INTERVIU Andrei Oişteanu, în cetatea de la Alba Iulia. „Antisemitismul supravieţuieşte evreilor“

INTERVIU Andrei Oişteanu, în cetatea de la Alba Iulia. „Antisemitismul supravieţuieşte evreilor“

Andrei Oişteanu, invitat de Mircea Vasilescu, în studioul Adevărul live  FOTO: Eduard Enea

La festivalul „Dilema veche“ de la Alba-Iulia, ediţie desfăşurată sub semnul multiculturalismului, scriitorul Andrei Oişteanu va susţine o prelegere despre comunitatea evreiască din România şi va lectura din cel mai recent volum al său, „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ca în fiecare ediţie a festivalului "Dilema Veche", desfăşurat între 26 şi 28 august la Alba-Iulia, conferinţele şi dezbaterile se vor îmbina cu concerte şi lecturi publice, copiii vor avea ateliere dedicate lor, iar Cetatea Alba Carolina îşi deschide porţile. În fiecare seară, în acest weekend, pe cele două scene amenajate (în Piaţa Cetăţii şi în curtea interioară a unităţii militare 01684), vor avea loc concerte care reunesc genuri diferite: world music, jazz, rock, blues, muzică tradiţională şi clasică. În cadrul Festivalului vor mai avea loc lecturi publice cu Teodor Baconschi, Andrei Oişteanu şi Armand Goşu), proiecţii de filme „Dincolo de calea ferată“ de Cătălin Mitulescu şi „Toto şi surorile lui“ de Alexander Nanau. 

„Weekend Adevărul“: La Alba Iulia, sâmbătă, pe 27 august, veţi vorbi despre evreii din România în context european: asemănări şi deosebiri. Veţi face un istoric al comunităţii evreieşti din România?

Andrei Oişteanu: În octombrie sunt invitat la Muzeul Evreiesc din Bruxelles să ţin o prelegere cu titlul  „Evreii din România în context european“. La Alba Iulia va fi, ca să zic aşa, o repetiţie a conferinţei cu costum, cu decor şi cu public. M-am gândit să prezint această temă pentru că se ştiu destul de puţine lucruri despre comunitatea evreiască din România. Sunt alte comunităţi mai vocale, mai vizibile în jurul nostru, cea poloneză, cea rusă, evreii din Ungaria etc. Comunitatea evreiască din România este o pată destul de albă pe harta Europei şi aş vrea să-i dau puţină culoare. Şi pentru asta m-am gândit să o prezint în comparaţie cu celelalte comunităţi din Europa pentru a pune în lumină asemănările şi deosebirile. 

Duminică, 28 august, veţi lectura din cărţile dumneavoastră la „Cafeneua cu dileme“, alături de Teodor Baconski şi Armand Goşu. Ce fragmente veţi alege?

Nu m-am hotărât încă, voi citi câteva pagini şi le voi comenta împreună cu ascultătorii. Probabil că voi vorbi despre ultima mea carte „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură“ (Polirom, 2016).  Este una din cărţile mele  tipice în care abordez un subiect tabu şi încerc să-l detabuizez. La fel s-a întâmplat şi cu cartea privind „Imaginea evreului în cultura română“ (Polirom, 2012), dar şi cu „Narcotice în cultura română“ (Polirom, 2014). A devenit aproape un program. Am simţit nevoia să studiez fenomene culturale mai puţin sau deloc studiate în cultura română.

În cel mai recent volum, abordaţi marea problemă a sexualităţii.

În recenzia cărţii din „Dilema veche“,  Vintilă Mihailescu spune că ar fi fost cumva inoportun să studiez „sexul la români”, aşa zicând, „specificul naţional al sexualităţii în patria noastră“. Sigur, în cartea mea, este vorba despre un studiu comparativ, în care spaţiul românesc este un studiu de caz. Scanez cultura lumii pe verticala timpului, de la origini – începând cu „Epopeea lui Ghilgameş“, Vechiul Testament, scrierile greco-romane ş.am.d. – până în zilele noastre. Scanarea o fac şi pe orizontala spaţiului, din vestul Europei, până în Estul Asiei, în încercarea de a descrie mecanismele delicate şi misterioase ale sexualităţii, modul în care ele influenţează (sau sunt influenţate de) mecanismele sociale. M-a interesat anume această perspectivă pentru că sexualitatea umană este diferită de cea animală, în aceeaşi măsură în care omul este diferit de animal. La om nu mai vorbesc în exclusivitate doar instinctele. Apare un element nou, care nu există în natură, cultura. Aceasta are puterea de a înfrâna sau de a îmbogăţi impulsurile sexuale, care nu mai sunt lăsate să funcţioneze conform instinctelor naturale. Ele sunt supuse moralei, civilizaţiei, religiei, culturii în sensul larg – antropologic – al termenului, în diferite epoci.         

Au românii mai multe tabuuri sexuale?

Cultura română nu are la baza ei o carte precum „Ars amandi“ a lui Ovidiu, nici una precum „Kamasutra“. Nu are nici temple cu basoreliefuri sau sculpturi erotice. Nu avem nici poeţi precum François Villon, nici cărţi precum „Decameronul“ de Boccacio. Sexualitatea a devenit foarte târziu un subiect în cultura română pe la 1830, când Anton Pann a  publicat „Spitalul amorului“. Cărţile despre sexualitate au apărut într-o modernitate târzie, după jumătatea secolului al XIX-lea şi destul de timid. Cartea mea a apărut nitam-nisam în această cultură.  În culturile occidentale sunt rafturi întregi de cărţi despre sexualitate. Acum se scriu cărţi despre sexualitatea de nişă. Da, sunt mai multe tabuuri în cultura română pentru că este vorba de un popor creştin-ortodox, foarte conservator, ca atare pudibond şi ipocrit. Se înjură şi se folosesc cuvinte triviale acasă, pe stradă şi pe stadion, dar ne e ruşine să tratăm probelema sexualităţii în articole, studii sau cercetări ample, academice. De aceea unul din capitolele mele se numeşte „Dex-ul şi sexul“.

Chiar şi în dicţionarele noastre cele mai populare nu apar cuvintele cheie ale sexualităţii. Deci stăm bine la tabuuri sexuale. Stăm mai rău la studii culturale despre sexualitate.          

Povestiţi-mi puţin de legătura dumneavoastră cu festivalul de la Alba-Iulia  şi revista „Dilema veche“.

Cu festivalul nu am o legătură anume. L-am apreciat citind despre el şi vorbind cu mulţi prieteni. Este prima ediţie la care particip. Mă bucur că am fost invitat. Am foarte mulţi prieteni în echipa de la „Dilema Veche“. Colaborez cu revista destul de mult.


Andrei Pleşu vorbind la lansarea cărţii lui Andrei Oişteanu, “Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu”, Ed. Polirom, 2014 (Gaudeamus, 22 XI 2014) FOTOGRAFII: Arhiva personală

Cum aţi descrie prietenia cu Andrei Pleşu?

Îl apreciez foarte mult pe Andrei Pleşu, cel care a forjat această revistă. N-am să uit niciodată modul în care a găsit prilejul să mă celebreze pe mine, când am împlinit vârsta de 65 de ani. Au fost mai mulţi intelectuali invitaţi să vorbească despre mine atunci. Andrei Pleşu a ţinut un discurs despre mine, cu un final într-o cheie ludică, dar care a fost onorant pentru mine.  „Oişteanu pentru noi este Moses Gaster doi“.

Aţi colaborat şi cu Colegiul Noua Europă.

În 2005-2006 am primit o bursă de cercetare chiar de la Andrei Pleşu, la Colegiul Noua Europă. Am fost guest of the rector. Era perioada în care pregăteam, cu un grup de tineri cercetători, Congresul Internaţional de Istorie a Religiilor, care a avut loc la Bucureşti în septembrie 2006 (pentru prima dată în Europa est-centrală!). Tema bursei mele a fost „Istoria Istoriei Religiilor în România“. Obiectul de studiu nu mai era „istoria religiilor” propriu-zisă, ci modul în care  acest important domeniu s-a născut, a devenit autonom şi s-a dezvoltat în România, cu pilonii săi cunoscuţi, de la Cantemir la Moses Gaster şi de la Mircea Eliade la Ioan Petru Culianu.

La ce nivel se mai face etnologie şi antropologie culturală în România?

