INTERVIU Arhitectul Ion Ghika: „Tatăl meu, Dinu Ghika, nu s-a lăsat doborât de comunişti“

INTERVIU Arhitectul Ion Ghika: „Tatăl meu, Dinu Ghika, nu s-a lăsat doborât de comunişti“

Arhitectul Ion Ghika                          FOTOGRAFII:  Arhiva personală Ion Ghika/Editura Vremea

Ion Ghika, fiul avocatului şi economistului Dinu Ghika, care a părăsit ţara în 1978, spune că tatăl său avea „acel eroism care a caracterizat o întreagă clasă de dezmoşteniţi ai comunismului“, descriind în cartea „Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978“, publicată de Editura Vremea, efectele maşinăriei sistemului din acea vreme.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cartea „Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978“, apărută recent la Editura Vremea, este de fapt un jurnal pe care Dinu Ghika l-a scris şi l-a lăsat într-unul dintre sertarele biroului său. Jurnalul a fost descoperit la ceva timp după dispariţia lui Dinu Ghika, tocmai de nepoţi. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Ion Ghika, fiul lui Dinu Ghika, povesteşte ce a însemnat perioada comunistă pentru familia sa. Tatăl său a fost fiul generalului Alexandru Ghika, prefectul Poliţiei Capitalei din guvernul Rădescu. Memoriile lui Dinu Ghika, publicate într-un volum coordonat de Ion Ghika în Colecţia Aristocărţi, sunt scrise în ritm alert, făcând uneori haz de necaz pe marginea unor situaţii dramatice. Memoriile descriu perioada anilor ’50 în România comunistă, urmărind fapte aparent nesemnificative, dar cu urmări tragice pentru rude. Paginile zugrăvesc o Românie măcinată de răsturnări sociale, de abuzuri, o Românie căzută în ghearele comunismului. Totuşi, jurnalul lui Dinu Ghika nu deprimă, ci dimpotrivă, pune în valoare capacitatea românului de a se descurca, de a se adapta chiar şi celor mai grele condiţii de viaţă, recurgând la mici vicleşuguri care să ateste superioritatea spiritului liber asupra spiritului care oprimă.  Cartea  „Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978“ cuprinde şi o serie de ilustraţii din arhiva familiei Ghika, cu personalităţi ale vremurilor, la loc de cinste aflându-se regele Mihai I şi Corneliu Coposu.

„Weekend Adevărul“: Cât de greu v-a fost să descifraţi manuscrisul?

Ion Ghika: Există un manuscris scris cu creionul, dar Dinu Ghika, tatăl meu, avea un foarte frumos şi citeţ scris de mână.  Era avocat într-o vreme când tot ce figura într-un dosar trebuia mai întâi scris de mână şi după acea „dat la bătut” - nu săriţi în sus, eventuali mai tineri cititori – bătut la maşina de scris, desigur.  Acest adevărat manuscris l-a bătut singur la maşină, aşadar – pentru a răspunde întrebării – nu a fost greu de descifrat. Trebuie spus, de altfel, că un manuscris (inclusiv unul bătut la maşină, un maşinoscris am putea spune) nu este un obiect obişnuit. El are o viaţă a lui, specifică, secretă, chiar misterioasă, şi ca atare exercită o atracţie greu de învins, îl cheamă pe cititor. Manuscrisele sunt descifrate şi citite chiar dacă sunt scrise cu litere complicate ca hieroglifele. Aici nu a fost cazul, autorul având grijă de cei interesaţi de scrierea lui şi pregătindu-le o lectură fără dureri. Având în mână acest tezaur de foi scrise în franceză, copiii mei, nepoţii lui Dinu Ghika, l-au citit cu nesaţ, deschizând astfel o fereastră către un peisaj care le era cu totul necunoscut: viaţa bunicului lor în circumstanţele stranii (pentru ei) ale societăţii comuniste. Mai greu de descifrat a fost – cu manuscrisul în mână – răspunsul la întrebarea: merită / este de publicat?  Aici trebuie spus că un rol esenţial l-au avut nepoţii lui DG, Elena şi Constantin, care, cu energia şi entuziasmul vârstei, au contribuit la concentrarea noastră asupra obiectivului.

Elena si Constantin, copiii lui Ion Ghika şi nepoţii lui Constantin "Dinu" Ghika  FOTOGRAFII: Arhiva personală Ion Ghika

Ce înseamnă pentru dumneavoastră poziţionarea acestui volum în seria Aristocărţi a Editurii Vremea?

