Harta întâmplărilor: Zona comorii

Tuică, un vagabond care venea periodic la Bucureşti, de fiecare dată aducea cu el Piaza-Rea. Deşi se născuse în casa unui aprod din mahalaua lui Popa Soare, acest Tuică rămăsese orfan de la cinci ani. Nişte rude i-au luat casa şi l-au dus la Orfelinatul lui Ipsilanti, iar de aici a început să-şi capete numele de Piază-Rea.

Toate persoanele care-i arătau un pic de bunăvoinţă erau imediat lovite de ghinion. Cine-l lua cu simbrie în scurt timp ajungea la sapă de lemn. Dacă Tuică punea mâna pe o unealtă, se alegea praful de treaba pe care o avea de făcut. În jurul lui, oamenii sărăceau, se îmbolnăveau şi mureau la vârste înfloritoare. Chiar şi când cerşea aducea ghinion, căci dacă vreun creştin îşi făcea pomană cu el, aruncându-i vreun ban, la câteva minute după aceea precis dădea o căruţă peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare şi-şi dădea duhul, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-şi văzuse de treaba lui.

Tuică nu ştia încotro s-o ia şi un timp rătăci pe străzi, lipit de porţi şi de ziduri. Pe la Colţea, cineva îi întinse o turtă, ceea ce era gata să-i schimbe impresia despre

viaţă, însă fu recunoscut şi în momentul următor binefăcătorul îşi recuperă turta.

La Cotul Morii, unde mai înnoptase şi alte dăţi, se auzeau peste tot glasuri şi chicoteli stinse. Scârbit de lume şi de propriul ghinion, intră într-un stufăriş, sperând să pună mâna pe vreo lişiţă moartă.

Mlaştina se întindea până la Radu-Vodă, al cărei moţ de argint se vedea din orice punct al oraşului. Îşi făcu trei cruci, din obişnuinţă, şi continuă să dea la o parte stuful. Înainta greu, iar la un moment dat fu oprit de-un obstacol. Pipăi cu mâinile pe orbeşte. În mocirlă era împotmolit un coş cât un car. Degetele pipăiră un corp moale ca o burtă de câine, pe care un minut mai târziu reuşi să-l tragă afară. Era un sac de piele, legat la gură cu un şiret. Plin de uimire, Tuică desfăcu sacul. Înăuntru erau bani aurii cum nu văzuse până atunci niciodată.

Tuică a dormit două zile cu banii sub cap. Apoi, păţit şi trecut prin atâtea, i-a îngropat lângă Mânăstirea Radu-Vodă, la rădăcina unui tecar, oprindu-şi numai doi galbeni. Planul lui era rezonabil. Voia să cumpere nişte haine şi să-şi schimbe înfăţişarea. Apoi s-o taie spre Giurgiu şi de-acolo - direct spre Stambul.

Când a ajuns în Piaţa de Zdrenţe, cerul era senin, iar peste piaţă domnea apatia. Îmbrăcat doar cu şalvarii

înnămoliţi, cu părul netuns şi îmbibat de mizerii, Tuică era un fel de animal care băga spaima în oasele tuturor. Deşi îl văzuseră, niciun telar nu-i arunca vreo privire, ci fiecare pusese mâna pe câte ceva ca să-l alunge ori să-l ia la bătaie.

Tuică a desfăcut palma în care lucea un ban, însă nimeni n-a observat, până n-a apărut un copil care l-a lovit peste mână. Moneda a ţiuit pe pardoseala de marmură a fostei Curţi Domneşti, unde erau întinse ţolobeturile zdrenţarilor. O secundă, două, trei şi s-a lăsat liniştea în timp ce galbenul, răsucindu-se de opt ori, ca un spârnel, a atras, în fine, toate privirile. Secunde lungi nimeni n-a îndrăznit să-l atingă. Nimeni nu se îndura să-şi ia ochii de la el. Însuşi Tuică a rămas împietrit de uimire.

Interogatoriul s-a făcut în condiţii speciale, de la distanţă, de frica suflului negru pe care-l risipea în jur acest om. Chiar de la început, Tuică a spus de unde avea banii, fără să pomenească de sac. Iar cuvintele lui se dovediră adevărate. Nacela fostului balon al lui Apor Szabolcs a fost scoasă din nămoalele de la Cotul Morii. Deşi nu s-au mai găsit alţi bani, hainele dinăuntru dovedeau că în acel coş ajunsese Szabolcs la Bucureşti. Cei mai mulţi au înţeles că de coşul uriaş

fusese agăţat un balon pe măsură. Riga din Veleştin avusese dreptate.

Bucuroşi că nu trebuiau să mai aibă de-a face cu el, neferii confiscară cei doi galbeni şi-l eliberară pe Tuică, mai flămând decât la intrarea în arest. Înfricoşat şi scârbit de banii care într-adevăr nu aduc fericirea, în acea noapte a înhăţat un purcel, care hălăduia ca şi el prin mlaştini, şi câteva ceasuri s-a chinuit să-l facă bun de mâncat, depunând un efort aproape eroic.

(Manuscrisul fanariot)