Stăm destul de prost la acest capitol. În ultimele două decenii ale regimului ceauşist s-a dezvoltat un soi de „naţional comunism”. A fost o epocă marcată de naţionalism, xenofobie, de iziolaţionism, de protocronism. În bună măsură, în acest fenomen politic, cultural-propagandistic, au fost atraşi folclorişti, etnologi şi mitologi care au abuzat de domeniu din toate poziţiile, compromiţîndu-l. După 1990 a fost o reticienţă din partea savanţilor, a cărturarilor, de a aborda făţis astfel de teme, pentru că erau considerate compromise. Există încercări de a reinventa o etnologie şi o antropologie culturală nemarcate de astfel de tare, de astfel de vicii politico-propagandistice. Sunt câteva publicaţii, câteva rubrici, câţiva savanţi, câteva instituţii de cercetări ale Academiei, câteva colecţii editoriale care încearcă să cureţe de acest zaţ mitologia, etnologia,  antropologia culturală şi istoria religiilor.  Una dintre instituţii este chiar Colegiul Noua Europă, alta este Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, iar dintre publicaţii aş aminti „Dilema veche“, „Revista 22”, „Martor“ (publicaţie de antropologie culturală pe care o editează Muzeul Ţăranului Român), „Archaeus” (revista Institutului de Istorie a Religiilor) şi alte cîteva.

Ce aduce „Dilema veche“ în contextul publicistic din România?

Revista este importantă tocmai pentru că aduce un stil nou pe care nicio altă revistă din istoria publicisticii româneşti nu a avut-o. Şi anume, chiar principiul dilemei. Trebuie să te fereşti de oamenii care au certitudini inflexibile.

Cum arată, după dumneavoastră, un dilematic?

Glumind puţin, aş spune că nu ştiu să-l definesc, dar îl recunosc cînd îl întîlnesc.

Dilematicul este omul care, cumva, se îndoieşte chiar de propiile sale certitudini. Este personajul pozitiv în toată această poveste. Într-un fel toate realităţile româneşti şi realităţile lumii în general sunt privite din această perspectivă dilematică, relativizând modul în care putem înţelege lumea de azi şi atacând subiectul din toate direcţiile posibile. Este de fapt un modus operandi care mie îmi convine foarte mult, ca antropolog, pentru că antropologia culturală înseamnă în bună măsură a studia un subiect din toate unghiurile posibile, tocmai pentru a-l înţelege mai bine.

Ce v-a atras atenţia în programul ediţiei de anul acesta a festivalului de la Alba Iulia?

M-am uitat în diagonală peste program, pare a fi o abordare tematică. Se vorbeşte mult despre minorităţi etnice (maghiară, romă, evreiască), despre imigranţi, despre dilemele Europei şi ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte multiculturalismul, migraţiile de populaţii la care asistăm. Mă pliez deci destul de bine pe această tematică. Nu întâmplător am fost invitat anume la această ediţie.

Cartea dumneavoastră despre narcotice a devenit foarte populară. V-aţi aşteptat la un asemenea succes?

Se spune „Fereşte-te de omul unei singure cărţi“. Sper să nu devin (doar) autorul cărţii „Narcotice în cultura română“ şi să se uite celalte cărţi ale mele. Glumesc. Da, am simţit că prin cartea mea reuşesc să schimb unele pagini, dacă nu chiar unele capitole din istoria culturii române pentru că am adus argumente care nu pot fi contestate. Consumul de narcotice a unor mari personalităţi cum sunt Dimitrie Cantemir, Alexandru Odobescu, Alexandru  Macedonski, Tristan Tzara, Ion Barbu, Emil Botta, Ion Vinea, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, până la poetul Andrei Codrescu din Statele Unite. Unii istorici, unii cărturari s-au sinucis luând stupefiane, alţii au luat halucinogene pentru a-şi biciui creativitatea şi inspiraţia, alţii au în operele lor personaje narcomani, alţi savanţi (mai ales psihiatri şi neurologi) au studiat pe ei sau pe anumiţi subiecţii modul în care evoluează mintea umană supusă unor stupefiante. Deci există o abordare foarte largă a folosirii narcoticelor din epocile arhaice până astăzi. Nu a fost uşor pentru că a fost cea mai tabuizată temă dintre cele pe care le-am tratat până acum.

E România un caz aparte în ceea ce priveşte comunităţilor de evrei?

Da, România este un caz deosebit, cum spune şi Lucian Boia în „De ce este România altfel?“. Evreii din România sunt altfel, în măsura în care România este altfel. Pentru că spaţiul românesc este aşezat undeva la graniţa nu numai a unor mari imperii (Habsburgic, Otoman şi Ţarist), dar şi la intersecţia unor culturi şi civilizaţii foarte bine constituite: civilizaţii etnice, culturale, confesionale. Este la confluenţa dintre creştinismul catolic, protestant şi ortodox şi islamism, între civilizaţiile Europei Centrale, Răsăritene şi Sud-Est europene. Se află între trei poli culturali care ne-au influenţat: Istanbul, Sankt Petersburg şi Viena. Toate aceste elemente au creat o zonă aparte, o cultură aparte şi,  în aceeaşi măsură, o comunitate evreiască aparte.

Ce fel de comunităţi de evrei au existat în România?

Este o zonă în care au conlocuit două tipuri de comunităţi evreieşti: pe de o parte, comunitatea aşkenază, expulzată în Evul Mediu din Vestul Europei, mai ales din Germania, comunitate care vorbea un dialect german, numit idiş şi, pe de altă parte, comunitatea evreilor din Spania şi Portugalia (expulzată la sfîrşitul secolului al XV-lea), aşa-zisa comunitate sefardă, care vorbea o limbă latină, numită ladino. Aceasta a venit prin Sudul Balcanilor şi a umplut ca un pahar Balcanii până la jumatatea spaţiului românesc, la nivelul oraşelor Timişoara, Alba Iulia, Craiova, Ploieşti, Bucureştil, Galaţi, Constanţa. Aceste două comunităţi s-au întrepătruns. Ele au fost mult timp separate, pentru că au ritualuri diferite, dar şi cimitire, băi rituale şi sinagogi diferite.

În context european, ce deosebiri au existat între evreii din România şi cei din afară?

Marea deosebire dintre modul în care s-au dezvoltat comunităţile evreieşti din Europa şi comunitatea evreiască din România s-a realizat în secolul al XIX-lea, când antisemitismul a căpătat culoare politică. Atunci s-a pus în discuţie, ca în toată Europa, emanciparea evreilor, adică dreptul lor de a fi cetăţeni egali cu ceilalţi din ţara respectivă. Acest lucru s-a întâmplat după Revoluţia Francează şi a iradiat spre Vestul şi Centrul Europei în Olanda (1796), Belgia (1830), Germania (1811-1871), Italia (1848-1870), Austro-Ungaria (1867). În mod sincron, în 1866, s-a pus această problemă şi în România o dată cu aprobarea Constituţiei. Regele Carol I a fost un propovăduitor al emancipării evreilor în România, dar Partidul Liberal s-a opus, pentru că mica şi marea burghezie română era în competiţie economică cu mica şi marea burghezie evreiască. Liberalii voiau să-i ţină în afara jocului economic şi comercial pe evreii din România şi ei au reuşit să impună articolul 7 din Constituţia din 1866, prin care se spunea că „numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de cetăţean român”. Această decizie a căzut ca o lespede de mormânt peste visul de veacuri al comunităţii evreieşti de emancipare socială. A ţinut foarte mult, circa 50 de ani, astfel încât România a fost ultimul stat din Europa în care evreii au primit cetăţenia. Ceea ce înseamnă, de facto, după Tratatul de la Versailles (1919) şi, de jure, după noua Constituţie (1923). În 1866, în faţa Parlamentului Român, a fost o manifestaţie care a creat o presiune asupra parlamentarilor ca să nu se acorde cetăţenie evreilor. De acolo s-a plecat într-un marş spre Sinagogă, la Templul Coral (în construcţie atunci), care a fost vandalizat. În 1879 s-a amendat punctul 7 din Constituţie, la presiunea marilor Puteri Europene. După Războiul de Independenţă s-a organizat Congresul de la Berlin, în care s-a condiţionat recunoaşterea independenţei Principatelor Române, dacă acestea ofereau cetăţenie evreilor. Însă politicenii români au reuşit să  introducă o chichiţă în revizuirea Constituţiei din 1879. Emanciparea evreilor nu s-a acordat nici din oficiu, nici deodată, nici în bloc. Se dădea  un timp de aşteptare de cel puţin 10 ani şi se acorda individual. Fiecare evreu trebuia să depună un dosar cu acte foarte vechi (multe erau pierdute în timpul incendiilor, inundaţiilor, pogromurilor, deportărilor) şi cele două Camere legiuitoare trebuiau pe rând să aprobe cetăţenia printr-o lrge specială pentru fiecare evreu.

În perioada 1879-1913, timp de 24 de ani, s-a acordat cetăţenia doar la 529 de evrei, dintr-un total de cîteva sute de mii (circa 1%), ceea ce arată că era o formă de tergiversare, nu de rezolvare. Nu numai azi autorităţile române încearcă să înşele cancelariile europene. Există o pictură a lui Nicolae Grigorescu, „Evreul cu gâsca“, realizată în 1880. Privit cu atenţie, umilul evreul venit dintr-un ştetl ţine o gâscă în mâna dreaptă, iar în mâna stângă ţine un document. Era cererea lui de încetăţenire pe care o ducea la Bucureşti, la Parlament, pentru a fi aprobată. Şi ducea cu el, ca plocon, o gâscă vie. Este un tablou de un haz uriaş. Săracul evreu încerca să supravieţuiască într-o ţară coruptă.

În orice caz, aceste frământări au creat o deziluzie pentru evreii din România, care s-au simţit nedreptăţiţi şi care n-au vrut nici să se ghetoizeze, nici să se asimileze. Au rămas undeva între aceste două soluţii, dar au trecut la crearea unor instituţii culturale proprii. Ei s-au simţit solidari, ca într-o „cetate asediată”, în care trebuiau să-şi construiască „propriul stat“, în condiţile în care statul român nu-i proteja. În această epocă, a apărut presa evreiască, a apărut primul teatru evreiesc etc. În august 1876 (acum exact 140 de ani!), Mihai Eminescu a publicat o cronică în „Curierul de Iaşi“, în care menţionează – pentru prima dată în lume – apariţia la Iaşi a unui teatru autonom de limbă idiş.

Câţi evrei mai există astăzi în România?

România a fost o ţara cu foarte mulţi evrei înainte de începerea războiului, adică în 1939. A şi fost un recensământ atunci.  România apărea cu cca 800.000 de evrei, ceea ce însemna a treia comunitate de evrei din Europa şi a patra din lume, după Polonia, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Din această comunitate foarte mare au rămas circa 1% sau mai puţin de 1%, deci sub 7.000-8.000 de evrei (dintre care jumătate în Bucureşti), cu o moştenire culturală foarte bogată.

Unde au dispărut toţi aceşti evrei?

 În bună măsură, două au fost motivele dispariţiei: fascismul pe de o parte, comunismul pe de altă parte. În România au murit peste 300.000 de evrei în ceea ce a fost numit capitolul românesc al Holocaustului, care a acţionat pe deoparte în Nordul Transilvaniei (aflat sub administraţie horthistă) şi, pe de altă parte, în Estul României, în Basarabia şi în Bucovina, din cauza deportării evreilor în lagărele din Transnistria amenajate de Ion Antonescu. Din motive foarte complexe, mareşalul Antonescunu nu a vrut să reprime evreii prin mecanismul „industrial” de exterminare a evreilor imaginat de Hitler. A imaginat el însuşi un alt mecanism de exterminare, şi anume prin deportarea lor în lagărele din Transnistria, precum şi prin pogromurile din anii 1940-1941 din Dorohoi, Bucureşti, Iaşi şi Odessa. A doua direcţie de diminuare a numărului evreilor din România a fost produsă de venirea comunismului, ceea ce infirmă legenda „iudeo-comunismului”. De fapt, situaţia a stat exact invers: fiind negustori, meşteşugari sau cu profesii liberale, evreii au fost primele victime ale naţionalizării şi ale legilor de etatizare comunistă. Astfel, din 1948 – de când s-a înfiinţat statul Israel – au fost valuri imense de evrei care au emigrat în Israel, în epoca Anei Pauker. Aproximativ o treime din evreii de atunci, între 100.000 şi 130.000, au emigrat în Israel, dar şi în Europa de Vest şi în Statele Unite. 

De ce continuă să fie cultivat antisemitismul în lume?

 Adam Michnik, renumitul intelectual polonez, spunea: „Astăzi, în Polonia sunt mai mulţi budişti decât evrei, dar nu există o problemă budistă, în schimb există o mare problemă evreiască“. Antisemitismul supravieţuieşte evreilor. Evreii au plecat, dar antisemitismul a rămas.  

Această situaţie s-a mai întâmplat de-a lungul vremii. De exemplu, evreii din Anglia au fost expluzaţi în 1290, iar Shakespeare, prin 1590, scria „Neguţătorul din Veneţia“, cu multe elemente antisemite referitoare la Shylock. Aşadar, Shakespeare îşi manifesta sentimente antisemite la 300 de ani după expuzarea evreilor din Anglia. Antisemitismul fără evrei este doar aparent paradoxal. Dimpotrivă, aceasta supravieţuieşte mai bine fară evrei pentru că se poate pune în seama evreilor orice bazaconie: că au coarne şi coadă, că sunt demonici, că beau sângele creştinilor. Se creează astfel un „evreu imaginar” şi, în jur, nu mai există „evreul real” care să infirme toate aceste acuzaţii. Altfel spus, într-o ţară fară evrei e mai uşor să fii antisemit.

Antisemitismul se desparte de ceea ce dumneavoastră aţi numit „evreul real“?

 Eu folosesc aceşti doi termeni: „evreul real” şi „evreul imaginar”. I-am folosit ca doi poli în cartea mea „Imaginea evreului în cultura română“. În toate situaţiile, măsor distanţa culturală între „evreul real” şi cel „imaginar”. Cu cât ea este mai mare, cu atât antisemitismul din perioada sau din locul respectiv este mai mare. Antisemitismul de astăzi se desparte de „evreul real” propriu zis. Nu mai are nevoie de „evreul real”, pentru că se creează un soi de antisemitism fantomatic. De vreun secol, o nouă fantomă bîntuie prin Europa.

Antisemiţii luptă împotriva  unui aşa zis „complot iudeo-masonic”, împotriva unei „oculte financiare”, împotriva unui „guvern mondial”, în spatele căruia se subînţelege o putere evreiască, care conduce lumea, dărîmă guverne, provoacă războaie, schimbă preţul petrolului etc.

Resimţiţi un curent antisemit în România?      

Da. Evident nu este unul oficial, de stat, dar până de curând a fost unul politizat şi folosit ca element electoral şi politic. Să ne gândim la Partidul România Mare, care, Slavă Domnului, acum a dispărut. Însă mai sunt asociaţii neo-legionare, publicaţii legionare, reviste, dar şi cărţi piratate care vorbesc despre completul iudeo-masonic. Se publică „Mein Kampf“ de Hitler, în ediţii necritice.

Ajunge să te uiţi pe forumuri, în subsolul articolelor în care se vorbeşte despre probleme evreieşti ca să vezi o întreagă rumoare antisemită, ce-i drept anonimă, dar foarte prezentă şi profund înrădăcinată.

Dumneavoastră cum vă asumaţi identitatea de evreu?

Nu am considerat niciodată că e dificilă asumarea de evreu. O tratez normal şi natural. Nu ţin să-mi afirm evreitatea, nu ţin să mi-o infirm. O consider un dar care nu e nici pozitiv, nici negativ. Nu e un motiv de mândrie, cu atît mai puţin unul de ruşine. Ca atare, îmi e foarte simplu să-mi asum propia mea identitate etnico-culturală.

Cum v-aţi raportat la clişeul „evreului rătăcitor”?

Am un capitol în cartea mea despre „evreul rătăcitor”, o legendă, un stereotip care s-a născut şi a evoluat inclusiv în cultura română. O legendă care tratează nemurirea ca formă de pedeapsă, de blestem.

V-aţi gândit vreodată să plecaţi din România?

Da, mi-am pus această problemă (mai ales în timpul regimului comunist), dar întotdeauna răspunsul a fost negativ. Pentru că sunt prea ataşat de cultura română şi mi-ar fi greu să mă adaptez într-o altă cultură.

 


Andrei Oisteanu este cercetator, membru in Consiliul Stiintific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Romana), conferentiar la Facultatea de Litere (Universitatea din Bucuresti) si presedinte al Asociatiei Romane de Istorie a Religiilor.

Cărti publicate: Gradina de dincolo. Zoosophia (1980, 2012); Motive si semnificatii mito-simbolice in cultura traditionala romaneasca (1989); Cutia cu batrini (roman) (1995, 2005, 2012); Mythos & Logos (1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului in cultura romana (2001, 2004, 2012) (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania – Asociatia Bucuresti; Marele Premiu al ASPRO); Das Bild des Juden in der rumanischen Volkskultur (2002); Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca (2004, 2013); Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu (2007, 2014); Il diluvio, il drago e il labirinto (2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures (2009) (Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Romane); Konstruktionen des Judenbildes (2010); Narcotice in cultura romana (2010, 2011, 2014) (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Romania); Les Images du Juif: Cliches antisemites dans la culture roumaine (2013); Rauschgift in der rumanischen Kultur (2013).

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările