INTERVIU Ştefania Mihalache, poetă: „Gheorghe Crăciun m-a luat foarte în serios ca scriitoare“

INTERVIU Ştefania Mihalache, poetă: „Gheorghe Crăciun m-a luat foarte în serios ca
scriitoare“

Ştefania Mihalache (38 de ani)     FOTOGRAFII: Arhiva personală

DURITATE Cunoscută ca prozatoare, braşoveanca Ştefania Mihalache a făcut recent senzaţie în lumea literară cu volumul de poezie „Sisteme de fixare şi prindere“, o descriere atât de dură a maternităţii încât a fost greu de înghiţit chiar şi pentru cele mai insensibile stomacuri.

Ştiri pe aceeaşi temă

După un debut colectiv în antologia Junii 03. Antologia tinerilor prozatori braşoveni şi unul individual cu volumul de proză Est-falia (Paralela 45), nominalizat la Marile Premii Prometheus, Ştefania Mihalache colaborează cu proză şi recenzii în mai multe reviste culturale importante şi scrie scenarii de film. În 2010, publică la Cartea Românească romanul Poemele secretarei, bine primit de critică, iar în 2012 finalizează un doctorat în Filologie la Universitatea din Bucureşti pe tema copilăriei în proza postdecembristă. La finalul anului trecut, Ştefania Mihalache debutează şi în poezie, cu un volum intitulat Sisteme de fixare şi prindere (volum care, alături de Dodii, de Florin Dumitrescu, inaugurează o nouă colecţie de poezie la Editura Nemira, intitulată Vorpal şi coordonată de poeta Svetlana Cârstean). Autoarea a fost de acord să stea de vorbă cu noi despre cum s-a produs, pentru ea, trecerea de la proză la poezie, despre mentori, generaţii şi şcoli literare, precum şi despre temele şi supratemele volumului recent apărut, care promite, deja, să fie una din revelaţiile sezonului literar.

„Weekend Adevărul“: După două romane, bine primite de critica literară, de ce v-aţi întors la poezie?

Ştefania Mihalache: Aşa cum unii ştiu, poezia a existat dinainte de a debuta în proză. Iar întrebarea de ce „m-am întors” este, iată pertinent pusă. Primele mele încercări în literatură au fost poetice. Am avut poeme publicate în reviste studenţesti, în Vatra, Interval etc. Nu am debutat cu poezie pentru că nu mi s-a părut că aveam „vocea” destul de bine singularizată, destul de stabilă şi destul de clară. Pe de altă parte, nici nu ştiam când/ dacă această limpezire şi această orientare mai decisă pe care le doream aveau să se petreacă. Am găsit însă în proză spaţiul mai larg în care ceea ce nu se putea condensa în poezie se putea exprima într-o formulă literară care să mă mulţumească. Proza mea a avut mereu în fundal un fel de „briză” poetică. Mult mai târziu, după cel de-al doilea roman al meu, Poemele secretarei (cred că nu întâmplător şi titlul acesta trimite la poezie) şi după ce am devenit mamă, am găsit maturizarea sau patternul singular pe care poezia mi le cerea. Problema care se punea atunci, la ceva timp după naştere, era să revin la scris. Iar ceea ce apărea de sub taste era poezie.

Ce-ţi dă poezia în plus (sau în minus) faţă de roman?

Nu ştiu. Nu sunt sigură că este vorba despre plusuri şi minusuri. Mi s-a întâmplat,  într-adevăr, să dezvolt un moment şi în proză şi în poezie, şi rezultatul mi s-a părut mult mai intens, cu mult mai multe subîntinderi şi cu un impact semantic mult mai puternic în poezie faţă de proză. Discuţia ar putea fi lungă şi face obiectul a multe pagini de teorie literară. Dacă ar fi să defrişez rapid prin sensuri şi definiţii şi să dau răspunsul cel mai clar şi, în acelaşi timp, instinctual, care îmi vine în minte ar fi că poezia pare să deţină un nivel în plus de limbaj, un supralimbaj pe care proza nu îl are. O suprasemnificaţie. Pe de altă parte proza, cu mijloacele şi spaţiul ei mai larg, produce un tip de construcţie mai vastă (dacă ne gândim la romanele-frescă, romanele care redau epoci, sau care pleacă de la sau se construiesc în jurul unor situaţii istorice asumate ficţional, sau chiar romanele postmoderne care reiau şi recicleaza sau parodiază formule ce le-au precedat) care favorizează şi lizibilitatea –  accesul la un număr mult mai mare de cititori. Desigur că cele două forme de discurs literar îşi pot suprapune părţi semnificative din teritorii (şi poezia poate „lucra” cu personaje sau poate reda un aer de epocă, aşa cum şi proza poate infuza o doză mare de poezie în scriitură, repet dau exemple foarte generale), însă cred, până la urmă, ca mare diferenţă în felul în care cele două folosesc materia pentru scris este aceea între acea suprasemnificaţie a poeziei şi timpul naratologic al prozei. Ceea ce poezia câştigă din puterea de suprasemnificare, proza recuperează în posibilitatea de a-şi dezvolta materialul în timp (timp, desigur şi pentru că spaţiu efectiv de desfăşurare, dar, din punct de vedere naratologic, funcţia semnificantă a spaţiului este timpul). Poezia nu ar putea urmări, de exemplu, destinul unui personaj, ca o curgere coerentă, finită, corelată cu alţi factori ai universului scriiturii în felul în care proza o face, tocmai pentru că îi lipseşte acel timp semnificant al naraţiunii. Poezia însă, este mai aproape de a face din limbaj altceva decât limbaj. În ce mă priveşte, pentru că am scris şi poezie şi proză, cred că ceea ce trebuie să fie scris îşi alege şi forma în care apare. E o alegere pe care nu o fac aprioric, ci care se întâmplă în însuşi actul scrisului.

„Sunt înrudită cu Elena Vlădăreanu“

Cum vă situaţi în generaţia actuală de poeţi? Credeţi în conceptele de şcoli (literare), curente, promoţii, generaţii?

Personal, nu mă interesează foarte mult astfel de segmentări. Nici nu mă influenţează în vreun fel. Mă interesau pe vremea studenţiei când învăţam despre canonul literar. Dacă mă gândesc bine, cred că ele au două funcţii. Exemplul anilor 2000 în România, când producţia literară (tânără) de la noi abia se năştea după revoluţie, când şi piaţa editorială era la începuturi ne duce la concluzia că împărţirea în diverse curente, şcoli etc. Este o expresie a incertitudinii participanţilor la fenomenul literar, o căutare a unui punct de sprijin în definiţii, definiri şi descrieri. Şi aş crede că forma „clasică” e canonul critic care încearcă să valideze o epocă la ceva timp după încheierea ei, când valorile au avut timp să se decanteze şi să capete o configuraţie mai stabilă. Iar instrumentele folosite în acest tip ce clasificare sunt, bineînţeles, lucide şi operaţionale. În momentul de faţă, din interiorul timpului în care scriu, nu cred că mă pot situa într-un fel anume în raport cu ceilalţi poeţi.

Pot spune, de exemplu, că volumul meu, Sisteme de fixare şi prindere, este înrudit tematic cu cel al Elenei Vlădăreanu, Non Stress Test, dar nu ştiu dacă asta e de ajuns pentru a apropia două formule poetice.

Iarăşi, simt că se vor mai rosti aprecierile de genul „poetică feminină” care e problematic şi ca rostire, darmite ca termen cu care să operezi clasificări în câmpul poeziei. De altfel, în ultimii ani, mai toţi poeţii pe care îi ştiu şi-au diversificat şi rafinat foarte mult scrisul, l-au interiorizat în aşa fel încât cred că se poate vorbi tot mai puţin de şcoli. Cât despre generaţii, da, scriem toţi într-un interval de ani, dar iarăşi, asta nu mi se pare a fi operant când dorim să descriem discursuri poetice.

Nu ştiu dacă aţi urmărit disputele dintre conducerea USR şi reformiştii, cei care cred că USR-ul trebuie reconstruit din temelii. Mai contează girul unor instituţii-mamut de felul USR în validarea sau re-validarea unui autor tânăr?

Am urmărit vag subiectul, în măsura în care el s-a întâmplat să transpară pe Facebook. Ştiu, în mare, despre ce este vorba, sunt de acord cu faptul că instituţia şi-a cam denaturat scopul şi valorile, însă nu cred că trebuie reconstruită din temelii. Cred că trebuie pur şi simplu creat altceva în locul ei. De instituţii literatura ar mai avea nevoie, dar nu de instituţii mamut de tipul USR-ului, ci de instituţii mai mici, mai flexibile şi mai adaptate la forma contemporană a fenomenului literar. Este nevoie de promovare, de programe de traducere, de instituţii care să medieze întâlniri literare şi evenimente având în centru scrierile literare, întâlniri internaţionale mai ales, pentru că literaturile vecine comunică în continuare insuficient. Nu sunt cea mai în măsură să fac recomandări privind instituţiile. Ceea ce ştiu este, însă, că n-am fost nicicând tentată să mă înscriu în Uniune, nici măcar nu ştiu ce ar fi trebuit făcut în acest scop. Iar validarea nu cred că mai poate veni de la o instituţie-monopol. Mecanismele de validare sunt azi multiple şi variate, ceea ce este un lucru bun şi de dorit. Să plasezi  validarea în mâinile unei instituţii mari, e ca şi cum ai decora o încăpere în care să inviţi corupţia.

„Avem romane de valoarea lui Aferim!

Cum vi se pare literatura română acum, faţă de momentul 2000, sa zicem? Urcăm sau coborâm?

Urcăm. Şi încă în viteză. Cum spuneam şi mai sus, nu numai că cei dintre poeţii care începeau să scrie puţin înainte şi în jurul anilor 2000 (mă gândesc la Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin, Teodor Dună etc.) şi care au continuat şi-au dezvoltat formulele poetice, dar au apărut şi mulţi poeţi noi, fiecare cât mai diferit posibil de celălalt. „Seniorii” sunt şi ei în formă (Ion Pop, Nora Iuga). În proză, de asemenea lucrurile au avansat. Se scrie mult mai mult decât atunci, cred că mai mult ca oricând după revoluţie. Nu o să înşir nume la întrebarea aceasta în scopul de a convinge, este suficient pentru oricine să citească orice retrospectivă literară să spunem numai a anului 2016, că tot este sezonul lor. Mai mult decât atât, editurile sunt foarte grijulii cu antologiile, cu seriile de autor (Gheorghe Crăciun, Matei Călinescu). Ştiu că avem parte (unii mai mult, alţii mai puţin, şi alţii încă deloc) şi de traduceri în străinătate – programe în acest scop există) şi nici de câteva premii nu am fost străini (e drept că mai mult Mircea Cărtărescu, dar nu cred că s-a supărat cineva). Probabil că aici e încă mult loc de dezvoltare şi nu ştiu cum vor arăta proiectele şi programele culturale în noul context politic. Dar, de scris se scrie, şi nu rău.

 

Că veni vorba despre vizibilitate în afară, nu mă pot abţine să nu compar vizibilitatea filmului românesc contemporan (ştiţi, valul) cu cea a literaturii. Şi nu cred că nu avem niciun roman de valoarea vreunui Aferim! sau Poziţia copilului sau Sieranevada.

 

Da, ştiu, sunt alte mecanisme de promovare şi de circulaţie în cinematografie, dar...

Fiindcă vorbeam de şcoli, ştiu că unul din mentorii dvs. a fost regretatul Gh. Crăciun. Cum era ca profesor şi ce aţi învăţat de la el?

Ca să fiu cinstită,

Gheorghe Crăciun a fost singurul meu mentor. Admiraţie am avut pentru toţi profesorii mei de la Facultatea de Litere din Braşov, dintre care, din nefericire, unii nu mai trăiesc (Andrei Bodiu, Alexandru Muşina). M-au influenţat şi m-au ajutat să mă formez şi Virgil Podoabă şi Alexandru Cistelecan. Toţi sunt nume de referinţă în cultura română.

Dar Gheorghe Crăciun m-a luat foarte în serios ca scriitoare, pe vremea când abia deschisesem ochii în lumea literară şi nu ştiam nici măcar eu ce vreau să fac. M-a luat atât de în serios, încât am început să mă iau şi eu în serios. Şi a crezut în mine mai mult decât am crezut eu. De la el am învăţat şi eu să cred că pot să scriu. Şi că e bine să fac asta. Când îmi spunea ceva despre un fragment de text era, pentru mine, de o importanţă insurmontabilă şi mereu plecam cu impresia că am ceva foarte mare şi greu de îndeplinit şi nu ştiam dacă o să mă ridic la înălţimea respectivă. Şi acum mi s-a întâmplat să mă întreb ce ar fi zis despre trecerea mea la poezie şi despre volumul meu.

„Mai există sechele din vremea când literatura era considerată domeniu masculin“

Volumul dvs. de versuri Sisteme de fixare şi prindere a luat deja un premiu, Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură 2016, acordat de Fundaţia Alexandrion. În ce fel e important un premiu pentru un autor, chiar dacă nu e, să zicem, un premiu de debut, ci unul de reconfirmare?

Cred că premiile sunt importante în măsură în care, într-adevăr, confirmă ceva: că ai scris o carte pe care un juriu de specialitate o consideră valoroasă. Faptul de a nu orimi un premiu, pe de altă parte, nu descalifică o scriere şi niciun autor. Doza de subiectivitate, de hazard care marchează împrejurările decernării unui premiu poate să dezechilibreze uneori şi cele mai bune intenţii. Nu vorbesc despre blaturi, aranjamente, trucaje. Ca atare, e  minunat să primeşti un premiu când este acordat în cele mai corecte condiţii posibile, dar nu aş agrea un autor care scrie pentru a primi premii sau recunoaştere, aşa cum am rezerve, pentru că am vorbit mai sus despre cinematografia actuală, şi faţă de regizorii care aleg teme vandabile în occident. Premiul „Matei Brâncoveanu” a fost unul care m-a onorat şi m-a bucurat, mai ales că am stat într-o companie dintre cele mai bune, nu numai la literatură ci şi în celelalte domenii pentru care acest premiu s-a acordat. Pe lângă premiul în sine, mi-a plăcut şi gala organizată cu acest prilej, un eveniment elegant şi de bun gust. Mi se întâmplă rar să văd literatura tratată în acest fel, ea, într-un fel, încă pare legată de circumstanţe mai „sărace” şi cred că are nevoie şi de aceste aspecte de prezentare care să o pună în lumina pe care o merită.  

Explicându-ne un pic titlul cărţii, vă provoc să ne povestiţi un pic din culisele scrierii ei.

S-a spus deja că titlul cărţii pare să fie în opoziţie cu tema – dacă tema stabilită e maternitatea, deşi nu este în totalitate –, că este o sintagmă din domeniul tehnic pentru un volum care vorbeşte despre universul maternităţii, al zonei casnice, familiale etc. Nu este în opoziţie. Aşa cum maternitatea este numai o parte din tema volumul şi nu termenul definitoriu. Scrisul la această carte s-a defăşurat pe o perioadă de aproximativ doi ani, cu salturi mari. A fost început în perioada primei mele sarcini, e adevărat. A continuat, însă, mai consistent după a doua naştere, până spre vârstele de 3 şi 4 ani ale copiilor mei, deci mult după momentul naşterii. Menţionez lucrurile astea tocmai pentru a arăta că scrisul la această carte nu a stat numai în zona sarcinii/ naşterii şi nici nu a fost influenţat imediat de aceste evenimente/ stări. A existat o perioadă de decantare a emoţiilor, a stărilor specifice. Început, deci, ca un volum despre sarcină şi naştere, Sisteme de fixare şi prindere a devenit unul în care discursul a deviat spre relaţiile de familie mai largi, descoprindu-mi dorinţa de a vorbi despre felul în care suntem cu toţii prinşi şi strânşi în lanţuri biologice care se lungesc la nesfârşit şi despre felul în care, prin aceste lanţuri de carne, ne este transmisă, (pre)scrisă o parte din naraţiunea propriei vieţi. Titlul trimite la faptul că, deşi ne simţim spirite libere şi fiecare subiect trăieşte sentimentul că propria viaţă a început odată cu sine, natura şi procesul venirii noastre în lume spun o poveste despre închiderea unora în alţii, o închidere care este atât de precisă, atât de impersonală, încât tehnică. Eu aş zice că m-am deplasat destul de mult de ceea ce s-ar numi „o scriere despre maternitate”.

Cum poate fi maternitatea o temă literară puternică, în pofida prejudecăţilor machiste care dezavuează acest gen de tematică, plasând-o în secundar şi/ sau derizoriu? Altfel spus, în feminin.

Scriind despre asta.

Mie mi se pare un paradox faptul că, deşi este o mare temă a vieţii, iar literatura este din/ despre/ în jurul vieţii, maternitatea este o temă secundară sau derizorie în literatură. Dacă este adevărat, înseamnă că mai există sechele din vremea când literatura era considerată domeniu masculin, ceea ce le aduce pe scriitoare în situaţia unui continuu pionierat.

Şi atunci scriitoarele trebuie să-şi asume acest pionierat cu mult curaj şi cu mare încredere în vocea lor. Şi s-o facă în număr cât mai mare. Altă cale nu există. La fel stau lucrurile şi cu „femininul”. Dacă lupta feministelor în domenii sofisticate precum teoria şi filozofia limbajului, antropologia culturală, epistemologia, teoria literatruii nu a reuşit să deconstruiască binomul „masculin/ feminin” cu toate opoziţiile pe care le subîntinde acesta, atunci poate că scriitoarele trebuie să doteze întreg conceptul de „feminin/ feminitate/ scriitură feminină” cu un puternic prestigiu.

Mie, cumva, cartea dvs. mi s-a părut, în egală măsură, o scrisoare către copiii dvs, o autoficţiune în versuri si un omagiu adus intimităţtii casnice, scrisă cu tuşe expresioniste, tari, dure, nicidecum blânde sau feminine, în sensul clişeizat al termenului. Cum v-aţi defini acest proiect scriitoricesc?

Poate fi şi câte ceva din cele menţionate. Din punctul meu de vedere, cu cât mai mare varietatea formulelor, cu atât mai bine. Nu ştiu câte uşor sau greu ar fi de încadrat aceste texte, pentru că nu m-am gândit la o anumită formulă când le-am scris, nu am avut o ţintă vizavi de formă. Cât despre asocierea femininului cu tuşele blânde, mi-ar plăcea să cred că este, aşa cum aţi spus, un clişeu pe care niciun cititor exersat nu l-ar mai folosi. Tuşele dure nu vin nici din zona unei expresii a frustrării pe care o poate aduce maternitatea cu părţile ei de disconfort, cu transformările ei ireversibile, deci nici dintr-un feminin pe dos,  ci  dintr-o cu totul altă zonă, care nu are neapărat de-a face cu masculinul şi/ sau femininul. Despre asta mi-ar plăcea să scrie critica.

„În online, hazardul este la el acasă“

O vreme aţi scris şi cronică literară. Ce sens mai are cronica/ recenzia literară în epoca Facebook?

Mai are. Nu s-a mutat pe Facebook, dar o parte din ea s-a mutat în online.

Momentan, cred că există, mai ales pentru necunoscători, un risc generat de dificultatea de a discrimina între o critică solidă, informată şi (unii) bloggeri de cărţi, site-urile orientate mai ales spre vânzare de carte etc.

Spun asta pentru că, odată cu mediul online, mult mai mulţi consumatori au acces la conţinut referitor la carte. Înainte de epoca Internetului, în librării şi biblioteci mergeau numai consumatorii de carte. Tot aceştia cumpărau şi revistele literare. Consumatorii erau cei care căutau conţinutul. Acum, de multe ori, conţinutul, răspândit peste tot în reţele, găseşte consumatorii. Şi aici hazardul este la el acasă. Este, deci, nevoie de reviste online bune, de platforme literare bune care să acumuleze un tip de autoritate calitativă. Şi bineînţeles că există şi sper că lucrurile sunt în continuă desfăşurare. Cât despre Facebook, acolo avem de-a face cu „oralitatea” în formă electronică, în sensul în care orice informaţie este foarte uşor denaturată, impresionismul face legea, enunţurile şi anunţurile curg rapid şi se pierd până la finalul zilei.

Ce urmează după Sisteme de fixare şi prindere? Un nou roman, o nouă carte de poezie?

Am în lucru un volum de proză scurtă şi în cap un nou volum de poezie, dar fără o marjă temporală precizabilă. 

CV

Master de studii de gen

Numele: Ştefania Mihalache

Data şi locul naşterii: 15 august 1978, Braşov.

Starea civilă: căsătorită cu Mircea Dragoman

Studiile şi cariera: şcoala primară şi liceul la Braşov (1985-1997)

A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov, în 2001

Master de studii de gen la Universitatea Central-Europeană din Budapesta cu teza Narratives of Masculinity. Negotiating the Border in Bram Stoker s Dracula

A lucrat ca redactor la editurile Curtea Veche, Art şi Litera şi cadru didactic asociat la Universitatea din Braşov, Universitatea Dimitrie Cantemir – Bucureşti, Universitatea Lumina – Bucureşti.

A scris scenarii pentru MediaPro Pictures.

Este autoarea a doua volume de proză (Est-falia - 2004 şi Poemele secretarei - 2010) şi a unui volum de versuri (Sisteme de fixare şi prindere - 2016, distins cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură)

A colaborat cu proză şi recenzii în revistele: Pana mea, Vatra, Observator cultural, Time Out, Dilemateca şi Noua literatură.

Locuieşte în Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: