INTERVIU VIDEO Anina Ciuciu, tânăra romă studentă la Sorbona: „Ai mei trebuiau să îşi ascundă originile“

INTERVIU VIDEO Anina Ciuciu, tânăra romă studentă la Sorbona: „Ai mei trebuiau să îşi ascundă originile“

Anina Ciuciu urmează Masterul de carieră judiciară la Sorbona FOTO: Medeea Stan

Anina Ciuciu (24 de ani), autoarea volumului „Mândră să fiu rromă“, povesteşte cum a plecat în 1997, împreună cu familia, din cartierul de rromi din Craiova, aşezat aproape de groapa de gunoi a oraşului, şi cum a ajuns masterandă la Universitatea Sorbona din Paris.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când era mică, Anina se juca „de-a raţele şi vânătorii“, sărea coarda şi câştiga la şotron. Cu toate acestea, copiii de la grădiniţă nu voiau să îi dea mâna. Ea nu înţelegea de ce. Îi era ruşine şi se aşeza în spatele clasei. Jocurile erau frumoase numai în cartierul Faţa Luncii, la marginea Craiovei, printre copiii din comunitatea rromă. Îşi aminteşte de străzile pietruite, de casele cu acoperiş din tablă şi de mirosurile care veneau de la groapa de gunoi. Anina nu crede că a făcut ceva excepţional. I-a plăcut să înveţe şi a primit şansa de a arăta că vrea şi că îşi poate împlini visul. Anul trecut, a scris o carte, „Mândră să fiu rromă“, pe care se temea să o publice. Îi era, în continuare, ruşine de povestea ei. Apoi, şi-a amintit că multe persoane - nu numai rromi, ci şi români - trăiesc în sărăcie şi nu pot merge la şcoală. Pe ei vrea să îi încurajeze.

Cartea, scrisă direct în franceză, a apărut la Paris, la Editura City Editions, în 2013, pentru ca apoi să fie tradusă şi în română. Publicat de Editura Pandora M, volumul a fost lansat săptămâna trecută şi la Bucureşti.

Ai trăit şapte ani ai în cartierul Faţa Luncii din Craiova. Cum arătau locuinţele?

În vremea aceea nu arătau prea bine. Nici acum nu arată, dar s-au schimbat destul de mult de când am plecat eu. Era o stradă distrusă, fără ciment, plină de gropi. Nu aveam lumină. Nici nu se punea problema să ai apă sau curent. Aveam fântâni. Casele erau mici, cu pământ pe jos. Cam aşa era. Cred că sunt multe astfel de cartiere; şi nu neapărat ale rromilor. Există şi români care nu au posibilităţi, care sunt săraci. Sărăcia nu este doar pentru rromi.

Cum trăia familia ta?

 

Doreşte să devină magistrat

Numele: Anina Ciuciu

Data şi locul naşterii: ianuarie 1990, Craiova

Studiile şi cariera:

În mai 2012 a obţinut licenţa în drept privat, în cadrul Universităţii Jean Moulin Lyon III.

Din septembrie 2012 urmează Masterul de carieră judiciară, la Universitatea Sorbona din Paris.

A publicat, în 2013, volumul „Je suis Tzigane et je le reste“, în limba franceză, la Editura City Editions din Paris.

Ediţia în limba română a cărţii,cu titlul: „Mândră să fiu rromă: de la Faţa Luncii la Sorbona“, a apărut anul acesta la Editura Pandora M, iar lansarea a avut loc pe 7 martie, la Cărtureşti Verona.

În iulie 2013, Anina Ciuciu a obţinut cetăţenia franceză.

Locuieşte în: Paris 

Bunicii au încercat să îşi ascundă originile pentru a lucra. Toţi au lucrat. Bunica din partea mamei a muncit din greu: a măturat. A făcut asta pentru familie şi pentru că era nevoie. Nici slujbele bunicului nu au fost uşoare: a fost paznic la cimitir. Îmi amintesc cum ne povestea că avusese o viaţă foarte grea. A început să muncească de la o vârstă fragedă. Bunicii din partea tatălui au avut ceva mai mult noroc, pentru că aveau mai multe posibilităţi materiale. Ei au reuşit să facă studii. Bunicul s-a ocupat de fraţii şi de surorile lui; le-a luat locul părinţilor, care au murit tineri. A învăţat şi a avut voinţa asta incredibilă. Era, cred eu, un geniu. Era foarte inteligent. Voia să reuşească, să meargă mai departe şi să facă mai mult. A fost şi un om generos. Pe timpul lui Ceuşescu, era directorul unui mare magazin şi ajuta mulţi oameni. Îi ajuta şi pe rromi şi pe români. Avea mulţi prieteni români. A ascuns faptul că era ţigan, ajutat şi de cum arăta. Avea ochii verzi. Era un om frumos. Şi ai mei trebuiau să îşi ascundă originile. Părinţii ne-au povestit, mie şi surorilor mele, că şi ei au fost nevoiţi să se ascundă. Când s-a aflat că sunt rromi, şi-au pierdut slujbele. Tata lucra la un magazin de piese auto. Era contabil. Nu ştim exact ce s-a întâmplat. Într-o zi a fost concediat. Nu mai aveau nevoie de el. Mama, la fel. Avea o slujbă la spitalul din Craiova. Colegii au aflat că e rromă şi a fost dată afară.