E vorba în primul rând de întâlnirea dintre un autor şi un editor, cu modesta mea participare. În zilele noastre, când mulţi iau cu asalt editurile, hazardul a făcut bine lucrurile şi paşii mi-au fost ghidaţi, îmi face plăcere să reamintesc, de o bună prietenă – Ioana Nicolau Costa-Foru - spre editura Vremea. Apariţia volumului atestă în primul rând aprecierea calităţilor textului de către o profesionistă cu experienţă în acest domeniu: „editoarea mea” pot spune, Silvia Colfescu.  Odată decisă apariţia textului, existând la editura Vremea colecţia pe care aţi menţionat-o, volumul lui Dinu Ghika şi-a găsit locul în chip natural.  S-a poziţionat singur.

Ce v-a impresionat cel mai mult în registrul acestui jurnal? În ce registru literar l-aţi încadra?

În mod hotărât, aceste memorii se încadrează în registrul realist. Nici nu s-ar putea altfel. Tatăl meu avea un cult pentru adevăr şi bănuiesc că, atunci când s-a aşezat la masa de scris, avea în minte, printre altele, şi ideea de a-i face să înţeleagă, pe francezii printre care a trăit în a doua parte a vieţii, dramaticele consecinţe ale minciunii comuniste. Aşa încât din fiecare cuvânt scris de el transpare efortul de a descrie o realitate care pendula necontenit între sordid şi tragic, realitatea în care fusese obligat să-şi ducă zilele. Descrierile avatarurilor prin care au trecut el şi familia lui sunt făcute cu o impresionantă grijă de a nu exagera, de a reda cât se poate de fidel ambianţa la care erau siliţi să se adapteze, fără văicăreli inutile. DG avea o natură de luptător, a făcut faţă împrejurărilor vieţii cu vitejie şi sportivitate.

Cel mai impresionant în acest jurnal mi s-a părut acest soi de eroism mărunt, liniştit, cu care a reacţionat la adversităţi – şi au fost foarte multe, acel eroism care a caracterizat o întreagă clasă de dezmoşteniţi ai comunismului şi care se citeşte printre rânduri în sutele de pagini ale jurnalului.

 

Cum l-aţi descoperit/ redescoperit, în paginile acestuia, pe tatăl dumneavoastră, Constantin "Dinu" Ghika? 

Jurnalul mi l-a readus în minte pe tatăl meu cu luciditatea, sinceritatea şi chiar cu umorul pe care i l-am cunoscut, acolo unde împrejurările i-l permiteau. Avea o ştiinţă, o preocupare constantă de a păstra viaţa de zi cu zi în limitele normalului, oricât de absurde, tragice, arbitrare şi de multe ori neprevăzute erau momentele ei.


Cum aţi descoperit în acest volum că funcţiona maşinăria comunistă de zdrobit vieţi şi suflete?

Am trăit personal o parte a efectelor funcţionării acestei maşinării. De la ambianţa oribilă care ne-a fost creată în casă prin obligarea noastră la a convieţui alături de un miliţian şi familia lui, impuşi drept colocatari, până la interdicţia de a mă duce la un concurs sportiv care avea loc „în străinătate”, în Cehia. Deşi eram adolescent, am resimţit brutal nedreptatea. Când am citit aceste memorii, am regăsit inechităţile societăţii în care mă născusem, teroarea, jaful, interdicţiile de tot felul, o întreagă gamă de rele tratamente care ni se aplicau, nu numai nouă şi familiilor noastre, dar unei pături destul de însemnate a societăţii, compusă din straturi sociale diverse, de la ţărani la intelectuali, reprezentanţi ai clasei de mijloc, elite.

Ce exerciţii de supravieţuire a făcut tatăl dumneavoatră?

Supravieţuirea era soarta de zi cu zi a celor închişi în închisorile comuniste. Tatăl meu nu a avut „norocul” de a le cunoaşte nemijlocit, dar fratele lui a făcut ani grei de puşcărie pentru o aşa-zisă „uneltire” împotriva statului. Cei care duceau încă o existenţă „normală”, fără detenţie, trăiau o viaţă ciuntita, degradată, sub presiunea intervenţiei permanente şi neaşteptate a regimului, în toate domeniile. Tatăl meu era o personalitate puternică, nu s-a lăsat doborât. A luptat fără răgaz împotriva nedreptăţilor care i se făceau: de la cererile repetate şi întotdeauna refuzate pentru un paşaport, la revendicarea hotărâtă a locului care i se cuvenea în baza calităţilor lui profesionale, şi până la încercarea de a prezerva un mediu plăcut în casă, pentru soţia şi copilul său. 

Când, în cele din urmă, a înţeles că lupta cu colosul comunist este fără speranţă, s-a expatriat, cu toată suferinţa pe care a îndurat-o la părăsirea ţării în care se născuse.

Cum aţi regăsit-o pe mama în paginile acestui manuscris? 

Curajoasă.  Arhitectă de profesie, Xenia Ghika a realizat multe dintre interioarele din muzeele din ţară, expoziţii la târguri, în ţară şi în străinătate. Două realizări semnificative marchează activitatea ei: amenajarea sălilor tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie a României, de pe calea Victoriei, şi un muzeu de artă decorativă în fostele grajduri de la Castelul Peleş, muzeu care era preferatul Elenei Ceauşescu.  Cum era o vizită de şef de stat cu soţia, „tovarăşii” rămâneau la discuţii, şi Elena o lua pe soţia respectivului la Sinaia, să se laude cu muzeul. 

Evident că securiştii care bâzâiau în jurul „academicienei” se fereau ca de dracu' să-i spună numele exact al autoarei acestui proiect.

Când a trebuit să se înceapă renovarea Peleşului, s-a pus problema materialelor, stofelor şi altor piese de decoraţii interioare. Elena şi-a amintit de arhitecta muzeului preferat şi a recomandat să fie trimisă într-o călătorie de documentare. Din care nu s-a mai întors.

Arhitecta era bolnavă, cu un pronostic de durată de viaţă de maximum 6 luni. A plecat totuşi, s-a putut trata cu succes şi-şi trăieşte azi a treia tinereţe alături de nepoţi.

Ce însemna spaţiul locativ în acea perioadă?

Azi o formulă fără nici un sens, de neimaginat, pentru cei mai tineri (de exemplu cei care-şi cumpără o casă), a fost o sinistră invenţie a regimului de măcinat vieţi.  O „normă de locuit” pentru cei care rămăseseră în propriile case (naţionalizate sau nu). Vi se spunea: aveţi dreptul la 8 mp de persoană, şi ce trecea peste se atribuia altora. Se realiza un experiment pe viu, un nesperat amestec al claselor societăţii, care se ciocneau tot timpul la baie, la bucătărie şi în spaţiile de trecere, dacă nu chiar în camera de zi.  Într-un apartament dădea buzna, cu ordin de repartiţie, omul nou, tovarăşul de la partid, miliţianul, muncitorul din fabrică, uneori recent venit de la ţară, şi îl martiriza pe omul vechi, personificarea timpurilor trecute: daca rămăşiţa trecutului mai avea şi un nume cu ceva „sonoritate”, era perfect.

Care sunt cele mai cutremurătoare pagini din volum din punctul dvs de vedere? Ce v-a atins cel mai mult din întâmplările evocate?

Cartea - trebuie spus cititorului acestor rânduri - este optimistă. Cu obstinaţie, dârzenie şi încredere, DG parcurge aceşti ani despre care scrie. Cutremurător este că acei membri ai familiei care au fost condamnaţi la pedepse, la care azi în lumea normală sunt condamnaţi numai ucigaşii, au trecut prin această experienţă, au revenit la viaţa normală, şi-au reluat o activitate, au constituit o familie şi au mers înainte. Unchiul lui Dinu Ghika, fratele mamei lui, Dan Hurmuzescu a trăit încă 20 de ani după închisoare şi era cunoscut ca un mare povestitor.  Dar niciodată nu l-am auzit povestind experienţa detenţiei şi a celor îndurate, au povestit-o alţii, ca Ioanid.  La fel şi Alexandru, fratele tatălui meu.

                                                  

În volum, apar pagini despre fratele tatălui. Care este "avantajul de a avea un frate"?

Avantajul de a avea un frate, o soră, este imens în viaţa de zi cu zi. În cazul fraţilor Ghika, legătura era strânsă, nu lipsită de suişuri şi coborâşuri, semnul caracterelor puternice. Îţi iubeşti fratele chiar şi atunci când treci prin încercări, ca în cazul de faţă, când, căutându-ţi o slujbă, primeşti obsesiv răspunsul şefului de cadre: „ ... dar nu ne-aţi spus că aveţi un frate condamnat politic la 20 de ani închisoare”. Legătura era strânsă între cei doi fraţi Ghika, iar când fratele a fost eliberat, dar cu DO (domiciliu obligatoriu, un fel de arest la „domiciliu” într-un bordei din Bărăgan), Dinu s-a dus să-l vadă în repetate rânduri. Povestea de viaţă a celor doi fraţi s-a terminat în mod tragic. Capitolul care povesteşte acest episod este cel mai trist din carte.

