Scriitorul Ştefan Agopian FOTO Marian Iliescu

Ştefan Agopian (66 de ani) a publicat la Editura Polirom „Scriitor în comunism“, un volum de amintiri despre sine şi despre lumea literară bucureşteană, în care ironia şi autoironia joacă un rol important.

Mărturisesc de la bun început că sunt un fan al lui Ştefan Agopian şi că nu l-aş da la schimb nici pe un mănunchi de brebani, de buzuri şi chiar de marinipreda. Aşa că nu am putut decât să mă bucur când i-a apărut o nouă carte. În plus, e una de memorii. Agopian-omul e un tip destul de ciufut, care nu obişnuieşte să-i menajeze pe cei din jur. Nu e prea amabil nici cu sine, nici cu ceilalţi. Lucru care iarăşi mi-l face foarte simpatic. Puneţi laolaltă toate acestea – un mare scriitor, stăpânind excelent mijloacele meseriei sale, care vede lucrurile cu un ochi deloc complezent – şi vă veţi da seama cam cum e cartea. Lucru la care vă ajută, desigur, şi interviul alăturat.

„Weekend Adevărul“: La începutul cărţii „Scriitor în comunism“, spui că te-au convins prietenii să-ţi scrii memoriile. De ce a trebuit să fii convins?

Ştefan Agopian: Nu spun că dispreţuiesc proza autobiografică, pe care de altfel o practici şi tu, dar mi-am zis: „Ce scriitor e ăla care nu e în stare să inventeze?“. Aşa, să spun poveştile pe care le-am trăit mi se pare destul de plicticos. Dar m-au bătut la cap să scriu. Mergeam la cârciumă cu amicii mei şi mă puneau să povestesc. Normal, sunt mai bătrân, am trăit mai multe chestii. Şi mi-au zis: „Dacă tot ne-ai povestit, de ce nu le pui, dom’le, într-o carte?“.

Povesteşti lucruri de acum 50-60 de ani şi ai observaţii de amănunt pe care în mod sigur nu ai fi putut să le ţii minte. Cât e realitate şi cât e ficţiune în aceste amintiri?

Se spune despre Balzac că avea o memorie extraordinară. Toate amănuntele fuseseră văzute de el şi puse undeva, la păstrare. Eu nu mi-am propus să ţin minte totul, dar când am început să scriu mi-am reamintit. E adevărat, poate că lumina nu bătea exact din unghiul ăla, asta ţine deja de profesia mea, de scriitor, dar atmosfera în mare aia era.

Asta ziceam: ştii povestea în mare, dar lucrurile de detaliu le colorezi cu mintea de acum.

Evident. În definitiv, nu există autobiografie, decât jurnal scris pe moment (de tipul după ce ne despărţim, îmi notez imediat). Dar şi atunci există o perturbaţie. Acum vreo 10 ani, Cristian Tudor Popescu spunea că proza trebuie scrisă în priză directă: „În secunda în care ai făcut ceva, atunci trebuie să şi scrii“. Şi eu i-am replicat: „Ia să te văd cum stai călare pe doamnă, îi produci nişte plăceri şi cu mâna ailaltă scrii. Ia să te văd, eşti în stare?“.

Pentru a se desprinde din cartier

Toată cartea ta e traversată de ideea „am vrut să fiu scriitor“. Ba, mai mult, ai şi o formulare expresivă, la un moment dat: „Îmi doream ca un câine în călduri căţeaua să devin scriitor“.

Ajunsesem la un moment dat când nu aveam în faţă decât această perspectivă: să devin scriitor. Dacă o ratam, mă ratam pe mine. N-am putut să termin Facultatea de Chimie. Chimia fusese o pasiune extraordinară, încă din copilărie, când încă nu făceam chimie la şcoală. Eu mă apucasem să învăţ, să citesc, aveam şi laborator... La un moment dat, pasiunea pentru citit şi apoi pentru scris au înlocuit pasiunea pentru chimie. Nu aveam o meserie, eram un nimeni. N-aveam de ales: ori scriitor, ori nimeni.

Adică voiai să devii cineva, să fii un nume?

Când eram foarte tânăr, în cartierul pe care-l descriu şi-n carte, aflat în gura Oborului, mi-am propus câteva lucruri. Unele sunt chiar caraghioase, cum e să nu fiu chel, ca taică-meu. Asta nu mi-a reuşit, că uite că am început să chelesc. Mi-am mai propus să termin o facultate. Cei din jurul meu nici nu se gândeau la aşa ceva, la ei era mult dacă aveau cinci clase. Ideea era să fac ceva să mă scoată din mediul acela în care crescusem. Facultatea era o chestie. Ei, n-am reuşit aia. Scrisul ar fi fost o altă chestie. Deşi taică-meu a murit mâhnit, într-un fel. Apucase să vadă primele două cărţi publicate, dar mi-a zis: „O diplomă e mai tare decât cărţile ăstea“. Zic: „Te-nşeli!“. Zice: „Nu, ştiu eu mai bine“. Eh!...

Ştefan Agopian FOTO Marian Iliescu

Tu scriai dinainte să devii propriu-zis scriitor. De ce scriai?

Am început ca orice prost: m-am îndrăgostit şi scriam poezioare feticăi. Erau foarte proaste.

Şi pe urmă, după ce s-a dus fetica?

Eram un mare cititor. Şi sunt în continuare. Scriitor nu mai sunt, dar cititor sunt. Unul profesionist. Mi se părea extraordinar dacă aş putea să scriu şi eu o carte care să-mi placă. Mi se părea maximul de realizare al unui om.

Cel care ţi-a ţinut manuscrisul de debut pe tuşă vreo şapte din cei nouă ani şi nu ţi l-a publicat a fost Alexandru Paleologu – după cum povesteşti şi-n carte. De ce a făcut asta?

Era leneş. Nu l-a citit. În şapte-opt ani cât a fost redactor la editură, nici nu ştiu dacă a publicat vreo cinci cărţi. Şi-ălea proaste ca dracu’. S-a uitat la mine ca la un rahat când i-am zis că nu ştiu franceză. Poate a contat şi asta: a considerat că nu am cultură şi asta nu i-o fi trezit interesul asupra manuscrisului. Adică vine unu’ din cartier, nu ştie franceză, nu ştie germană, n-a învăţat limbi clasice, nu e boier, ca mine... Lasă că nici el nu era boier, slavă Domnului! Adevărul e că totdeauna a ocolit subiectul ăsta, iar când a fost întrebat direct a zis: „E-aşa de complicată povestea, încât prefer să n-o spun“. Neagu Djuvara, într-una din cărţile lui, spune că Paleologii provin dintr-un italian care şi-a luat numele de Paleologu. E adevărat, prin înrudiri succesive cu familii bune, au intrat într-o zonă mai înaltă a societăţii, dar la origini nu era vreun sânge nobil.

„Tot ce făcea maică-mea mi se părea îngrozitor“

În carte, rândurile în care-o descrii pe maică-ta sunt foarte dure. Se vede că o urăşti destul de aprig.

Mai curând o uram, căci cu vremea s-au tocit sentimentele acestea. Ba chiar am avut multă grijă de ea în ultima perioadă a vieţii ei. Nu se mai spăla, nu mai putea să iasă să-şi facă cumpărăturile... Îi duceam eu mâncare, dar nu am putut din păcate s-o conving să se spele. Am angajat chiar două vecine să facă asta, dar ea a zis „nu mă spăl nici moartă!“.

Cum ai ajuns, totuşi, s-o urăşti? 

Păi simplu.

Nimeni nu se naşte cu un cod etic, evident, dar când începi să-ţi dai seama că exişti pe lumea asta cam ştii ce e bine şi ce e rău. Tot ce făcea maică-mea mi se părea îngrozitor. 

De exemplu să furi de la cea mai bună prietenă şi apoi să iei şi bani pe ce-ai furat de la taică-meu. E vorba de povestea cu curcanul, pe care-o spun şi-n carte. Un curcan furat de la prietena ei, pe care apoi a obţinut bani de la taică-meu, zicând că l-a cumpărat. Plus că ştiam că se culcă cu alţi bărbaţi în afară de taică-meu, că nu se ferea de mine (probabil considera că sunt prea mic). 

   Ştefan Agopian FOTO Marian Iliescu 

<b>„Nichita le năucea pe bietele muieruşte!“</b>

Un capitol foarte fain din carte e dedicat lui Nichita Stănescu. Spui ceva curios: că, inclusiv în 1977, când l-ai cunoscut, el nu mai scria, ci îşi dicta poemele. Deci cu şase ani înainte să moară, când nu era chiar aşa bolnav, încât să nu mai poată să scrie...

Da, făcea un spectacol din asta. Eu l-am întrebat dacă nu sunt improvizaţii. Zice: „Nu, bătrâne, eu mi le scriu în cap şi le frec, le frec, le frec...“. Zic: „Şi ţii minte 30 de poeme?“. Zice: „Da!“. Ei, eu nu l-am crezut. Cred în continuare că improviza sub influenţa alcoolului. Cred că avea nuclee de poezie pe care apoi le exploda. Cred, că n-am fost în capul lui...

Alcoolul

În carte, avansezi ideea că alcoolul l-a ajutat foarte mult în creaţie.

Alcoolul a fost dintotdeauna un stimulent pentru artişti. Unii au luat şi droguri, dar cei mai mulţi au mers pe alcool. Sigur, sunt şi unii care nu au luat nici droguri, nici nu au băut şi sunt foarte mari.

Tu zici în carte că alcoolul era şi modul în care scriitorimea era ţinută sub papuc de către regimul comunist.

Da, beţia era încurajată, pentru că te distrugea fizic. Dar vreau să lămuresc ceva. Nu era nimeni beat propriu-zis. În şapte ani, nu l-am văzut decât de două ori beat pe Nichita.

Curios, mai ales că ziceai că bea două sticle de vodcă pe zi.

Ba bea patru! Două beam eu la un moment dat.

Nichita bea patru sticle, dar nu dintr-o dată, ci întinse pe parcursul a 24 de ore.

Securitatea

În discuţiile la un pahar, Nichita zicea ceva şi împotriva regimului comunist?

În general, se ferea să zică ceva. Motivul era destul de simplu: avea casa îmbâcsită cu microfoane, plus că erau foarte mulţi turnători în jurul lui. El îi mirosea de la o poştă. Sunam la uşă, el venea pâş-pâş şi-mi deschidea şi, dacă era ceva mai suspect, îmi bătea umărul cu două degete, adică „vezi că sunt securişti!“. Ca să-mi ţin gura. Dar el se ferea de subiect.

După 1989, a ieşit cumva la iveală dosarul lui de Securitate?

Dosarul de urmărire există, dar din păcate nu a fost studiat temeinic. Din câte ştiu eu, l-a răsfoit Stela Covaci, care era bună prietenă cu Nichita. Ea m-a sunat şi mi-a zis că a găsit o mulţime de turnători, printre care şi Tomozei, cu care Nichita era foarte prieten.

Tu chiar spui în carte că nu înţelegi de ce-l cultiva Nichita pe Tomozei.

Îl cultiva pentru că îi cânta în strună. De fapt, mai toată lumea îi cânta în strună. Eu mai puţin. La început, sigur, eram cu ochii căscaţi şi mă uitam la el ca la Dumnezeu. Cu timpul însă, s-a consumat efectul de magician şi vedeam trucurile. Aveam o vorbă eu şi nevastă-mea, Cristina: „Nichita, iar ai pus placa, noi plecăm!“. Mai ales spre sfârşitul vieţii îl oboseau îngrozitor vizitatorii şi spunea aceleaşi chestii. Care aveau hazul lor prima oară, dar să le-auzi a cinşpea oară!...

Nichita a avut şi pusee naţionaliste şi antisemite. Cum le explici?

Era ceva la modă pe vremea aia. Pe naţionalism apăsa, probabil, şi pentru că era jumătate rus şi voia să compenseze. Dar şi eu sunt pe jumătate armean şi n-am simţit nevoia să fiu naţionalist. Când a publicat textul antisemit, eu l-am certat. I-am zis: „Nichita, eşti nebun? Nu ţi-au făcut nimic evreii“. Mi-a zis: „Lasă, bre, că nu ştii tu!“. Atât a zis. Mă gândesc că s-ar putea să se fi referit la realismul socialist al anilor ’50, când, într-adevăr, evreii au avut un cuvânt greu de spus.

Fascinaţia

O altă chestie pe care-o spui despre Nichita e că nu prea se spăla.

Păi nu se spăla.

Şi puţea?

Păi cam puţea.

Şi, cu toate acestea, era înconjurat numai de femei.

El avea o calitate extraordinară: în momentul în care deschidea gura, uitai tot. Toate defectele lui. Bine, ăsta nu era neapărat un defect, că se putea remedia imediat. În ultima vreme, după ce nevastă-mea i-a zis să se spele, la noi venea spălat. Dar, cum deschidea gura, tipele cădeau ca muştele. Le năucea pe bietele muieruşte! Avea o strălucire extraordinară a verbului.

Şi asta juca rol afrodisiac.

Exact! Ăsta-i cuvântul.