Cum editura căreia îi datorăm volumul nu este una chiar foarte cunoscută, iar sistemul de difuzare al cărţii în România e departe de a fi unul cel puţin civilizat, titlul în cauză a intrat în atenţia mea relativ târziu. Aceasta graţie unui extras de document, din multele documente pe care le conţine, extras postat pe un blog la care am ajuns din pură întâmplare. E vorba despre un document care m-a intrigat, incitat, dezamăgit, dar care e relevant pentru amploarea “muncii operative” desfăşurate de „lucrătorii Securităţii” în lumea intelectualilor. Chiar dacă aceştia au oferit puţine mostre de disidenţă spectaculoasă pe tot parcursul deceniului 1980-1989, fiind, cum bine spunea Vlad Georgescu citat în carte, mai curând “o palidă umbră” decât o prezenţă activă. E pusă sub lupă îndeosebi pătura intelectualilor de formaţie umanistă sau artistică, adică scriitorii, artiştii, creatorii din domeniul muzicii, teatrului şi filmului, istoricii şi a ziariştii.

E cum nu se poate mai surprinzător, deşi în aceşti ani de când accesul la dosarele Securităţii pare să se fi liberalizat (chiar dacă liberalizarea nu pare a fi deplină) unii intelectuali şi-au publicat “dosarul de urmărire informativă”, aşa numitul DUI şi am izbutit să ne facem o idee asupra dimensiunilor şi mijloacelor supravegherii, cât de ample, de consistente, de încăpăţânate, de minuţioase, de costisitoare , de absurde şi, până la urmă, inutile au fost operaţiunile desfăşurate de poliţia politică română. Operaţiuni nu doar de filaj, ci şi infiltrare cu agenţi, de recrutare de informatori.

De ce spun că aceste acţiuni au fost, la urma urmei, inutile? Fiindcă oricât de supravegheat, 24 de ore din 24, a fost un Dorin Tudoran, de pildă, nimeni şi nimic nu a izbutit să-i tempereze acţiunile protestatare, disidenţa dar nici trimterea de scrisori către “marele inamic’’ al comunismului românesc, Radio Europa liberă. Deoarece Doina Cornea, ceas de ceas urmărită după ce şi-a început disidenţa, iar prima scrisoare adresată aceluiaşi “mare inamic”  a trecut pe unde scurte la sfârşitul anului 1982, a fost ameninţată, intimidată, bătută, nu şi-a încetat lupta până la sfârşitul lui 1989. Şi nici după aceea când a fost din nou urmărită şi agresată. Pentru că, în pofida faptului că prozele viitoarei laureate a premiului Nobel pentru literatură, Herta Müller, au fost obsesiv controlate, comentate şi interpretate de “criticii literari” ai Securităţii, nimic nu a îmblânzit condeiul scriitoarei rămasă o obsesie pentru serviciile secrete comuniste din România chiar şi după emigrarea în Germania. Unde a fost pe mai departe supravegheată. O supraveghere care nu a încetat nici ea după 1989.  Deoarece în pofida faptului că istoricul Florin Constantiniu, asemenea Hertei Müller unul dintre personajele principale ale cărţii editate de Liviu Ţăranu, nu a fost defel un opozant, activităţile, articolele, deplasările sale în ţară şi în străinătate au fost riguros supravegheate, documentate şi “recenzate” de oamenii Securităţii.

Şi aceasta fiindcă în ochii acesteia, dar şi a comanditarilor acţiunilor sale nimeni nu era o “persoană sigură”. Nici fostul tovarăş de drum cu veleităţi de scriitor George Macovescu, fost ministru de Externe, devenit prin voia PCR preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nici neobositul bard ceauşist Adrian Păunescu, apreciat drept periculos pentru că uneori încălca limitele admise şi îşi impusese propriul cult al personalităţii în cadrul şi în spectacolele cenaclului Flacăra, nici Octavian Paler, în prima parte a anilor ’80 încă redactor şef al României libere, al doilea mare ziar din ţară.

Dar nu ce făceau şi cum făceau nenumăraţii angajaţi ai Securităţii ce aveau ca sarcină urmărirea informativă a diverselor categorii de intelectuali şi întocmirea diagramelor nemulţumirilor lor interesează cu deosebire atunci când parcurgi cartea. Volum căruia editorul său, dr. Liviu Ţăranu, i-a asigurat un consistent Studiu introductiv ce conţine şi două remarcabile analize centrate asupra “cazurilor” Herta Müller şi, respectiv, Florin Constantiniu.

Cartea Securitatea şi intelectualii în România anilor ’80 interesează, uluieşte dar şi amărăşte din cauza faptului că dezvăluie amploarea complicităţilor.

Am citit în urmă cu câteva luni notele informative extrem de detaliate, de conştiincioase date Securităţii de Petru Comarnescu, sub numele legendat Anton, graţie volumului îngrijit de profesorul Lucian Boia şi apărut la editura Humanitas. Parcurgând Securitatea şi intelectualitatea în România anilor ’80 am constatat de cât de mulţi Anton dispunea Securitatea în ultimii zece ani ai dictaturii comuniste, dar şi cât de sârguincioşi erau aceştia. Notele unui anume “Păun”, din câte pot deduce important istoric şi universitar clujean, le concurează pe acelea ale lui Petru Comarnescu. Provoacă aceeaşi tristeţe şi aceeaşi milă, ca să parafrazez titlul unui film franţuzesc de la începutul anilor ’70. Film realizat de Marcel Ophüls, prezentând viaţa unui sătuc francez din vremea Franţei ocupate de nazişti între 1940. Film ce nu s-a sfiit să vorbească şi el despre complicităţi, acesta fiind de altfel motivul pentru care nici nu a fost din cale afară de agreat.

Numai că refuzul, obliterarea sistematică a adevărului nu aduc nimic bun. Nu e mai puţin drept că importante sunt şi căile prin care se ajunge la adevăr ca şi evitarea manipulării acestuia. Un lucru asupra căruia insistă în deja amintitul Studiu introductiv editorul volumului de faţă.


Liviu Ţăranu (editor)- SECURITATEA ŞI INTELECTUALII ÎN ROMÂNIA ANILOR ’80

Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013