o biografie romanţată presupune o intervenţie în biografia respectivă şi îmi doream să am o contribuţie de care să fiu mulţumit la final, nu doar să înşirui nişte detalii istorice. Am urmărit mereu să arăt omul din spatele scriitorului şi prin intermediul lui, evident, epoca în care a trăit. La vremea respectivă putem doar să ne imaginăm gradul de corupţie a societăţii, incultura sau intoleranţa care domneau printre oameni şi cumva am încercat să îmi imaginez dialoguri şi situaţii pe diverse teme la modă atunci, teme care îl preocupau pe Negruzzi, cum era situaţia ţiganilor şi felul în care erau ei percepuţi în societate. Evident că toate situaţiile au un nivel de ficţiune ridicat, nimic din ce se spune cu adevărat în această carte nu e real, dar pleacă de la fapte reale, de la interese ale acestui scriitor moldovean trecut prin două revoluţii. Vă daţi seama, ce înseamnă totuşi să prinzi revoluţia de la 1821 şi pe cea de la 1848 şi unirea de la 1859, să fii primar al Iaşului şi să ai relaţii bune cu toţi domnitorii Moldovei. Pentru mine Negruzzi este un pacificator, un cărturar care îşi cunoaşte obiectivele şi care înţelege că nu dreptatea şi violenţa vor aduce progresul neapărat, dar asta poate şi unde la vremea respectivă democratizarea şi accesul la cultură erau reduse şi se baza pe minţile luminate ale paşoptiştilor.

Scriind la această biografie, la început am fost derutat de faptul că nu reuşeam să prind un twist al acţiunii, nu reuşeam să găsesc punctul ăla intens al acţiunii în care personajul meu păţeşte ceva, am fost tentat iniţial să explorez o temă falsă a laşităţii lui Negruzzi care a făcut non-combat la revoluţia de la 1848, dar am renunţat pentru că nu puteam să mă centrez doar pe acest aspect, era prea mic şi prea fals, el a combătut aşa cum a putut şi din postura lui de om politic angajat. Dar viaţa lui Negruzzi era aspectul pe care trebuia să mă concentrez şi mi-am dat seama că pot să romanţez, pot să găsesc twist-ul în fiecare secvenţă relevantă pe care am istorisit-o adăugând personaje fictive sau situaţii care se dezvoltă în preajma unor momente istorice din biografia autorului şi care se comportau ca nişte hârtii de turnesol şi puneau în evidenţă omul sau perioada în care a trăit el.

Cred că sunt patru mari teme în povestea ta a lui Negruzzi: limba, cenzura, ţiganii, ruşii. Sunt firele obsesive ale vieţii sale? Sunt ele firele obsesive ale lumii (noastre) de azi?

Nu le-am numărat, dar cred că aş include între temele acestei biografii şi familia. E o temă care apare în diverse contexte şi care cred că a fost importantă în viaţa lui Negruzzi. Bănuiesc că familia a fost şi unul dintre motivele pentru care a preferat o carieră de evitare a marilor riscuri. Temele pot fi văzute şi ca nişte obsesii, Negruzzi este obsedat de limbă şi de ce poate fi făcut în sprijinul construirii limbii române, se simte dator, este un traducător înainte de toate, pentru că doar aşa se poate îmbogăţi limba şi se poate crea o literatură proprie, văzând cum fac alţii, preluând şi adaptând. Literatura lui Negruzzi în sine pare a fi o literatură făcută din datoria de a recupera memoria trecutului şi de a pune bazele a ceea ce va să fie literatura. Fiind un deschizător de drumuri, un făuritor, un doer cum se spune azi, Negruzzi a avut parte şi de cenzură. Lumea nu era pregătită pentru ideile lui, aşa că a fost cenzurat acolo unde a fost mai îndrăzneţ, unde a avut opinii contrare domniei sau bisericii. Astăzi aceste teme nu mai nasc cenzură, chiar şi în România libertatea de expresie este destul de mare, se poate spune orice şi poate că asta e marea problemă, că se spun prea multe prostii şi prea puţine lucruri curajoase şi adevărate. În zilele noastre Negruzzi probabil că ar fi fost un profesor universitar la catedra de Filologie, deosebind grâul de neghină, un păstrător al valorii, dar tare mă tem că ştiind atâtea limbi străine ar fi fost demult plecat în Franţa sau o altă ţară în care nu ar fi trebuit să se confrunte din nou cu fanarioţii din ţările române.

Există un clin d'oeil foarte simpatic la filmul Aferim! al lui Radu Jude. De ce? Cum ţi-a venit ideea?

Am fost foarte entuziasmat când mi-a venit ideea acestei intersecţii dintre filmul lui Radu Jude şi viaţa lui Costache Negruzzi. Teoretic ar fi putut fi posibilă, el însuşi, Negruzzi a lucrat în administraţia Ţării Moldovei şi s-a confruntat cu tot felul de situaţii, cunoştea zapcii cu siguranţă şi ştia poveşti, aşa că potenţialul acestei întâlniri mi s-a părut real şi l-am exploatat sper cum se cuvine. Mă temeam că va fi greu de făcut legătura cu Aferim!, dar cred că funcţionează şi oricum dialogurile dintre zapciu şi Negruzzi construiesc context pentru epoca respectivă chiar şi pentru un cititor fără referinţe cinematografice.

Din şcoală ieşim cu „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu“, lipit pe fruntea lui Negruzzi, autorul nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanu. Tu ce etichetă i-ai lipi acum, rescriindu-i viaţa? Cine a fost omul  Costache Negruzzi?

A fost un înalt funcţionar al Moldovei, adeptul unei politici de viaţă a minimelor riscuri pe care a împletit-o cu datoria de a făuri o limbă şi un început de literatură pentru oamenii din partea asta a lumii.

………………………….

BOGDAN RĂILEANU s-a născut la Buftea, pe 11 iunie 1980. A absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea din Bucureşti. În 2017 i-a apărut volumul de proză scurtă Tot spaţiul dintre gândurile mele la editura Humanitas. În 2018 publică romanul Dinţii ascuţiţi ai binelui, la aceeaşi editură.