Care a fost preţul libertăţii câştigate de tatăl dumneavoastră? În străinătate, a dus dorul României? În ce perioadă a stat exact în străinătate şi unde a locuit?

Azi, când e aproape banal să pleci din ţară pentru studii sau muncă în străinătate, lăsându-ţi casa în grija familiei, pare ciudat cum se întâmplau lucrurile atunci. Plecai fără să ştii dacă şi când te vei întoarce, lăsând în urmă pe cei dragi, părinţi în vârstă, o viaţă construită şi câte lucruri încă…

Da, evident că a dus dorul ţării, într-o perioadă când comunicarea era încă dificilă şi rudimentară. Un articol, un reportaj, un film despre ţară îi trezeau imediat interesul şi era difuzat celor din cercul de prieteni şi cunoscuţi.

A fost plecat din ţară 12 ani, de la sfârşitul anilor '70 până la revoluţie, şi a locuit în Franţa, în regiunea pariziană.

Cum a fost revenirea lui Constantin "Dinu" Ghika în România după 1990?

A fost mânat de un imens entuziasm, „alergând” aproape, revenind în ianuarie 1990 cu un convoi de camioane cu ajutoare, când încă se credea că era nevoie.  A fost o reluare a vieţii - cu locurile şi prietenii - pe care o părăsise, după o perioadă relativ scurtă. 

A constituit imediat o asociaţie „SOS Timişoara” prin care a adunat fonduri / sponsorizări / donaţii pe care le-a trimis ca ajutoare băneşti familiilor care aveau nevoie sau care pierduseră la revoluţie un fiu, un soţ, un frate.

A apărut în câteva  emisiuni la televiziune şi imediat a primit scrisori cu cereri de ajutor la care a răspuns pe măsura mijloacelor de care dispunea şi în funcţie de cazurile descrise.  După mineriada din 1990, a ajutat mulţi români să facă primul pas într-o nouă ţară. Sunt azi multe familii de români în Franţa, sosite la acel moment, care l-au cunoscut.

Ce a însemnat Corneliu Coposu pentru el?

Corneliu Coposu, pentru cei din generaţia lui Constantin Dinu Ghika, care cunoscuseră în tinereţe ultimii ani ai unei Românii libere şi democratice, însemna o legătură cu valorile unui partid „istoric” - PNŢCD-ul. Şi totodată cu câmpul în care îşi puteau desfăşura o activitate politică la acel moment. Dinu fusese simpatizant PNŢ în tinereţe. Dacă privim acum înapoi la acei ani, ştim însă ca lucrurile s-au derulat altfel şi că o serie de caracteristici ale anilor '90 nu au fost bine analizate şi luate în considerare.

Poate că mulţi din membrii „istorici” de partid, mă refer la „seniori”, nu au reacţionat suficient de rapid la schimbările care se desfăşurau în faţa ochilor lor. Soarta a făcut ca Dinu Ghika şi Corneliu Coposu să părăsească această lume în acelaşi an, 1995.

Aţi recuperat casa în care a locuit tatăl dumneavoastră? Cum se păstrează energia tatălui în casă şi în lucruri?

Casa părinţilor lui Dinu Ghika nu a trebuit recuperată pentru simplul motiv că nu a fost niciodată naţionalizată (multe case sunt în aceasta situaţie paradoxală).  Tatăl lui DG era ofiţer, deja la pensie cu gradul de general, veteran din Primul Război Mondial şi, la momentul naţionalizărilor care au avut loc în 1950, ocupa singura locuinţă pe care o deţinea. Dar nu a fost suficient ca să poată locui liniştiţi. În iarna lui 1952, toată familia: Dinu împreună cu bunicii materni şi cu părinţii au fost mutaţi în două camere, pentru a face loc unui tânăr ministru comunist, culmea, un fost prieten al lui DG din vacanţele petrecute împreună la Deva. N-a contat că bunicul lui Dinu era un savant, profesorul universitar, academician Dragomir Hurmuzescu, 87 de ani, întemeietorul radiodifuziunii în Romania, în 1928. Casa a fost ocupata de respectivul „ştab”, fără să plătească nici o chirie, şi a revenit în patrimoniul familiei în 1969, când mama lui Dinu s-a putut muta înapoi. Ulterior casa si-a continuat drumul „singură” şi în altă direcţie.

Energia lui Dinu se păstrează ca parte din energia urmaşilor şi a fost recent intensificată de apariţia acestui volum, care a trezit multe amintiri în sufletele prietenilor săi.  

 

Cum vă obligă descendenţa dintr-o asemenea familie? Ce calităţi credeţi că aţi moştenit de la tatăl dumneavoastră?

Descendenţa te poate obliga de multe ori să demonstrezi celor cu care vii în contact că nu este nici un motiv să fii altfel decât ceilalţi: ca oameni, avem aceleaşi drepturi şi obligaţii. De la tata am moştenit în mare măsură calmul, dârzenia, calitatea de a nu renunţa, de a duce la capăt o treabă începută.

Ştim noi să ne preţuim înaintaşii şi ceea ce au făcut ei pentru noi? Ce trebuie să învăţăm de la Constantin "Dinu" Ghika şi din istoria vieţii lui?

Înaintaşii îi preţuieşte societatea, ţara în care au trăit, dacă în urma lor rămâne o contribuţie la binele tuturor, într-un domeniu sau altul. În familie, fiecare îşi preţuieşte strămoşii funcţie de felul cum a fost educat. Sunt tineri care, privind înapoi, cu greu desluşesc mai departe de părinţi. Cunoaşterea celor din care ne tragem poate fi o temelie pentru înălţarea unui edificiu familial mai înalt. Cu cât temelia e mai adâncă şi mai solidă, cu atât edificiul va fi mai trainic.

 

Ce aveţi de gând să faceţi în continuare pentru memoria tatălui dumneavoastră?

Am făcut deja tot ce am putut şi trag speranţa că cititorii dumneavoastră vor dori să afle mai multe din relatările tatălui meu. Şi cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Am reuşit să-i fac pe copiii mei, nepoţii lui Dinu Ghika, Elena şi Constantin, să-l descopere. Nu l-au cunoscut, dar s-au implicat cu entuziasm şi energie în publicarea acestui volum. La rândul lor, sper că vor transmite povestiri din cronica de familie, prelungind spre viitor acest lanţ care, împletindu-se cu altele asemenea lui, formează o plasă ce consolidează identitatea unui popor. 

Silvia Colfescu: „Cu această fascinaţie în fundal, n-a fost greu să avansez cu traducerea“


"Memoriile lui Dinu Ghika m-au fascinat încă de la primul capitol citit“, spune editorul Silvia Colfescu, directorul al Editurii Vremea, care a şi tradus volumul.  „Am găsit în ele atâtea fapte caracteristice epocii, atâtea întâmplări prin care am trecut cu toţii – sau, dacă n-am trecut personal, ne-au fost povestite de cineva apropiat, care a avut parte de ele –, atâtea coincidenţe, atâtea gânduri şi simţiri comune, încât mi s-a părut că plonjez în descrierea vieţii aşa cum am trăit-o mulţi dintre noi şi, dintr-o dată, am simţit că trebuie să reamintim oamenilor aceste lucruri acum întrucâtva uitate. Cu această fascinaţie în fundal, n-a fost greu să avansez cu traducerea. Răspunsul  este că, în afară de traducerea ca atare, nu a fost nevoie să lucrez în plus pe acest text. Am tradus tot, mi s-a părut că ar fi o impietate să suprim ceva şi, la lectură, nu am avut nici o clipă impresia că ar fi ceva de prisos, subliniază Silvia Colfescu.

Memoriile sunt scrise fluent, într-o limbă accesibilă şi expresivă şi descriu cu exactitate situaţiile de viaţă pe care le-a înfruntat autorul. Tonul colocvial, apropiat, umorul discret, aş putea spune britanic, fac ca lectura scrierii lui Dinu Ghika să fie plăcută, iar munca de traducere a fost tot aşa“, apreciază Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea.

 

Constantin "Dinu" Ghika

născut în 1926 la Sibiu -decedat în 1995 la Bucuresti

licenţiat al Facultăţii de Drept - Bucureşti 1948
licenţiat al Academiei de Studii Comerciale - Bucureţti 1949
avocat şi economist 
pleacă din ţară în octombrie 1978 şi revine în ianuarie 1990.
 
Ion Nicolae Ghika
născut în 1959 în Bucuresti
diplomat al Şcolii de Arhitectură "Paris-La Seine" - Paris1984
Locuieşte în prezent în  Bucureşti din 1995. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările