George Bonea a lansat cartea „Îmi pare rău că am muncit“: „Suntem un popor în contact cu moartea. Unii-şi cumpără loc de veci şi-l îngrijesc ca pe o casă“

George Bonea a lansat cartea „Îmi pare rău că am muncit“: „Suntem un popor în contact cu moartea. Unii-şi cumpără loc de veci şi-l îngrijesc ca pe o casă“

George Bonea FOTO arhivă personală

„Îmi pare rău că am muncit“ este cea de-a doua carte semnată de George Bonea (30 de ani), comediant, scriitor, speaker demotivaţional, copywriter, vlogger şi jurnalist.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un interviu pentru „Adevărul“, George Bonea a vorbit despre a doua sa carte, distopia „Îmi pare rău că am muncit“, care te face să te înfiori şi să râzi în hohote pe aceeaşi pagină, după cum se arată şi în descrierea ei.

Comediantul a mai lansat în 2013 romanul „Miercuri 10“ şi lucrează, potrivit acestuia, la o nouă carte ce va putea fi lansată în două luni. 

Sfârşitul are loc pe 23 august. Anul acesta. Un meteorit va lovi planeta. Sau poate se va întâmpla ceva şi mai rău, cert e că o mână invizibilă va apăsa butonul de Reset al lumii noastre. Până atunci, e timp pentru toate, s-ar părea, în această distopie care te face să te înfiori şi să râzi în hohote pe aceeaşi pagină. E timp pentru o trupă de comici aiuriţi să încerce să dea lovitura cu un ultim spectacol, pentru corporatişti habotnici să-şi scoată din minţi colegii de la birou, pentru o femeie tânără să accepte că tot ce-şi doreşte cu adevărat e să devină mamă, pentru o căsnicie nefericită să se încheie după decenii întregi. Timp pentru toţi să cumpere ultimul model de telefon, să-şi îmbunătăţească scorul social, să-şi ia rămas bun sau doar s-o facă lată pentru ultima oară. Uitaţi-vă în calendar: 23 august e mai aproape decât credeţi, se arată în descrierea cărţii. 

Adevărul: Când şi cum ţi-a venit ideea acestei cărţi? În ce perioadă ai scris-o? Lansarea ei a venit într-un moment în care realitatea însăşi pare o distopie. Frica de moarte e mai acută decât oricând.

George Bonea: M-am apucat de această carte în primăvara anului 2019 şi varianta finală a ajuns la editură pe data de 18 ianuarie 2020. Cred că inspiraţia a venit într-un moment de înghesuială în metroul din Bucureşti, în pasajul dintre Piaţa Unirii 1 – Piaţa Unirii 2. Era până să apară pandemia şi să-şi pună unii problema că înghesuiala e o problemă. Acolo, în atmosfera aia ca de mers la duş, dacă ridici privirea din telefon, poţi să descoperi multe lucruri despre tine şi despre viaţă.

Cred că în perioada asta cartea ar putea funcţiona ca o radiografie socială. Uneori am senzaţia că se potriveşte perfect cu ştirile despre înghesuiala din parcul Herăstrău, grătarele cu mască şi challenge-urile nebune de pe TikTok, toate în vreme de pandemie.  

Ai supărat pe cineva cu această carte? Sau crezi că se va întâmpla asta? (chiar dacă vorbim de o ficţiune, iar orice asemănare cu instituţii sau personaje reale este pur întâmplătoare)

Până acum nu s-a supărat nimeni şi nu cred că o să se întâmple asta. Cel mult să se întristeze cineva de modul cum e prezentată lumea în care trăim. Dacă sunt instituţii sau persoane care se confundă cu cele din carte îmi pare rău pentru ele şi mi-aş pune întrebări dacă nu cumva sunt perceput altfel decât vreau să fiu.

Vei scrie o continuare?

Cel mai probabil nu. Cred că o continuare o avem cu toţii în imaginaţia noastră, la final de lectură. Lucrurile nu simt că rămân „în pom, ci sunt destul de clare după punctul final. Şi în prezent lucrez la altceva, alt subiect.

Titlul cărţii tale, „Îmi pare rău că am muncit“, e dat de o replică a unui personaj central (iubita). Explică-ne puţin titlul, cum l-ai ales. 

Titlurile la care m-am gândit iniţial erau slabe în comparaţie cu cel care stă astăzi pe copertă. Cel final e meritul echipei de la editura Univers. Chiar dacă titlul este replica unui personaj din poveste, el poate funcţiona şi ca un rezumat pentru tot ce se întâmplă. Unde mai pui că e şi ceva ce mulţi simt.

Povestea are şi foarte mult umor, unele dialoguri sunt savuroase. Comediantul George Bonea şi-a făcut bine treaba.

S-ar putea să nu fie neapărat umor, ci pur şi simplu să te amuze o remarcă, ori un context prezentat în carte. E meritul tău că râzi de evident. Şi realitatea e senzaţional de comică, trebuie doar să vrei să râzi de ea.

Dacă Andreea Esca ar anunţa într-adevăr că un meteorit indestructibil va lovi planeta şi că mai avem 8 luni de trăit, ai face ceva diferit faţă de personajul tău? Cum ţi-ai petrece ultimele luni din viaţă?

Cred că m-aş agita mai puţin. Am consumat trăirile hedoniste şi excesive pe personajul din carte. În realitate aş alege să-mi petrec timpul mai liniştit, poate cel mai „nebun“ lucru fiind să părăsesc oraşul ăsta aglomerat şi agitat. Mi s-ar părea trist să mor în Bucureşti, chit că de bătrâneţe sau meteorit.

Ce personalităţi, persoane publice ai alege să fie salvate în viaţa reală, în cazul unui scenariu asemănător celui din cartea ta? (Mie mi-au lipsit nişte personaje, e drept)

În cartea mea personajele sunt salvate în funcţie de o serie de criterii destul de importante pentru context. Chiar dacă nu ai citit despre anumite personalităţi, să ştii că mai mult ca sigur au supravieţuit dacă se încadrează în acel plan de salvare. În realitate tind să cred că s-ar întâmpla acelaşi lucru, iar alegerile mele personale e posibil să destabilizeze societatea post-apocaliptică. Ce vreau să spun e că un procent covârşitor din vedetele prezentului ar rămâne în istorie în caz de apocalipsă-selectivă.  

Te preocupă subiectul morţii? Ce temeri ai legat de pandemie? Cu ce frici trăieşti acum?

Moartea cred că ne preocupă pe toţi, sub o formă sau alta. Suntem un popor în contact cu moartea, din moment ce unii-şi cumpără loc de veci ca pe o casă, îl îngrijesc, pregătesc „terenul“. Apoi avem cultul morţilor, mersul la cimitir şi toate cele trebuincioase pentru sufletul decedatului. Poate că pentru români moartea e un subiect mai prezent, noi fiind şi mereu în expectativa fericirii din Viaţa de Apoi, asta de Acum fiind o probă de religiozitate.

În perioada asta m-am bucurat de intimitate şi lipsa agitaţiei. Ştiu că nu toată lumea a suportat pandemia într-o notă optimistă, dar cred că izolarea şi-o face omul cu mâna lui (după posibilităţi). Dacă te-ai obişnuit să alergi non-stop după stimuli sociali sunt ferm convins că ţi-a venit să te urci pe pereţi de plictiseală şi lipsă de validare.

Principala frică e că lipsa de încredere a oamenilor în specialişti va împiedica procesul de revenire la normal. Când o să apară vaccinul o să înceapă nebunia (unora).

Ce valori şi standarde are George Bonea? Ce te face fericit?

Încă mai lucrez la a-mi da seama ce valori şi standarde am. Cred că încă sunt prea tânăr să am cimentate noţiuni atât de serioase. Peste vreo 20 de ani o să ştiu sigur, după ce mai citesc una alta, mai fac nişte greşeli...  Între timp descopăr faptul că mă simt împlinit de ce scriu, de sport, citit şi (mai nou de când cu izolarea) gătit.

Lucrezi în publicitate. Cum vezi consumerismul în viaţa reală? În timp ce-ţi scriu întrebările astea, pe Facebook se publică imagini cu oameni care au făcut cozi serioase în faţa magazinelor de haine de la Unirii. 

În viaţa reală consumerismul îmi pare o problemă pe care mulţi o ignoră pentru că au învăţat lecţia: nu consumi – nu se produce – nu se dau salarii – nu se consumă – nu se produce – ş.a.m.d.. Nu consumi, nu eşti fericit. Nimeni nu e. Am ajuns în punctul în care aleg să râd de consumerism ca de cancer. Nu-l poţi învinge, dar îl poţi ridiculiza. Evident că lucrurile nu-s în nuanţe de alb-negru şi cel mai probabil cineva va spune acum că eu vreau o întoarcere în timp, „să trăim ca-n peşteră, Bonea?“ (pentru că atât ar înţelege din criticarea hiperconsumului), dar cert e că o să călărim iapa asta în rate şi oferte până o să moară sub noi.

Tot ce putem face între timp e să râdem. Cât încă e promoţie la râs.

Eşti la a doua carte, prima a fost „Miercuri 10“. Ţi-a fost greu să o publici pe aceasta? Te-ai lovit de refuzuri? Care e procesul şi cum e „să te vezi“ scriitor?  

Cel mai greu lucru la „Îmi pare rău că am muncit“ a fost să-mi ordonez toate ideile astfel încât să nu-mi scape nimic şi să fac totul mult mai cursiv pentru cititori. Nu mi-au plăcut niciodată cărţile în care am simţit că autorul a vrut să-şi muncească audienţa de amorul artei.

Din fericire nu m-am lovit de refuzuri, ci doar sfaturi. Cei de la editură au înţeles din prima despre ce e vorba şi mi-au oferit suportul de care aveam nevoie pentru a livra ceva de care să fiu mândru.

Procesul nu e neapărat dificil, dar necesită timp şi răbdare. După ce termini de scris cartea ea trece printr-un proces de analiză la editură şi câteva minţi cu experienţă îţi subliniază anumite aspecte care pot îngreuna procesul de lectură. Practic e citită la rece, fără patosul creatorului. Apoi se alege un titlu, o copertă şi după rămâne să se tipărească la momentul potrivit astfel încât oamenii să se simtă atraşi de subiect şi s-o citească.

Când o să apară următoarea carte?

În prezent se definitivează un alt proiect, ceva diferit şi care ar putea ajunge în librării în aproximativ două luni. Momentan nu pot spune decât faptul că-i o carte de copii. Pentru părinţi.

Ce scriitori te inspiră? Ce autori preferaţi ai? Ce citeşti acum?

În momentul în care îţi răspund la întrebări citesc jurnalul lui Mihail Radu Solcan – „Vremuri noi, vremuri vechi: jurnal 2007 – 2013“. Cât despre influenţe şi preferaţi... de la prima carte citită de Jose Saramago m-am îndrăgostit de stilul şi umorul lui, iar Houellebecq mi-a demonstrat ce înseamnă un dialog autentic în scris. Am descoperit această temere: veridicitatea dialogurilor.

-FRAGMENT- 

9 FEBRUARIE - DUMINICĂ

Patriarhul Dănilă a decis să vorbească creştinilor din ţară la aproape o lună de la mesajul emis de Papa Francisc şi la vreo două săptămâni de când a propus un referendum pentru salvarea şi mântuirea neamului. Oricum nu mai contează, imaginea bisericii ortodoxe e mai jos decât va străpunge meteoritul. E duminică şi toate televizunile s-au proptit la Catedrala Neamului de unde se pregăteşte o ceremonie grandioasă, egală în fast cu inaugurarea clădirii. Politicieni, vedete şi mii de români aşteaptă cuvântarea Preafericitului. În aceste condiţii e din ce în ce mai clar că titulatura de „PreaFericit“ e dureroasă.

E greu de urmărit momentul, oricât se chinuie televiziunile să-l prezinte din dronă, elicopter şi să-l filmeze cât mai antrenant. Muzica bisericească e atât de anostă încât îţi vine să te rogi să mori mai repede. Corul de zeci de călugări cu feţe lungi tărăgănează o melodie care l-ar face şi pe Iisus să moară. De plictiseală. 

Din altar apare Dănilă, înveşmântat cu totul în alb, de parcă ar face reclamă la detergent. Nu-i cazul, dar dacă s-ar putea aplauda la procesiunile religioase. Cu toate astea, în al doişpelea ceas mă aşteptam să-l văd pe Dănilă ieşind în mulţime pe braţele unor babe în costume de baie, ori copii în costume de baie. Înconjurat de maşini scumpe. Îşi păstrează decenţa, e doar învelit în aur şi înconjurat de alţi bărboşi înveliţi în aur. Ce suflet nobil. 

- Iubiţi credincioşi, în aceste vremuri tulburi să nu ne întoarcem chipul de la credinţa adevărată şi să privim optimişti spre ziua judecăţii, căci misiunea creştină este aproape îndeplinită. 

Cred şi eu, la câtă catedrală am construit. Să dea dracu' să n-avem toţi loc în Rai.

- Să ne rugăm pentru mântuirea sufletelor noastre şi... 

Şi totul a durat zece-cinşpe minute, o compilaţie de truisme creştineşti, cele mai bune platitudini din Biblie, pilde, chemări spre iertare, acceptare şi înţelegere. Dănilă vorbeşte sec şi indiferent, nelăsând impresia că în vreun moment ar urma să spună „îmi cer scuze pentru sclavia rromilor, durerile pricinuite comunităţii gay, poziţionarea femeii într-un rol secundar de fătătoare, ori pentru opulenţa afişată la diferite ocazii“. Nimic. E doar un bătrân bogat, încercuit de alţi bătrâni putred de bogaţi care caută cu o ultimă băşină să convingă lumea că-s eroi şi merită să moară ca atare. 

Cadrele filmate cu oamenii din mulţime surprind chipuri ridate, lacrimi scurse pe obraji, icoane ridicate deasupra capului ca pancartele cu mesaje amuzante de la festivaluri. Caut cu disperare acel carton pe care să scrie „DĂNILĂ, VREAU SĂ-L FAC PE MÂNTUITORUL CU TINE!“. Momentan nimic. 

În loja VIP a evenimentului, pentru că există aşa ceva, stau cele mai false personalităţi ale ţării. Cei mai mincinoşi politicieni, cei mai mari hoţi, cele mai false femei, copiii lor şi animatoarele lor de club îmbrăcate în femei decente, dar cărora le plesnesc cusăturile de atâta poftă carnală. Adică poftă de ceafă potentă financiar. Cel puţin una din ele se gândeşte la înzestrarea preafericitului şi se vede într-o perihoreză apostolească cu Dănilă pe bancheta noii limuzine patriarhale. 

Dar toţi ipocriţii ăştia pe care stau camerele TV au ceva în comun: plâng cu lacrimi la fel de sărate ca ale săracilor care ascultă cuvântarea lui Dănilă. Toată lumea plânge. Parcă şi mie îmi vine puţin a plânge, dar nu la gândul că-n curând o să stau la picioarele lui Dumnezeu ascultând ce păcate am făcut, ci-mi tremură bărbia la gândul c-o să mor. 

Să vezi înghesuială la porţile judecăţii. Ambuteiaj, înjurături. Oare cei care s-au grăbit pe lumea asta vor avea răbdare pe lumea cealaltă? Când o să deschidă Petru porţile or să sară babele ca arse încercând să ocupe norul ăla pufos la fereastră? Vise.

Între timp Dănilă vorbeşte, lumea plânge, ţara stă. 

- Încununarea naţiei şi a misiunii creştine va însemna finalizarea proiectelor creştine în faţa Domnului. Şi stabilirea cu mult iubiţii şi milostivii conducători a unei date propice referendumului care va face diferenţa la Judecata de Apoi. 

24 august sună extraordinar de bine pentru a merge la vot. Camerele de filmat surprind călugări care merg printre oameni şi colectează bani într-o cutie a milei portabilă. 

Ai de capul meu. Şi-n momentul ăsta cere bani. Nu-mi vine să cred. Mai are puţin şi-i pune pe toţi cei prezenţi să se caute prin buzunare de o bancnotă, de un plin la maşină, o ţiglă pe o biserică, un aer condiţionat într-o chilie.

Fac linişte şi încerc să mă lipesc de televizor. Vreau să surprind momentul ăla când mulţimea îl huiduie şi realizează că prin cuvinte alese şi fraze bine ticluite Dănilă tocmai le-a mai cerut nişte bani. 

Încă nu... încă nu... încă nu...

Da' urlaţi, bă, proştilor! Nimeni. Nimic. 

Fantastic. 

Dănilă se retrage, popimea cântă, toaca răsună, mii de mâini se mişcă în sincron făcând semnul crucii, lacrimile curg, lumânările se aprind, eu îmi dau o palmă şi închid televizorul. 

Doamne, hai cu meteoritul ăla mai repede. E momentul să le cruţi suferinţa.

La finalul transmisiunii urmează sesiunea de interviuri cu politicieni. Se pare că s-a ales şi data pentru referendum. 26 iulie. Cu justificarea că este cu aproape o lună înainte de final şi e bine să ne facem ieşirea din scenă în stil mare. De parcă Dumnezeu are nevoie de aproximativ treizeci de zile pentru a se convinge că suntem un popor demn de Rai.  

Reprezentanţii BOR se declară dezamăgiţi de dată, speră să-i adune pe români la urne mai repede, dar se mulţumesc şi cu atât. Plus o mare donaţie de la politicieni. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: