„Ghidul anti-ţeapă pentru prima casă“

Vasile Ernu în dialog cu arhitectul Radu Negoiţă, autorul volumului recent apărut la editura Publica - „Disconfort Residence – Cum să identifici capcanele din schiţa apartamentului pe care vrei să-l cumperi“.

Volumul va fi lansat marţi, 25 septembrie, ora 19 la MNLR, într-o amplă dezbatere la care vor mai fi invitaţi alături de autor: Bogdan Iancu, Bogdan Fezi, Bogdan Suditu. Moderator: Vasile Ernu

Dragă Radu spune-mi cînd ai decis să te faci arhitect şi de ce? Care este secretul acestei meserii?

Când eram mic îmi plăcea de Einstein şi voiam să mă fac fizician de geniu, dar după ce m-am prins că fizica e grea mi-am adus aminte că îmi place să desenez. E interesant că au început să îmi placă casele cu adevărat după ce am intrat în facultate şi am plecat cu o bursă în străinătate. Am găsit acolo o ordine şi o logică care nu erau evidente la prima vedere în haosul de la noi. După ce am identificat pattern-ul, am început să văd cu alţi ochi ce avem aici. Treaba cu secretul meseriei înseamnă gheaţă subţire pentru mine – sunt arhitecţi români celebri care poate că deţin secrete, eu încerc doar să fiu un bun profesionist. Vă pot spune ce îmi place să fac din arhitectură: detalii de ţinut apa şi frigul departe şi spaţii optimizate pentru nevoile diferite ale oamenilor. Nu suport să fac hârţogărie şi să fiu nevoit să reţin câte dosare trebuie trimise la Mediu sau ce trebuie nepărat să conţină memoriul pentru Direcţia de Cultură. Ăstea sunt tortură pentru mine. Îmi doresc că în viitor să pot petrece câteva ore pe zi, în fiecare zi din viaţă, pe câte o soluţie de arhitectură ca un ceasornicar peste mecanismul lui ideal.

Să începem cu noua ta carte. Care este miza acestei cărţi care sună incitant: Disconfort Residence – Cum să identifici capcanele din schiţa apartamentului pe care vrei să-l cumperi.

Titlul iniţial a fost „Ghidul anti-ţeapă pentru prima casă“, dar colegii de la Publica mi-au transmis, cu mult tact, că era neconform, şi l-am schimbat. Cartea are rolul de a funcţiona ca o pereche de ochelari cu un buton de simulare a viziunii de arhitect. Ceva cu baterie cu viaţă scurtă care se activează exact când vrei să îţi iei o casă în care să îţi fie bine. După poţi să uiţi de ea. Sau ca un fel de pastilă pentru o situaţie de criză – am nevoie de informaţie comprimată, mă uit pe dosul ambalajului, aflu dacă e ce am nevoie şi apoi mestec capitolul despre bucătării cu o ceaşcă de ceai. Odată ce mă simt pus în temă pot să merg la discuţia cu dezvoltatorul, că ştiu ce am de întrebat.

Case strîmbe, disconfort. Aşa începi cumva cartea ta. De ce? Chiar astea sînt trăsăturile specifice ale noilor construcţii?

Problema e mai adâncă decât pare, iar sursele haosului îşi au rădăcinile în abisul neguros al modului nostru colectiv de a fi. Construcţiile sunt un simptom vizibil al unui organism societal bolnav unde corupţia s-a metastazat. Probabil că ţineţi minte păţania fostului preşedinte ucrainean Yuşcenko – otrava care i-a ajuns în sânge a lăsat cicatrice pe faţa lui. În cazul nostru lasă cicatrice vizibile tot ce a rămas nerezolvat şi neclarificat: repezeala, superficialitatea şi graba alcătuiesc un tot numit „merge şi aşa“, iar otrava asta generează erupţii cutanate sub formă de ansambluri rezidenţiale rupte de logica unui oraş sănătos. Se simte lipsa anticorpilor, controlul statului care se făcea simţit uneori poate prea tare înainte de 1990 astăzi aproape că nu se manifestă ca să nu deranjeze tumoarea.

Bun, vreau să-mi cumpăr un apartament nou. Reclama mă rupe: totul e aproape perfect. Merg acolo şi  văd probleme dar nu sînt specialist ca să descopăr totul. Ce trebuie să ştiu, cum verific? Care sînt secretele din spatele  dezastrului din spatele reclamei ameţitoare?

Secretele sunt lucruri evidente la care nu ştim cum să ne uităm întotdeauna. Hai să ne punem în pielea dezvoltatorului – care este interesul lui (şi chiar rolul lui în lanţul trofic societal)? Acumularea de profit. Este rău că asta vrea? Nu, fără el nu se poate, iar locurile de muncă pe care le creează şi impozitele pe care le plăteşte merg la buget. Hai să îl luăm pe unul care are bun simţ – unde va încerca el să taie colţurile în tentativa lui de a maximiza profitul? Exact acolo unde nu riscă mai nimic. Dacă nu e inconştient de atotputernic ca ăştia din clanurile interlope care construiesc fără să ceară voie îşi va aminti că România e zonă seismică şi că în 2016 a fost dezastrul de la Colectiv. Adică va avea grijă să nu facă economie în punctele care riscă să îl bage la puşcărie, ci acolo unde trage de căptuşeală toată lumea: zona unde trişează 70% dintre dezvoltatori pentru că ştiu că nu e grav, şi unde statul închide ochii – la suprafeţe. Faci economie la fier-beton sau nu pui materiale rezistente la foc – puşcărie, faci apartamente mai mici şi mai incomode puţin – profit şi aer curat. În carte există indicii despre cum NU arată apartamentele bune: dacă compari cazurile discutate cu ce vrei să cumperi şi găseşti similitudini poţi începe să îţi pui întrebări.

De ce sînt atâtea nereguli în noile construcţii? De unde vine presiunea asta?

E presiunea forţei economice coroborate cu lipsa de coerenţă a legislaţiei. Ceea ce nu se discută e rolul aleşilor numiţilor politic în administraţie. Indiferent de la ce partid vin şi indiferent dacă sunt aleşi (ca primarii) sau numiţi (ca miniştrii), rolul lor este să pună aparatul administrativ la muncă. Nu să ţină isonul şefilor de la partid în bătălii politice sterile care nu au nimic de-a face cu binele public. Ei sunt acolo doar ca să facă mecanismele de aplicare a legii să meargă şi să găsească soluţii pentru eventualele scăpări – poate chiar să le raporteze deasupra, pentru a fi ameliorate. Însă nu se întâmplă asta, pentru că, de exemplu, primarii, sunt exceptaţi de la răspunderea colectivă în cazul construcţiilor, de exemplu. Singurul care nu răspunde de calitatea blocului într-un oraş în care el poate fi coleg de partid cu dezvoltatorul insistent, este, conform Legii 10, primarul. Care primar, are la îndemână pârghii de a intimida aparatul din subordine (arhitecţii-şef pot fi acuzaţi de obstrucţionare a actului administrativ dacă refuză să scoată autorizaţie de construire pentru un bloc, de exemplu). De ce poate fi acuzat primarul DACĂ este prins? De abuz în serviciu, chestia aia de care domniile lor doresc să scape. Am scris în carte despre tentativa de aducere în matca firească a situaţiei printr-o OUG de la sfârşitul lui 2016. Au abrogat-o printr-o lege după patru luni.

De fapt, să o luăm altfel: ce-şi doresc oamenii de la o casă şi ce ar trebui să-şi dorească cu adevărat de la o casă în care locuiesc?

Mult şi puţin, în acelaşi timp. O casă ar trebui să funcţioneze ca un mic templu: înăuntru aerul e uscat şi îţi e cald, dar ai nevoie de mai mult – trebuie să poţi să îţi desfăşori confortabil ritualurile care îţi definesc existenţa de zi cu zi. Să ai loc să te mişti, să dormi, să mănânci, să îţi ţii hainele împăturite şi să îţi purific corpul şi spiritul (loc de îmbăiat şi de odihnit mintea). Atât şi nimic mai mult. Puţinul ăsta însă este foarte important, pentru că, după ce ieşi din sanctuar, vei înfrunta lumea de afară cu bateria mai mult sau mai puţin încărcată. E important să îţi fie bine acasă, iar sursele binelui sau răului sunt ce „digeri“. Hinduşii zic că digeri nu doar ce mănânci, ci şi ce respiri, auzi, pipăi şi vezi – e o metaforă pentru cum metabolizezi tu efectele pe care le are asupra ta calitatea conexiunii pe care o stabileşti cu realitatea din jur. Dacă nu îţi sunt plăcute lucrurile cu care intri în contact, sau  dacă activităţile cotidiene îţi dau insatisfacţii nu îţi va fi bine acasă.

Anul trecut am lucrat în ceva proiect într-un „cartier privat“. Nu mai fusesem decît în treacăt prin astfel de cartiere. Ce m-a surprins e faptul că pe jos acolo nu merg decît gunoierii şi oamenii care fac curat. Eu nu merg cu maşina şi deseori mă strigau să-mi dea gunoiul. Şi am mai observat ca nu prea au trotuare: sînt prea scumpe? Şi am mai observat că nu au locuri de joacă, spaţii publice comune. Waw, dar ce fac copiii? Unde se întîlnesc oamenii? Efectiv m-am speriat de acea zonă. Casă, zid, maşină. Total lipsit de viaţă şi  socializare. Ce se întîmplă acolo şi de ce?

E o fugă de realitate şi de asumare a traiului în comunitate. Pot da un exemplu personal, o să încerc sa nu trag concluziile din el, pentru că asta e jobul lui Bogdan Iancu, deci să se distreze el cu ce îi ridic la fileu: când eram mic aveam nevoie de copiii vecinilor ca să am cu cine să mă joc; astăzi, la fel ca Vasile Ernu, sunt unul dintre cei care preferă să umble pe jos sau cu metroul, unde eşti între oameni. Deşi consider proximitatea umană constantă ca pe un factor de potenţare a relaţiilor interumane şi un bun antrenament de dezvoltat empatia faţă de ceilalţi, am momentele mele în care reacţionez contra lucrurilor în care cred – momentele respective sunt când sunt obosit, iar ceilalţi mă calcă pe nervi. E ca un fel de bătălie a id-ului cu supraego-ul pe care latura superioară o pierde mai uşor. Exemplul: părinţii mei s-au mutat de curând la curte, iar asta presupune altfel de vecinătate faţă de ce aveam la bloc. La bloc era alienarea tipică creată de diferenţele inerente dintre vecini, pentru că unii pur şi simplu nu înţelegeau că liniştea e un bun comun. De când ne-am mutat, e diferit: din vara lui 2017 şi până astăzi apare aproape zilnic câte un vecin care bocăneşte cu vreun ciocan sau dă drumul la drujbă sau la un polidisc cu care încearcă să taie o foaie de tablă profilată de pus pe acoperiş pentru că nu s-a prins că asta se face cu foarfeca de tablă (e mai mult unul decât ceilalţi, ca să fiu sincer). Mă surprind uneori vrând să îl apostrofez, dar e ca şi cum eu ştiu ce reacţie ar avea la ce i-aş zice. Pentru că eu i-aş zice că în zona 1 de impozitare, unde trăim amândoi, el nu are voie să crească porc şi să facă zgomot perpetuu, iar el m-ar băga undeva, că cine mă cred eu, că el e mai vechi acolo decât mine... Aşa că nu îi zic nimic, iar eu ies din asta cel mai prost, că el nu se opreşte. Dacă însă aş iniţia conversaţia aş greşi, cu toate că el deja greşeşte. El greşeşte pentru că nu îşi pune problema deranjării celorlalţi, adică nu se pune în locul lor – „stai, că poate ăştia lucrează de acasă, cum fac şi eu, doar că ei nu fac un zgomot pe care eu să îl aud...“ Nu îşi pune în minte să îşi organizeze timpul şi ce are de făcut încât să minimizeze disconfortul pe care îl produce – să termine totul în două zile (nici nu face mare scofală, a construit o aplecătoare deasupra ferestrei), pentru că nu a fost educat să îi pese de restul. Eu, pe de altă parte aş greşi să pun problema pornind de la ceea ce presupune zona de impozitare pentru că, deşi statul e mai mult decât bucuros să îţi ia mai mulţi bani promiţându-ţi nişte chestii pe care nu ţi le poate oferi, zona noastră culturală nu permite implementarea ierarhizării sociale în funcţie de venit, ceea ce ne face diferiţi de Vest. Cu alte cuvinte, eu aş încerca să opresc disconfortul de care am parte aducând vorba de o formă fără fond – ierarhia pe baze materiale – unui om crescut cu un set de valori diferit de ceea ce se preface că se străduieşte statul să ofere. E o ipocrizie – în lumea lui e firesc ca vecinii să se deranjeze între ei, dar se pot face excepţii de la regulă când cineva este foarte bolnav şi are nevoie de odihnă. E un fel de ajutorare la greu cuplată cu „mă-ta-n cur, am treabă, problema ta că te deranjează“. Un fel de empatie-pe-jumătate, un fel de te-nţeleg-doar-când-ţi-e-rău. E vorba aia veche „oameni suntem“ prin care cine a călcat linia roşie îşi scuză mica faptă de corupţie faţă de câte unul care nu vrea să fie părtaş la ea.

Românii vor să se izoleze în cartiere private pentru că unii dintre ei au nevoie de linişte, alţii nu, iar pe ei i-au adus la un loc cu forţa comuniştii. Deşi blocurile erau adesea mai bune decât casele dărăpănate în care se locuia cel mai adesea, comunităţile funcţionau rar în situaţiile de diferenţe culturale semnificative, iar acum cei care „fug“ în ansamblurile rezidenţiale noi, fug, de fapt, de babele indiscrete şi de proasta vecinătate din blocurile vechi de care nu se mai pot proteja cu garduri, ca bunicii lor. Dar de ce fug şi nu rezistă?

Cred că pentru că au obosit. Suntem o civilizaţie prea nouă ca să fi avut timp să experimentăm genul de armonie socială teoretizată în extremul Orient de Confucius. Guanxi e termenul chinezesc care denotă un set de reguli de bună convieţuire bazată pe o ierarhie complexă care are ca nucleu meritul personal şi implicarea în viaţa comunităţii - e ceea ce i-a ajutat pe chinezi să colaboreze pentru a ajunge superputerea economică de azi. Nu comunismul, ci experienţa socială milenară a colaborării (înhămarea la construirea unui bine comun se face pe bază de consens) - comunismul este, sub masca ideologică moştenită din zorii propagandei, o formă de control similară cu ceea ce ei aveau deja. Care a funcţionat doar în China pentru că acolo au dezvoltat un sistem de despotism luminat lucrând împreună şi trăgând învăţături în milenii. Împăraţii lor au implementat idei filosofice de guvernare şi au tras învăţăminte din rezultate. Este un sistem bazat pe colaborare şi armonie socială care s-a perfecţionat şi care a început să funcţioneze acum mai multe secole. Poate că este exact ce ar fi dorit Marx să se întâmple în Europa, dar aplicat diferit, treptat, de către conducători validaţi de o societate complexă, nu brusc de către psihopaţi hămesiţi după putere.

Altă poveste. Recent am descoperit complexul studenţesc de la Agronomie cu tot spaţiul aferent. Am avut aşa o revelaţie, asemenea unei minuni: proporţii, blocuri cu noimă, spaţii între blocuri/cămine, teren, grădină, parc, locuri de joacă cîte vrei. E aproape de neimaginat astăzi aşa ceva. De ce? Oare chiar aştia, „comuniştii“ ştiau să facă lucrurile ceva mai bine decît noi sau altceva e în spate?

Am fost în complexul de la Agronomie. Impresia mea de spaţiu a fost similară, dar îmi e greu să îmi imaginez dacă chiar funcţionează bine social. Da, sigur, am un prieten care a făcut acolo facultatea şi s-a distrat pe cinste prin spaţiile ălea verzi, dar nu putem şti cum se simte majoritatea acolo fără o investigaţie sociologică. Pentru că nu întotdeauna spaţiul generos înseamnă bună comuniune (vezi dezastrul de la Pruitt Igoe, Massachusetts), uneori înseamnă un pustiu cu puşti care vând droguri pe la colţuri – normal, este mai plăcut un spaţiu liber decât o serie de pasaje înghesuite printre blocuri, dar cumva cred că există riscul ca gradul de satisfacţie în Hong Kong să fie mai ridicat decât în Agronomie, şi cred că ar fi la fel şi în lipsa factorului PIB/capita, care este mai mare acolo. Campusul lor e aerisit pentru că terenul nu a fost o problemă – construcţiile căminelor sunt făcute de comunişti, însă terenul a fost obţinut/cumpărat din donaţii în perioada interbelică, dacă nu mă înşel – ceva similar s-a întâmplat şi cu Facultatea de Drept.

Există o preconceţie (sau poate e adevărat) că în comunism se făceau blocuri proaste, urbanizare proastă, dar odată cu „piaţa liberă“ totul a intrat în normal. Cum se organiza şi se construia în acea perioadă?

Este parţial o preconcepţie. Blocurile confort 1 erau la standardele locuinţelor pentru clasa medie din Occident, dar asta pentru că li s-a dat mână liberă celor care deţineau cunoaşterea în materie de arhitectură şi urbanism, ei au făcut master-planurile, factorul politic le-a amendat doar. Cred că după câteva zeci de ani de dat cu capetele de pereţi în zadar, comuniştii au reuşit să se organizeze puţin mai bine decât o facem noi, românii, azi: împrumutul luat de Ceauşescu de la FMI a avut consecinţe catastrofice din câte ştiu, dar o parte din banii ăia au fost băgaţi în aducerea oamenilor la oraş şi la creşterea gradului de confort general al urbelor (canalizare, termoficare etc.). Normal, ca în orice dictatură, unele măsuri au fost luate la nivel de hei-rup, iar abuzurile şi demolările centrelor istorice au fost, din păcate regula, dar s-a obţinut ceva la schimb. Blocuri pentru oameni care adesea nu au ştiut să le locuiască, bine împărţite, dar prost finisate. Uneori noi centre civice, unele funcţionale, altele moarte şi astăzi. Cred că faza aia constructivistă a fost un test de maturitate pentru o populaţie preponderent rurală care îşi dorea să devină altceva – România atunci şi-a schimbat structura demografică. Bucureştiul nu mai este astăzi urmaşul oraşului elegant unde domni şi doamne de familie bună cu conace şi grădini mergeau în birjă la cinema şi unde ţiganii şi săracii erau marginalizaţi, ci este amalgamul dintre cei amintiţi şi mulţimea lăsată în urmă de lipsa reformei agrare din perioada regilor; un oraş murdar, dar viu, unic, şi mai ales, din ce în ce mai interesant.

Cum stăm „cu moştenirea comunistă“ a anilor 60-80 prin comparaţie să zicem cu ţările occidentale? Chiar avem aşa o moştenire de proastă sau avem ceva ce nu înţelegem? Ce avem de fapt?

Avem ceea ce alţii nu au: un decor ţipător, un palimpsest unde ştersăturile domină. Un papirus pe care fiecare epocă a scris pentru ca următoarea să corecteze. Ghettoizare comunistă, vezi Rahova sau Grigorescu, ghettoizare de lux, capitalistă, a celor care cred că fug de ce nu le place şi nimeresc mai rău, se izolează. Cred că urmează nu acceptarea şi relaxarea, ci tensiunile care pot crea dinamica unificării celor două extreme, aducerea într-o matcă a creşterii fireşti împreună. De exemplu, în Olanda nu ai voie să creezi cartiere de lux izolate de restul, la ei există o regulă care impune mixitate, blocuri sociale amestecare cu blocuri de lux, pentru ca cei mici să se împrietenească; este, dacă vrei, un fel de inginerie socială pentru armonie într-una dintre cele mai riguroase societăţi din Europa – locul unde dacă ar vrea să facă ghettoizare de lux chiar le-ar ieşi. Doar că nu vor, au depăşit faza orgoliilor neproductive.

Comuniştii promovaţi în funcţii de conducere, cei cu originile „sănătoase“, erau, mai ales cei bătrâni, oameni crescuţi în familii cu greutăţi materiale. Să nu uităm că ceea ce se seamănă într-o generaţie se culege într-a doua sau într-a treia. Bunicul meu care a murit era născut în anii `20. Fiu de ţăran, singurul dintre cei 5 fraţi în a cărui educaţie tatăl a decis să investească. L-a dat la şcoală pentru că învăţătorul i-a spus că Gheorghe e deştept şi că e păcat să îl lase la coada vacii. Gheorghe Negoiţă a fost promovat de comunişti din învăţător în inspector şcolar pentru că îşi dorea să fie prof de biologie – i-au dat un cec în alb, l-au văzut că e muncitor şi ordonat şi că iubeşte copiii. Şi-a făcut treaba cu onoare şi a ajuns director de liceu după terminarea facultăţii (făcută la FF, că avea copii mici şi soţia bolnavă). A existat un preţ pentru el  şi familia lui – în sistem erau şi o mulţime de oameni care doar îşi luau salariul, iar el trebuia să muncească dublu, pentru că ăia erau conectaţi politic şi nu îi puteai pune la treabă. Au existat momente când tatăl meu şi sora lui au fost lăsaţi la orfelinat, pentru că tatăl lor avea delegaţii şi nu avea cui să-i lase în grijă, erau mici, iar mama lor era internată. A fost director de liceu, a extins liceul Mircea cel Bătrân  din Rm. Vâlcea şi a dat meditaţii gratuite pentru admiterea la Medicină elevilor care voiau să înveţe. Comuniştii au avut meritul că i-au dat posibilitatea unui om competent să pună osul la ridicarea comunităţii, dar eu îi învinuiesc pentru că au permis prea multor oameni de nimic să stea degeaba, în timp ce greul îl duceau puţini. El a murit, unii dintre încasatorii de salarii care îi erau colegi trăiesc şi acum. Dezordinea de astăzi îşi are rădăcinile în ce s-a sădit atunci, conducătorii de azi sunt învăţaţi că te poţi coborî oricât de jos fără să suporţi consecinţe. Au existat părţi bune, dar efectele secundare sunt greu de dus.

Oamenii care şi-au făcut treaba atunci au fost cei care au învăţat bunul simţ de acasă, indiferent că erau arhitecţi, primari, muncitori sau profesori. Cei care nu îşi fac treaba acum sau care trişează sunt cei care au învăţat tot de acasă să fie nesimţiţi. Oriunde sunt bani vor apărea unii care vor să îi sifoneze aiurea. Nici nu vreau să intru în polemica licitaţiilor pentru lucrările publice...

Sînt tată şi e un lucru care mă deranjează teribil. Adică două. Primul este grădiniţa (after school e acelaşi bai). Cum e posbil ca „idioţii de comunişti“ să fi ştiut că grădiniţa are nevoie de spaţii mari, luminoase, cu săli multiple, dormitoare, mîncare separate ca să nu mai spun de spaţiile de joacă de afară şi cele „private“ de azi să fie ultrameschine. Locul de joacă maxim garaj, săli de casă banale săli de casă etc. Şi doi: de ce nu se fac şcoli şi grădiniţe în aceste noi „rezidenţe“ sau „ghetorui de lux“ cum le numesc eu? Părinţii de acolo sînt nevoiţi să vină în oraş cu copiii la şcoală. De ce??? Pentru că e un disconfort teribil şi pentru ei, şi penru copii şi pentru oraş.

Statul e vinovat, adică noi suntem vinovaţi că nu îi tragem de mânecă pe cei din administraţie. Cred cu tărie că mulţimea are dreptul să fie oricât de nerezonabilă are chef: ar trebui să facem greve pentru orice nimic, aşa se câştigă drepturile în democraţii. Ar trebui să ne purtăm foarte urât cu cei ce ne conduc, pentru că ăsta este mecanismul care permite dezvoltarea – cine nu face faţă să plece acasă. Noi să fim nedrepţi cu ei, nu ei cu noi. Ei sunt acolo sus pentru a încasa roşii şi ouă în faţă de la fiecare om care are o zi proastă. Ce câştigă ei? Ce au avut întotdeauna de câştigat conducătorii: prestigiu (rămâne dom` ministru şi după ce îşi dă costumul la curăţat) care rămâne şi după părăsirea funcţiei, salarii bune, maşină de serviciu, conexiuni şi, uneori, senzaţia de împlinire când au schimbat ceva în bine. Un trai mai mult decât doar decent. Nu altceva, nu averi, nu avantaje ce nu li se cuvin. Dacă vor averi să rişte şi să se facă antreprenori, dacă vor recunoaştere să se facă ONG-işti sau sfinţi. Eşti în politică pentru că îţi doreşti să serveşti comunitatea şi ţara, nu pentru că vrei osanale şi foloase necuvenite. Eşti „civil servant“, nu preot-rege, nu faraon. Slujbaş şi atât. Ei ar fi trebuit să facă ceva în cei 28 de ani din vieţile fiecăruia dintre noi care au trecut şi nu au făcut: nu au venit cu iniţiative şi nu au vrut să vorbească cu noi când nu ne-a convenit ceva, au preferat să ne ignore întotdeauna. Copiii lor şcoliţi prin licee şi facultăţi bune din Occident vor deconta asta fiind siliţi să lase capul în jos când colegii lor îi vor întreba de ce ei nu au autostrăzi la ei acasă, şi de ce atâţia români trăiesc fără canalizare. Poate ei vor înţelege ceva şi vor spăla păcatele părinţilor.

Am citit odată un articol despre înmormântarea unui mare politician spaniol, Adolfo Suarez, primul prim-ministru spaniol după dictatura fascistă a lui Franco. A fost un factor de echilibru de-a lungul lungii lor perioade de tranziţie, iar modestia lui în faţa opiniei publice a rămas subiect de glume: în articol povestea jurnalistul despre pregătirile pentru înmormântarea sa – soţia povestitorului se enervase pentru că Suarez ăsta o forţează să iasă din casă înainte de a fi ea gata. Concluzia soţului: „bietul Suarez, toată viaţa lui a deranjat pe câte unul, uite că ne încurcă şi după ce a murit...!“