INTERVIU Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Bucureştiul fiecăruia este unul mental“

INTERVIU Andreea
Răsuceanu, scriitoare: „Bucureştiul fiecăruia este unul mental“

Scriitoarea Andreea Răsuceanu (36 de ani)      FOTOGRAFII: Arhiva personala

GEOGRAFIE LITERARĂ Critic şi istoric literar apreciat, Andreea Răsuceanu se află la a treia carte despre oraşul Bucureşti şi felul în care este transpus literar acesta în operele lui Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu sau Ioana Pârvulescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Scriitoarea Andreea Răsuceanu, unul dintre cei mai apreciaţi critici şi istorici literari ai tinerei generaţii, şi-a lansat săptămâna aceasta (avându-i ca invitaţi pe Mircea Cărtărescu şi Dan C. Mihăilescu) „Bucureştiul literar“, cel de-al treilea volum dedicat „geografiei literare“ a capitalei, carte apărută la editura Humanitas. Autoarea povesteşte cum a ajuns s-o „obsedeze“ contradictoriul oraş din Câmpia Dunării, descrie care-i relaţia sa intelectuală cu autorii trataţi în cărţile sale şi explică de ce literatura lui Mircea Eliade are toate elementele pentru a supravieţui timpului. Andreea Răsuceanu mărturiseşte că este aproape gata cu un roman la care lucrează de şapte ani, în care transpune ficţional povestea Mântuleselor.

„Weekend Adevărul“: Toate cele trei cărţi ale dumneavoastră, „Cele două Mântulese“ (extinderea tezei de doctorat), „Bucureştiul lui Mircea Eliade“ şi „Bucureştiul literar“, se ocupă de tema Oraşului literar şi a Bucureştiului în literatură. V-aţi ales această direcţie de cercetare ca urmare a unei afinităţi personale sau tema v-a „ales“ pe dumneavoastră?
Andreea Răsuceanu: Cred că răspunsul este undeva la mijloc. Totul a început, e adevărat, cu o cercetare doctorală, pe documente de arhivă, legată de adevărata istorie a străzii Mântuleasa, pe care am suprapus-o variantei ficţionale, propuse de Mircea Eliade în binecunoscuta lui nuvelă, „Pe strada Mântuleasa“. Povestea pe care am descoperit-o aici se leagă de familia ctitorilor bisericii Mântuleasa, e o poveste tipică pentru începutul secolului al XVIII-lea românesc, pe care mi-a plăcut mult s-o reconstitui. Apoi lucrurile s-au legat firesc, am continuat cercetarea în cadrul unei burse postdoctorale, şi, datorită accesului pe care l-am avut în cadrul unui grup de cercetare de la Sorbona, reunit în jurul profesorului Michel Collot, mi-am canalizat atenţia spre ultimele discuţii generate de o metodă de studiu interdisciplinar, geografia literară. Aşa a apărut „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“. Ultima mea carte, „Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului“, a venit şi ea firesc, pentru că scriind la „Bucureştiul lui Mircea Eliade“ m-am gândit mereu că de fapt scriitorul român care privilegiază imaginea oraşului în literatura română, făcând din el un personaj, este Mircea Cărtărescu. De la el a pornit aventura acestei noi cărţi. Deci, cumva, eu am ales tema, dar pe urmă lucrurile s-au schimbat, ea m-a dus pe mine mai departe pe acest drum.

„Am trăit un an de zile în secolul al XVIII-lea“

Ce înseamnă Bucureştiul pentru dumneavoastră? Cum v-aţi „îndrăgostit“ de acest oraş?
M-am născut în Bucureşti, de fapt suntem la a treia generaţie de bucureşteni noi, cei din familia mea. Cred că lucrul acesta contează, în sensul că

oraşul în care trăim ne impune, dincolo de voinţa noastră, o anumită matrice mentală, un ritm, un mod de a fi în lume chiar.

E o legătură foarte subtilă, imperceptibilă uneori, între propriile noastre emoţii, stări interioare şi viaţa, palpitul oraşului, există chiar o anumită reciprocitate, pe care au observat-o filozofii sau teoreticienii spaţiului: „atmosfera“ unui oraş influenţează trăirile locuitorilor lui, care, la rândul lor, imprimă asupra peisajului pe care-l traversează propriile lor emoţii. Pe mine m-a fascinat mereu acest raport, mult înainte să-l pun în orice fel de termeni tehnici. Pe de altă parte, Bucureştiul fiecăruia este unul mental, pur imaginar, e un „peisaj interior“, ca să folosesc un termen din teoria literară. Pentru fiecare dintre noi, oraşul e altul, îl „trăim“ diferit, ni-l asumăm altfel.

Lansare la Gaudeamus, 2015   FOTO: Radu Sandovici

Dacă luăm, de exemplu, toposul Mântulesei, de care se ocupă prima dumneavoastră carte, scrierea presupune şi o cunoaştere personală profundă a locului sau se reduce la analiza critică a literaturii dedicate topografiei respective?
Cred că fără această dimensiune de identificare cu subiectul tău – în cazul meu, oraşul, zona Mântuleasa, sau, mai larg, anumite locuri transformate în toposuri literare – orice carte e ratată. Am lucrat trei ani la „Cele două Mântulese“, dar cele mai intense au fost lunile de cercetare în arhivă,

nimic nu egalează înfrigurarea descoperirii de noi manuscrise care mai eludează câte o enigmă a istoriei locurilor despre care te documentezi.

Am trăit de fapt aproape un an de zile în secolul al XVIII-lea, citind tot ce am găsit despre prima sa jumătate, imaginându-mi cum trebuie să fi arătat locurile, oamenii, cum trebuie să fi fost viaţa lor, ce însemna pe atunci să fii fericit, cum gândeau ei nemurirea, dacă şi cum îşi doreau să rămână în memoria colectivă. A fost fascinant, un exerciţiu de imaginaţie care a dublat cercetarea ştiinţifică şi care m-a făcut să încep tot atunci un roman de al cărui final mă apropii acum, la şase-şapte ani distanţă. Un roman pentru că numai pe teritoriul ficţiunii poţi fi liber până la capăt, aici am fost liberă să scriu povestea Mântuleselor aşa cum mi-am imaginat-o, fără constrângerile impuse de studiul academic.

„Proza lui Eliade nu place tuturor“

Cum v-aţi ales, pentru primele două cărţi, cazul lui Mircea Eliade (de altfel, unul dintre marii „cântăreţi“ ai vechiului Bucureşti)? Este un scriitor care ne-a fascinat adolescenţele, dar care se află acum, din motive politice şi nu numai, într-un con de umbră, într-o oarecare „periferie“. Consideraţi că literatura sa se salvează estetic sau este doar un violon d’Ingres al unui erudit, o contextualizare artistică a teoriilor sale ştiinţifice?
Există, în literatura lui Mircea Eliade, un anumit ritm al frazelor, enigmatic, ceva ce vine de la nivelul limbajului, care m-a fascinat dintotdeauna. De aici a pornit pentru mine interesul pentru proza lui, de la această vrajă pe care o aruncă asupra lumii nuvelele lui fantastice, şi care porneşte de la nivelul expresiei. Am simţit cumva că sensul textelor lui e inepuizabil, pentru că de fapt nu e niciodată unul singur, nu sunt scrieri „cu cheie“. Cred că de asta sunt şi o cititoare pasionată de literatură fantastică, pentru această perpetuă amăgire pe care o ţese, o înşelătoare, permanentă descoperire-îndepărtare a sensului, care nu ţi se revelează niciodată pe de-a-ntregul (e aici poate o reflexie a eternei noastre temeri de finitudine, de moarte, de care literatura fantastică ne poate elibera uneori). Dar cred şi că pentru proza lui Eliade trebuie să ai organ, o deschidere anume, nu place tuturor. Şi cred că rezistă şi estetic, nu e o simplă traducere în literatură a ideilor din opera sa ştiinţifică.

Sunteţi considerată reprezentanta unei „noi metode de cercetare: geocritica“ (Cornel Ungureanu). Cât din scrisul dumneavoastră este aplicarea unor teorii literare de frontieră şi cât este „trăit“, simţit, expresia unei sensibilităţi personale? Încercaţi să împăcaţi aceste două aspecte, pentru a evita o oarecare „ariditate“ a scriiturii (cu succes, după cum consideră cei care-au scris despre dumneavoastră)?
Mă bucur de câte ori se face această observaţie legat de cărţile mele, dar sinceră să fiu nu este nimic programatic, intenţionat în asta: mereu am avut această dublă nevoie în scrisul meu – de cadru teoretic, de elementul care să-mi organizeze ideile, să creeze o ordine a acestora, şi de elementul trăit, simţit, cum spuneţi, care nu dăunează cu nimic cărţii, dimpotrivă, e un vehicul mai sigur de transmitere a informaţiei, care ajunge mai lesne la cititor dacă acesta simte şi plăcere estetică atunci când citeşte.

„Mi-aş fi dorit un dialog cu Mircea Eliade“

Care-au fost criteriile de „selecţie“ pentru cei şase scriitori de care vă ocupaţi în „Bucureştiul literar“? A primat insistenţa pe toposul bucureştean sau valoarea strict literară?
Am recitit multă literatură contemporană înainte de a mă opri asupra celor şase autori din carte. Nu am vrut să fac o carte de sinteză, o tipologie a imaginii oraşului în proza contemporană, ci să găsesc un eşantion reprezentativ de autori, aşa că un criteriu important a fost diversitatea: am vrut ca imaginea oraşului, modul în care s-a raportat fiecare dintre ei la aceasta să fie diferit, de aceea şi tipul de analiză e diferit de la unul la celălalt. Am creat astfel, sper eu, şi un anume suspans al cărţii, care să-l ţină pe cititor atent până la sfârşit. Fireşte că mai sunt şi alţi autori care s-ar putea adăuga celor din carte, dar eu nu am căutat neapărat prozatori care să fi scris despre Bucureşti – aceştia sunt foarte mulţi, chiar şi printre cei contemporani, ci care să fi făcut din oraş un personaj, să fi creat o imagine emblematică a sa, să aibă, în opera lor, o imagine obsesivă a oraşului, esenţială pentru înţelegerea semnificaţiilor textului.

De ce-aţi ales metoda completării fiecărui studiu critic cu câte un interviu luat autorului respectiv? Autorul a vorbit prin operă, dar în cartea dumneavoastră i se mai dă odată dreptul la cuvânt, ceea ce-o transformă şi într-un excepţional document de istorie literară.
Mi s-a părut un exerciţiu important acesta, al completării, dacă vreţi, a capitolelor cu câte un interviu. A fost şi o metodă de a mă confrunta cu viziunea autorului asupra oraşului – a celui real, dar şi a celui (re)creat pe teritoriul ficţiunii –, dar mi s-a părut important şi ca document literar, să existe aceste mărturii pentru cei care vor fi cândva interesaţi să vadă cum îşi privesc scriitorii oraşul, cum îl „trăiesc“, ce importanţă are acesta în imaginarul lor creator. A fost, fără îndoială, şi propria mea curiozitate, dar şi sentimentul unui anumit privilegiu: că îi avem pe aceşti autori printre noi, aşa încât putem iniţia un dialog cu ei, m-am gândit mereu, scriind la „Bucureştiul lui Mircea Eliade“, că mi-aş fi dorit să existe şi un dialog care să întregească demersul meu, să aflu poate ce s-a întâmplat cu proiectul acelei „Geografii mitice“ pe care Eliade voia să o scrie.

„Oraşele invizibile“-ale lui Italo Calvino

Vă gândiţi să extindeţi metoda critică folosită până acum şi la alte mari Oraşe reflectate în literatura universală? Acest „topos“ topografic este fascinant şi nu prea a fost studiat până acum în literatura de specialitate românească. Sau, de ce nu, se poate aplica şi pe alte oraşe româneşti reflectate în literatura noastră (Brăila lui Panait Istrati, Galaţiul lui Iordan Chimet şi Camil Baciu, Iaşiul lui Teodoreanu şi-al multor altora, Clujul Ruxandrei Cesereanu şi-al lui Jehan Calvus, Sibiul lui Lucian Blaga, I. Negoiţescu şi Andrei Codrescu etc.).

Mă gândesc, într-adevăr, la un proiect care să aşeze Bucureştiul printre celelalte mari capitale literare. Nu văd de ce Bucureştiul n-ar putea sta alături de New Yorkul lui Paul Auster sau de Buenos Airesul lui Borges.

Mă gândesc deci la o astfel de carte, mai ales că, recitind pentru „Bucureştiul literar“ romanele lui Pynchon, Don DeLillo, Auster etc., mi-a revenit gustul pentru analiza comparată, şi mi-ar plăcea să aprofundez ceea ce doar am schiţat în această carte, din motive de spaţiu. Mi-ar plăcea să mă extind şi la alte oraşe româneşti, m-am gândit şi eu la Cluj, la Timişoara, la Iaşi, dar cel mai mult mă bucură că mai există şi alte iniţiative de acest fel, printre doctoranzii de la Timişoara, de pildă, faptul că mai sunt şi alţii interesaţi de aceste teorii arată cât sunt ele de fertile.

Cartea are un motto din Italo Calvino, „Oraşele invizibile“. Puteţi să ne spuneţi ceva despre această carte unică, „atlas“ de oraşe imaginare descrise de călătorul Marco Polo hanului Kublai, expresia cea mai tranşantă (folosind mijloacele literare postmoderne) a adevărului că oraşul literar nu-i decât unul imaginar?
Cartea lui Calvino a fost mereu pe masa mea de lucru cât am scris la „Bucureştiul literar“. Acest „catalog al formelor posibile“, cu o sintagmă care îi aparţine lui Calvino şi pe care am folosit-o şi în carte, e un extraordinar inventar de oraşe imaginare, minunate metafore ale ireversibilităţii, ale eroziunii, oraşe care nu există decât în vis sau în amintire, care se scriu pe sine şi apoi se pulverizează în neant, „spaţii nostalgice“, postmoderne, prin care să te plimbi la nesfârşit. Tot aici am găsit şi cea mai inspirată descriere a ideii de spaţiu-timp: când e descris oraşul Zaira, aceasta nu se poate face în termeni concreţi, ci numai sub forma unei abstractizări, la baza căreia se află ideea de spaţiu-timp – oraşul se ridică pe o sumă de „legături între măsurile spaţiului şi întâmplările trecutului“. Sintagma nu sună la fel de bine în română ca în originalul italian, dar sensul – legat de conţinutul temporal care capătă o dimensiune spaţială – se distinge. Calvino a reuşit performanţa de a sintetiza, în formă literară, multe din ceea ce aveau să spună mai târziu teoria şi critica, ceea ce e un lucru extraordinar.

CV

A studiat cu Sorin Alexandrescu, nepotul lui Eliade


Numele: Andreea Răsuceanu

Data şi locul naşterii: 23 noiembrie 1979, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Litere Bucureşti, în 2002, masteratul de Teoria şi practica Imaginii (CESI), în 2006, iar în 2009 şi-a susţinut lucrarea de doctorat în filologie în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), cu profesorul Sorin Alexandrescu, având tema „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate“.

Este autoare a trei cărţi despre legăturile care se creează între oraş şi literatură: „Cele două Mântulese“ (Vremea, 2009), „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“ (Humanitas, 2013) şi „Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului“ (Humanitas, 2016).

A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum „Viaţa Românească“, „România literară“, „Observator cultural“, „Bucureştiul cultural“, „Idei în dialog“, „Dilema veche“, „Convorbiri literare“ etc.

Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe.

Prima ei carte, „Cele două Mântulese“, a fost nominalizată la premiile „României literare“, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus.

Pentru „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“ a primit Premiul Tânărul critic al anului 2013.

În 2015 a lansat un nou proiect, „Poveşti citadine“, o emisiune difuzată de TVR 2, despre diferite locuri din Bucureşti, aşa cum apar acestea în istoria oraşului şi în literatură.

În prezent scrie la un roman, al cărui personaj principal va fi Bucureştiul, cu titlul provizoriu „Ultimul film al Priscillei Lane“.

Locuieşte în: Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: