Homo sovieticus - un produs al unei puternice, distrugătoare inginerii sociale

Dispunem, la ora actuală, de o extrem de consistentă bibliografie ce documentează puternicele, copleşitoarele asemănări dintre cele două mari experienţe totalitare care au marcat secolul al  XX-lea - fascismul şi comunismul.

Cele două utopii sau, cum li se mai spune, „religii seculare“, au împrumutat una de la alta zdravăn tehnici, metode şi, foarte adesea, chiar concepte. Tocmai de aceea nu ar trebui defel să ne mire că un concept precum acela de „om nou“ de care, de la un moment dat încolo, a început să uzeze supra-abundent naţional-comunismul românesc, în vremea în care cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu ajunsese la apogeu, este de provenienţă nazistă. Din păcate, el, nu doar conceptul, ci şi realitatea umană pe care o acoperă acesta, îşi dovedeşte rezistenţa, perenitatea, nu puţini fiind comentatorii politici de astăzi care insistă asupra faptului că ar exista numeroase indicii potrivit cărora făurirea unui astfel de tip uman, care nu gândeşte, stă acasă şi aplaudă necondiţionat toate zicerile şi faptele conducătorilor, ar reprezenta unul dintre obiectivele actualilor conducători politici din România.

„Omul nou“ în spaţiul estic este ceea ce, într-o carte fundamentală, fostul disident sovietic Aleksandr Zinoviev (a murit în anul 2006 la Moscova, unde s-a reîntors, între altele, şi din cauza faptului că criticile lui acide la adresa Occidentului i-au adus, după căderea Cortinei de fier, neplăceri cu ghiotura) numea homocus. Adică Homo Sovieticus. Carte recent tradusă în româneşte de Andi Ştefănescu (de profesiune actor, cunoscut românilor sub pseudonimul Horia Costescu, pseudonim pe care l-a folosit în vremea în care a lucrat în calitate de crainic şi de redactor de ştiri la Europa Liberă în româneşte) şi apărută în toamna anului 2018 în colecţia Fapte, idei, documente a editurii bucureştene Vremea.

Nu, homo sovieticus nu se confundă obligatoriu cu condiţia de cetăţean al Uniunii Sovietice. Noţiunea transcende o naţionalitate sau un spaţiu geografic anume. Homo sovieticus desemnează mai degrabă o tipologie umană. Adică insul generic care, odată ce a deprins o serie întreagă de obiceiuri, comportamente, modalităţi de manifestare publică, toate încărcate cu puternice conotaţii negative, şi le apropriază, le înmagazinează în cele mai intime zone ale personalităţii sale, îi intră în specific, în natura lui profundă.

În opinia lui Zinoviev, „cel care stăpâneşte mai mult sau mai puţin complet întreaga gamă a homocusului, le etalează sistematic, le transmite din generaţie în generaţie şi apare el însuşi ca un fenomen tipic de masă într-o societate dată... Ei bine, acela este cu adevărat produsul istoriei. O astfel de fiinţă generată de condiţiile existente într-o societate comunistă (sau socialistă, cum i se mai spune) e purtătorul principiilor de viaţă ale acestei societăţi. Perpetuează relaţiile din interiorul structurii sociale prin însuşi modul de viaţă care-l duce“.

Pentru prima oară în istorie, homo sovieticus a fost zămislit la Moscova. Mai apoi s-a extins în toate ţările socialismului real. A devenit cetăţeanul unui spaţiu geografic amplu care depăşeşte cadrul Uniunii Sovietice. „Calitatea“ de homo sovieticus nu se pierde nici măcar în clipa în care insul cu pricina a devenit critic la adresa sistemului ce l-a zămislit, se autoproclamă ori chiar este recunoscut de alţii ca disident, şi nici în momentul în care, graţie unui paşaport ori a unei vize de rezidenţă, ajunge să locuiască în Occident. Homo sovieticus continuă să rămână astfel, adică cetăţean al unei ţări imaginare cu capitala la fel de imaginară, dar, din păcate, omniprezentă, pe nume Moscovia.

E ceea ce demonstrează în textul său de o ironie amară, muşcătoare, Aleksandr  Zinoviev. Care, în clipa în care a hotărât să scrie această carte, aflată la frontiera dintre literatura ficţională şi cea non-ficţională, în care a recurs la armele scriitorului producător de o scriere ironică şi auto-ironică, la persoana întâi, nu a făcut deloc abstracţie de pregătirea lui filosofică şi sociologică. Homo sovieticus are personaje ca, de pildă, Scriitorul, Şeful, Marele Dizident, Dizidentul, Soţia acestuia, Glumeţul, Cinicul, Profesorul, Doamna, ş.a.m.d. care pretind că, odată scăpaţi de teroarea vieţii supravegheate îdin Uniunea Sovietică şi adăpostiţi în spaţiul de trecere denumit, simbolic, Pension luptă împotriva comunismului. Care, odată ajunşi în „lumea liberă“ îi demască tarele. Da, e adevărat. Respectivii fac conferinţe, scriu articole, organizează simpozioane, înfiinţează reviste, „coagulează energiile exilului“, însă, în realitate, se comportă după reţetarul deprins în Uniunea Sovietică. Cenzurează, stabilesc ierarhii, vor onoruri, demnităţi, se imaginează altfel decât egalii lor, aşteaptă, primesc şi cheltuiesc donaţii, reproduc întocmai, în spaţiul generos al Occidentului, relaţiile şi ierarhiile sociale, tarele comportamentale din ţările socialismului real. Se suspectează unii pe alţii că ar fi agenţi ai KGB, însă devin involuntar oamenii acestuia prin felul nedemocratic în care se comportă în spaţii bănuite a fi garantat democratice.

De aici râsul-plânsul, vorba lui Nichita, care caracterizează cartea lui Aleksandr Zinoviev. Carte în care se demontează un produs al unei inginerii genetico-sociale specifice comunismului de tip sovietic. Şi, care, din câte se pare, supravieţuieşte prăbuşirii acestuia.

Aleksandr Zinoviev – HOMO SOVIETICUS – În româneşte de Andi Ştefănescu; Colecţia Fapte, Idei, Documente: Editura Vremea; Bucureşti, 2018