După Revoluţie, a mai trebuit să vă ascundeţi?

Da, din păcate. Cred că la sfârşitul regimului comunist a fost şi mai greu pentru rromii din România.

Şi aţi ales să plecaţi spre Franţa în iulie 1997...

Am avut o etapă intermediară neplăcută. Drumul spre Franţa a fost foarte greu, a durat mult şi am fost nevoiţi să ne oprim în Italia. De fapt, persoanele care ne-au adus ne-au lăsat într-o tabără de rromi, de la marginea Romei. Un loc oribil. Nu am avut de ales. A trebuit să stăm acolo, să supravieţuim câteva luni. Şase luni, cred, şi să facem rost de bani, să putem pleca în Franţa, pentru că obiectivul nostru era Franţa. De la bun început, tata a vrut să ne ducă în „Ţara Drepturilor Omului“. Am fost foarte dezamăgiţi când am ajuns acolo, în Italia. Când am plecat din România, mai ales noi, copiii, avuseserăm visuri foarte frumoase. Abia aşteptam să ajungem în Franţa. Nici nu puteam să-mi imaginez cât o să fie de frumos! Îmi închipuiam că sunt mandarini şi portocali peste tot! Iar când ajungi într-un loc atât de mizerabil... Este teribil pentru un copil. Am plâns. Şi mama a plâns. Tata a încercat să fie un om puternic, dar şi el era trist. Totul părea pierdut. Toate eforturile şi sacrificiile, pe care le făcuserăm ca să plecăm, fuseseră în zadar. Ne riscaserăm viaţa pentru a ajunge acolo şi era mai urât decât în cartierul din Craiova.

Prima reacţie este să stai în spatele clasei şi să te ascunzi

Până la urmă, aţi ajuns în Franţa.

Am reuşit în final, după câteva luni. Nici acolo nu a fost uşor. În Franţa, în primele zile, am locuit într-o casă abandonată, la Lyon, unde erau mai mulţi rromi. Ne-au luat de acolo cei de la serviciile sociale, ne-au mutat de nenumărate ori, în condiţii mai mult sau mai puţin salubre. Am reuşi să supravieţuim în timpul ăsta: fără dreptul de a munci, fără dreptul de a merge la şcoală. Am depus o cerere de azil politic. După un an, am ajuns la Mâcon, unde am cunoscut o perioadă de stabilitate. Am mers la şcoală. Părinţii nu aveau voie încă să lucreze şi aşteptam răspunsul pentru azilul politic. Din păcate, a fost negativ. Trebuia să părăsim teritoriul francez.

Anina Ciuciu a plecat din România când avea şapte ani FOTO Eduard Enea

Cum aţi rămas?

Am întâlnit-o pe madame Jacqueline, cum îi spun în carte. Este profesoară. Cunoştea puţin situaţia rromilor de aici, pentru că a fost în România. Ne-a ajutat să găsim o locuinţă. Nici să obţinem actele de şedere în Franţa nu a fost uşor. A durat ani întregi. Pentru că era profesoară, doamna Jacqueline ne-a înscris la şcoală şi ne-a învăţat să vorbim şi să scriem în franceză. La scurt timp, i-am întâlnit pe Marie-Claude, care este infirmieră, şi pe Armand, soţul ei. Ne-au ajutat şi ei mult.

Când am plecat din România, mai ales noi, copiii, avuseserăm visuri foarte frumoase. Abia aşteptam să ajungem în Franţa.

Cum se comportau ceilalţi copii cu tine?

A fost chiar greu; chiar de la început, de aici, de la grădiniţă, din România. Nu voia niciun copil să-mi dea mâna, când ne puneau în rând, să mergem în clasă. Nu înţelegeam de ce. Suferi când eşti copil. Vrei să îţi faci prieteni. Nu înţelegi ce se întâmplă. Eşti ceea ce eşti şi trebuie să-ţi fie ruşine. Nu eşti iubit de ceilalţi. Te întrebi dacă e ceva în neregulă cu tine. Îţi spui că tu eşti problema. Am suferit şi în Franţa, şi în România. Dar, după ce te maturizezi puţin şi înţelegi că nu au dreptate, că nu au motiv, depăşeşti situaţia. Bineîneles, prima reacţie este să stai în spatele clasei şi să te ascunzi. A doua reacţie este să le arăţi că nu au dreptate, că şi tu poţi face lucrurile bine. E ca o forţă care te împinge înainte. Am multe prietene acum. Vreau să spun asta. Maïté este cea mai buna prietenă a mea. Am întâlnit-o la colegiu. Vorbesc despre ea şi în carte.

