Fie că vorbim de jurnalişti educaţi care îl admiră în mod sincer şi meritoriu, fie că vorbim de bunici cu puţine clase care îşi mai amintesc cu blândeţe şi căldură de „Somnoroase păsărele” sau de profesori care încă mai descoperă ceva din conservatorismul original eminescian, prea puţini ştiu despre inima lui Eminescu care, încă, bate la Biblioteca Română din Freiburg. Puţini ştiu povestea exilului său în spaţiul german la Freiburg. Povestea Bibliotecii Române din Freiburg este o poveste a înălţimilor ce nu au cunoscut frică de abis şi o mărturisire a exilului românesc postbelic care îşi reface universul cultural de acasă. Amprenta trecutului a devenit astăzi o călăuză pentru spiritul românesc şi pentru continuitatea culturii române dincolo de graniţele convenţionale ale României.

Fondatorii acestei instituţii au dorit ca Biblioteca „să nu rămână o simplă bibliotecă de împrumut, ci să reprezinte o bază materială a unui însemnat for de spiritualitate şi cultură românească”[1]. Biblioteca Română din Freiburg a desfăşurat, de la începutul înfiinţării sale, o activitate complexă reliefată prin colecţionarea de cărţi româneşti şi străine, albume de artă, fotografii sau reproduceri fotografice, mărci poştale româneşti, discuri cu muzică populară românească sau străină, lucrări literare şi studii inedite sau extrase din lucrări româneşti originale, conferinţe şi texte integrale fotocopiate ş.a.

Personalitati precum Mircea Eliade, Emil Cioran, C.V.Gheorghiu, George Racoveanu, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Posteucă, N.I.Herescu, Alexandru Busuioceanu, Emil Turdeanu, Pamfil Şeicaru ca şi reeditări ale lui Mihai Eminescu, Alecu Russo, I.L.Caragiale, Vasile Alecsandrescu, Alexandru Xenopol, figurează printre autorii ale căror cărţi puteau fi procurate prin intermediul Bibliotecii.

Dintre personalităţile înalte ce se regăsesc pe rafturile bibliotecii întâlnim un personaj a cărui autoritate umană şi morală îl recomandă în egală  măsură cu valoarea sa intelectuală creatoare. Mihai Eminescu, un cunoscut filogerman, rămâne peste veacuri un model uman şi intelectual pentru orice societate românească care încearcă să-şi definească chipul.

Astfel, Biblioteca Română din Freiburg îşi inaugurează „activitatea editorială publicând 28 de poezii selectate din opera lui Mihai Eminescu, începând cu Doina şi terminând cu Rugăciune”[2], poezii care erau interzise la vremea respectivă în România. În colecţia bibliotecii s-a aflat, de la început, manuscrisul  poeziei „Criticilor Mei” păstrat şi astăzi ca o mărturie vie a tuturor românilor din exil şi diaspora[3]

Mircea Eliade a afirmat în prefaţa dedicată primei ediţiei de pribegie „Poeziile lui Eminescu”, editată de Biblioteca Română din Freiburg, că volumul „este un model suprem al voinţei, stăruinţei şi continuităţii româneşti în exil”[4].  Această primă „ediţie de pribegie Mihai Eminescu” a apărut în 500 de exemplare[5].

Dacă ar trai, probabil, Mihai Eminescu ne-ar spune din nou că Ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi" (Timpul, 6 decembrie 1881) şi ne-ar reaminti nouă românilor că:

                                         ”Viitorul şi trecutul

                                          Sunt a filei două fete,

                                          Vede-n capăt inceputul

                                          Cine ştie să le-nveţe”   Mihai Eminescu

 


[1] R. APOSTOL, Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări din Freiburg (Istoric), în „Buletinul Bibliotecii Române”, Vol. (IX) – Serie nouă – 1975/1976, Freiburg (Germania) – 1976,  p. 595.

[2] Ibidem, p. 593.

[3] Manuscrisul Criticilor Mei a fost publicat în „Buletinul Bibliotecii Române – Studii şi documente româneşti”, Vol. III, 1955/1956, Freiburg i. Br. Germania, pp. 246-248.

[4] R. Apostol, Op .cit. p. 665.

[5] Ibidem, p. 594.