Grigore Gafencu prin scrisori

În seria Fapte, Idei, Documente a editurii Vremea a apărut de puţină vreme cartea intitulată O istorie în epistole a exilului românesc. În fapt, o selecţie a scrisorilor mai degrabă primite decât expediate de diplomatul şi fostul ministrul român în trei perioade diferite- 1939-1940, 1943-1950 şi 1952-1957, scrisori existente în Fondul „Grigore Gafencu”.

Spun că e vorba despre scrisori mai degrabă primite decât expediate de Grigore Gafencu fiindcă din totalul de 97 de epistole câte au fost reţinute spre publicare de îngrijitorii ediţiei- dr. Dumitru Dobre şi drd. Andreea-Iustina Tuzu, dacă nu mă înşel doar cinci au fost scrise de cel recomandat pe coperta cărţii a fi autorul acesteia. Iată de ce cred că titlul ales pentru carte e riscant şi nu foarte exact.

Volumul nu este defel „o istorie”, cum pretind alcătuitorii ediţiei şi editorii acesteia, ci un set de documente, neîndoielnic preţioase. Documente pe care se cuvine să le analizeze şi interpreteze orice viitor istoric al feluritelor etape ale exilului românesc. E vorba, la urma urmei, despre contribuţia unor martori, destul de numeroşi altminteri, cu o poziţie mai mult sau mai puţin importantă în ierarhia politică şi nu numai a României ori a exilului. Despre relatări şi opinii ale acestora asupra a ce se întâmplă în ţară şi în afara graniţelor acestora în perioade agitate, perioade care mai de care mai dificile din istoria României. Şi despre reacţiile feluritele facţiuni, fracţiuni, grupuri şi grupuleţe din exilul românesc în raport cu întâmplările cu pricina. Or, despre condiţia şi limitările martorilor în raport cu evenimentele a spus cam tot ce era de spus Tzvetan Todorov în cartea Mémoire du mal, tentation du bien, existentă şi în România datorită unei excelente traduceri apărută la începutul anilor 2000 sub semnătura Magdalenei şi a lui Alexandru Boiangiu.

Cartea e mai curând un puzzle ce se metamorfozează într- un inedit test de inteligenţă şi de verificare a capacităţilor intuitive ale celor ce se încumetă să o citească. Încerci, desigur, tu, cititor interesat de istorie, dar nu istoric de profesie, un sentiment de insatisfacţie fiindcă volumul nu conţine răspunsurile adresate de Grigore Gafencu diverşilor lui corespondenţi, nu puţini la număr. Sentiment amplificat de un al doilea mare handicap. Acela că în cuprinsul volumului se fac repetate referiri la alte scrisori, la alte documente despre care notele de subsol îţi spun sec că „nu se publică”. Un argument în plus, cred, în defavoarea titlului. Pe care îl socotesc cam „exaltat” ca să nu spun „inexact”. La fel de „exaltat” şi de „inexact” precum cel prin care editura Humanitas pretindea, acum vreo doi ani, că ne-ar oferi o Istorie a literaturii române scrisă de Monica Lovinescu, imposibil de oferit pentru că marea ziaristă de la Europa Liberă nu a scris niciodată aşa ceva.

Fireşte, cartea nu e totuşi deloc inutilă. Puse cap la cap scrisorile reunite între copertele ei dau o imagine despre respectul de care s-a bucurat Grigore Gafencu, dar şi despre contestările ori ofensele de care a avut parte în rândurile exilaţilor români. Ca şi despre prea multele disensiuni din rândul acestor exilaţi. Vizibile şi atunci când administraţia americană, uneori prin interpuşi, i-a solicitat pe aceştia, pe membrii Comitetului Naţional Român, să participe la eforturile specifice începutului proiectului din care s-a născut Radio Europa Liberă şi, implicit, serviciul acestuia în limba română.

Se repetă frecvent că istoria ar fi învăţătorul vieţii. Alţii repetă cu aceeaşi obstinaţie contrariul, susţinând că din istorie nu învăţăm nimic. Poate că citind aceste scrisori care dau seama despre fărâmiţările românilor vom învăţa totuşi ceva.

Grigore Gafencu- O ISTORIE ÎN EPOSTOLE A EXILULUI ROMÂNESC; Editura Vremea, Bucureşti, 2015