Tatăl şi bunicul tău ştiau să scrie şi să citească. Asta te-a motivat să înveţi?

Bineînţeles. Mi-a povestit mătuşa mea că bunicul, la vârsta de 8-9 ani, citise cam toate cărţile din bibliotecă. Era o bibliotecă mică, la şcoală, dar le-a citit. Îl vedeam citind cărţi, citind ziarul. Ne povestea ceea ce citea, se exprima frumos. A fost un model pentru mine. Tata, la fel. Era interesat de politică, de istorie, de geografie. Ne spunea anecdote, încerca să ne facă să râdem chiar şi atunci când ne era greu, în Italia.

Am avut mereu dorinţa de a repara ceva; este o viziune idealistă. Cred că magistratul are acest rol.

În carte scrii că, atunci când ai primit scrisoarea de acceptare de la Sorbona, tatăl tău a fost cel care te-a încurajat să mergi mai departe cu învăţătura.

Tata, dar şi mama, bineînţeles. Ei au fost mai hotărâţi decât mine. Am depus cererea, dar mă gândeam ca n-o să plec eu la Paris, singură, la 450 de km distanţă. Trebuia să găsesc o locuinţă acolo. Cel mai greu era să plec de acasă, să mă despart de ai mei. Erau şi greutăţi de ordin financiar, bineînţeles, pentru că o locuinţă la Paris e foarte scumpă. Când au văzut răspunsul, nu au ezitat. Pentru ei era clar: „o să mergi, o să facem tot posibilul, pentru că este şansa vieţii tale“. Era vară şi munceam. Aveam două slujbe: ziua lucram la o agenţie imobiliară, iar seara făceam curăţenie. Când am ajuns acasă, am găsit scrisoarea de la Sorbona şi am fost cu toţii emoţionaţi.

De ce vrei să devii magistrat?

Îmi place roba. Nu e de ajuns? (râde) Pentru că am avut dintotdeauna acest ideal al justiţiei. Noi am fost privaţi de această dreptate. Noi şi mulţi alţii. Am avut mereu dorinţa de a repara ceva; este o viziune idealistă. Cred că magistratul are acest rol. Oricum, ştiu că e dificil să ajung acolo, pentru că e un concurs greu.

Din fericire, ai obţinut cetăţenia franceză.

Am obţinut-o în iulie şi am fost bucuroasă. E important pentru a trece concursul de admitere în magistratură.

Un cetăţean, dacă nu are şcoală, se integrează greu

Cum s-ar putea integra mai uşor copiii din comunitatea rromă?

Învăţătura este cheia pentru toţi. Nu doar pentru rromi. Un cetăţean, dacă nu are şcoală, se integrează greu. Găseşte mai greu o slujbă, nu are condiţii. Atunci când nu ai educaţie, când nu ştii care îţi sunt drepturile, nu poţi avea acces la ele.

Pentru cine ai scris cartea „Mândră să fiu rromă“?

Nu pentru mine. Pentru ceilalţi. Pentru cei care încă mai au prejudecăţi, pentru rromii care se pot recunoaşte în povestea mea, pentru cei care vor să reuşească şi care trăiesc cum am trăit eu. Vreau să le transmit curaj. Şi pentru părinţii mei. Lor le este dedicată.

Înainte de a publica volumul, ţi-ai imaginat cum va fi primit?

Am ezitat mult. Manuscrisul era terminat, l-am recitit, cu părinţii, în camera mea de studentă. Veniseră în weekend la mine. Eram foarte emoţionaţi, am început să plângem. Eu nu ştiam cum să reacţionez. Sunt o persoană destul de timidă. Mi-am făcut curaj. După publicarea cărţii, am mai depăşit timiditatea. Nu mai spusesem povestea mea. Îmi era ruşine. Vorbesc încă despre ruşine şi ruşinea apare des în cartea mea, chiar dacă sunt conştientă că nu trebuie să am acest sentiment. Mă întrebam cum va fi primită cartea de persoanele care nu mă cunosc, dar şi de cele care mă ştiu. Am fost plăcut surprinsă, pentru că a fost foarte bine primită, în Franţa, unde a fost plublicată prima dată, şi sper că va fi primită bine şi în România.

)  

<  

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările