De abia atunci când volumul menţionat, prefaţat de regretatul scriitor Constantin Ţoiu, cu o postfaţă scrisă de Doris Jurgea-Negrileşti, soţia memorialistului, a ajuns la ediţia a treia.

O performanţă editorială în sine, justificată prin valoarea cărţii, prin alerteţea stilului, prin acuitatea observaţiei, prin vocaţia de prozator, prin gustul pentru ceea ce francezii numesc causerie şi prin apetenţa pentru les menus détails care înseamnă cu totul altceva decât înclinaţia către bârfa ieftină.

Născut în 1904, dintr-un tată moldovean şi o mamă de origine rusă, crescut de la vârsta de doi ani doar de aceasta, fascinat de personalitatea bunicului matern, consul rus reprezentant al puterii ţariste în Comisiunea Europeană a Dunării, Gh. Jurgea Negrileşti nu a urmat nici o formă instituţionalizată de şcolarizare. Nici măcar şcoala primară, “de teama microbilor şi a relaţiilor nepotrivite”. A avut parte de educaţie în particular, prima profesoară fiind o anume domnişoară Florescu ce “semăna cu Ana Ipătescu din pictura lui Ciucurencu”, femeie cu o personalitate puternică, dar şi cu opinii înregistrate de memoria ieşită din comun a, pe atunci, tânărului ei învăţăcel. “Democraţia! a exclamat ea cu o privire fulgerătoare. Ea e speranţa cea mare! Dacă azi aveam democraţie în lume, nu izbucnea războiul, această ruşine a omenirii.”

Am citat cele de mai sus tocmai spre a atrage atenţia asupra capacităţii memorialistului de a înregistra fapte şi întâmplări, de a reţine detalii mai puţin despre sine cât mai ales despre marile personalităţi literare, culturale şi politice cu care viaţa a făcut să intre în contact. Tot atâtea ocazii de desăvârşire a unei educaţii ce se dovedeşte, la lectura cărţii, una fără cusur. Asta în pofida faptului că Gh. Jurgea-Negrileşti nu a avut studii universitare. O educaţie dublată de o memorie fabuloasă, adesea înclinată spre anticiparea evocării, o înclinaţie pe care autorul face eforturi recunoscute spre a o ţine în frâu.

L-a avut profesor informal de limba română pe Duiliu Zamfirescu, lecţiile desfăşurându-se pe yachtul de la Sulina. Autorul ciclului Comăneştenilor a fost primul scriitor român cunoscut de viitorul memorialist, lista urmând să fie completată în timp de Octavian Goga, Cezar Petrescu (poate de aici veneraţia, fascinaţia pentru Calea Victoriei), Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Ion Vinea, N. D. Cocea, savurosul Păstorel Teodoreanu cu libaţiile sale nocturne cu tot, alţii şi alţii. Printre ei şi Mihail Sadoveanu, evocat în paginile cărţii în situaţia puţin convenabilă de personaj ce obţine o consistentă subvenţie guvernamentală pentru o viitoare revistă ce trebuia să se cheme Comoara. Revistă  ce nu a mai apărut niciodată fiindcă ilustrul scriitor a cheltuit totul pentru reînnoirea masivă a garderobei personale.

Dar nu aceste amănunte, oricât de delicioase, ba chiar pipărate, contează la urma urmei. Ci capacitatea lui Gh. Jurgea-Negrileşti de a înregistra mari evenimente, precum cele consumate în vremea războaielor pe care le-a cunoscut nemijlocit. În vremea acestora şi a răstimpurilor mai mult sau mai puţin calme dintre ele.

Primul a fost cel din 1913, când, după spusele bunicii ce “avea în toate simţul simplificării”, “regele Carol vrea să îl pedepsească pe regele Ferdinand al Bulgariei.Prea s-a obrăznicit, năsosul.”

Primul Război Mondial e surprins mult mai în detaliu. De la aflarea veştii despre atentatul de la Sarajevo, la discuţiile adulţilor din preajmă referitoare la ceea ce va face Regele Carol I, de la închidera Consulatului de la Sulina ca urmare imediată a intrării în război, de la teama faţă de ruşi ce explică, în bună măsură, atitudinea “germanofililor” la “dictatura celor patru” (Regele Ferdinand, Regina Maria, Barbu Ştirbey şi Ionel Brătianu) şi trădarea lui Marghiloman “vândut Kaiserului”.

Epoca interbelică se suprapune cu anii maturizării memorialistului, cu amplificarea gustului pentru politică, cu sporirea atenţiei acordate feluritelor ei volte, protagoniştilor şi comentatorilor ei. Nu s-ar putea spune că Regele Carol al II lea s-ar fi bucurat de prea multă simpatie din partea lui Gh. Jurgea Negrileşti, patronul unui “regim de căpătuială.” Iată o însemnare de la pagina 298 în care Gh. Jurgea-Negrileşti îi rezumă şiretenia, dar şi esenţa dictaturii: “Regele încălecase ţara atât de bine, încât până şi Iorga şi Argetoianu au defilat în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale.” Grandomania l-a făcut pe acelaşi rege să comande o nemaivăzută paradă de 10 mai exact în anul în care “aliatele apropiate, Polonia, Cehoslovacia, erau topite, înghiţite. Acum România era înconjurată numai de duşmani. ” Iar românii “erau ca pasagerii pe transatlanticul Titanic. Petreceau, dansau, râdeau, inconştienţi de ceea ce se pregătea. Orchestra a cântat până în ultima clipă, scriau ziarele la scufundarea Titanicului. Iar la noi, orchestra de la Pescăruş a cântat până -n ultima clipă! Dansa lumea cu furie, în timp ce în Cluj, Cernăuţi intrau trupele duşmane! ”

Gh. Jurgea-Negrileşti surprinde exemplar contradicţiile Bucureştiului din vremea regimului antonescian, agitaţiile timpului, rivalităţile dintre serviciile secrete, teama de iminenta venire a ruşilor ( diplomatul şi scriitorul Paul Morand şi profeţiile acestuia au rezervate în carte pagini vii, pline de substanţă). Primăvara lui 1944, cu bombardamentele asupra Ploieştiului şi Bucureştiului, ceaţa viitorului din care se ridica umbra uriaşă, înspăimântătoare a lui Stalin au parte de evocări pertinente.

Totul se încheie la 23 august 1944. Atunci se încheie şi însemnările lui Gh. Jurgea-Negrileşti. Explicaţii ar fi multe. Cea mai plauzibilă o dă în postfaţa cărţii Doris Jurgea. Din acel moment, soţul ei nu a mai avut informaţii directe, şi-a pierdut calitatea de martor. Or, el ţinea la rigoarea presupusă de această însuşire.

Gh. Jurgea-Negrileşti- TROICA AMINTIRILOR –Sub patru regi; ediţia a III a, Editura Polirom şi editura Cartea Românească, Iaşi-Bucureşti, 2014