George Banu, colecţionarul

Toţi cei care practică scrisul cu destinaţie publică ştiu că una dintre cele mai dificile etape din redactarea unui articol este aşternerea pe hârtie (mă rog, pe ecranul computerului) a frazei de început.

A acelui „incipit” despre au scris atâta teoreticienii literaturii cu gândul la povestire. Vă amintiţi, desigur, de analizele docte şi savante iscate de propoziţia „Marchiza ieşi la ora cinci”.

Am trăit, încercând să scriu această recenzie la cartea Iisuşii mei sau coexistenţa cu arta sacră, scrisă de George Banu şi apărută în 2018 la editura Nemira, aceleaşi încercări cumplite (să nu exagerăm, totuşi!) şi aproape că mă hotărâsem pentru o formulă de început cu totul neutră. Ceva de genul: „Continuă seria de cărţi-confesiune ale lui George Banu, serie începută odată cu volumul Parisul personal”.

Aparent, dincolo de evidenta răceală, de formalismul începutului, aparent, zic, nu comiteam nici o greşeală. Odată cu Parisul personal de la Nemira, dar şi cu Iubire şi neiubire de teatru şi Monologurile neîmplinirii de la Polirom (nu ştiu dacă ordinea enumerării este riguros exactă), George Banu a scris ceea ce se cheamă literatură la persoana întâi. Deşi... Deşi, dacă îmi aduc bine aminte, încă din vremea în care am avut ocazia de a-i citi, în fine, primele cărţi traduse în româneşte (oare începutul să fi fost făcut cu Roşu şi aur de care mi-a amintit o referinţă scurtă din Iisuşii mei?), am descoperit un alt mod de a scrie despre teatru decât cel cu care fusesem obişnuit până în acel moment. Şi nu am în vedere când spun asta eminamente cărţile puternic tehnicizate ale unei Anne Ubersfeld sau Patrice Pavis, de pildă. La ei avusesem acces încă din facultate, la George Banu, nu. Din motive foarte bine cunoscute la a căror respectare cu sfinţenie veghea o instituţie care, iată, aflăm, că şi-a avut trimişi până şi în casa de la Paris a lui George Banu.

Bref, fiecare carte despre teatru scrisă de George Banu, cu un apogeu reprezentat de cele două trilogii, înseamnă confesiune în lege. Înseamnă dialog, relaţie intimă cu ceea ce teatrologul a văzut pe scenă şi, mai încolo, a simţit nevoia să acompanieze.

Dar, să revenim şi să observăm că seria aceasta de cărţi la persoana întâi este, într-un fel, datoare metodei balzaciene. În Parisul personal, ne-am plimbat foarte puţin prin Buzăul natal, am zăbovit un pic mai pe îndelete în Bucureştiul studenţiei şi al primilor paşi în profesie, un Bucureşti tot mai des regăsit în vremea din urmă, pentru ca, pe urmă, să descoperim Parisul. În celelalte două părţi ale trilogiei am trecut pragul Casei cu daruri, dar şi al Familiei din strada Rivoli 18.

Tot acolo mai stăm preţ de câteva zeci de pagini, nu multe, atâtea câte ne îngăduie eseul Iisuşii mei. Despre valenţele eseului, profesorul care sunt, obsedat de rigoarea bibliografiei, nu se poate abţină să spună că aflăm vorbe penetrante în Uşa, o geografie intimă. Citind Iisuşii mei sau coexistenţa cu arta sacră, gândul m-a dus iar nu doar la Anatole France (l-am comparat de mai multe ori pe George Banu cu Sylvestre Bonnard graţie relaţiei lui speciale cu buchiniştii poate şi datorită rolului jucat de anticari în viaţa teatrologului de origine română de multă vreme situat la Paris într-un entre-deux benefic), ci şi la Balzac. Mai exact la exegeza lui critică. La Etudes sur le romantisme, o minunată carte a lui Jean-Pierre Richard, unde la, un moment dat, se face o împărţire a personajelor balzaciene.

Să poată fi introdus oare George Banu printre colecţionarii pe care îi distinge autorul Literaturii şi senzaţie? Nu, nu cred. Colecţionarii lui Balzac au voluptatea verbului a avea. Da, aşa după cum vedem şi din acest eseu al lui George Banu, şi teatrologului nostru îi place să aibă. De unde nerăbdarea, febricitatea cu care îşi doreşte o anumită mască, un tablou, o statuetă, încă un Iisus.

Nu e însă aici vorba despre avutul egoist, primitiv, de dragul posesiei. Despre avutul care, din perspectiva religiosului, ar putea fi inserat în categoria păcatului. E vorba despre bucuria dialogului cu aceste statui mute. Iisus e mut, notează scurt teatrologul, un detaliu care însă nu îl împiedică pe George Banu să îl pună în relaţie cu strigătul lui Mutter Courage din piesa lui Bertolt Brecht. E vorba în această carte a lui George Banu despre „Iisuşi anonimi, găsiţi în lume, Iisuşi dăruiţi Iisuşi crucificaţi, Iisuşi arhaici şi Iisuşi recenţi”), despre un IIsus dorit pentru că şi el se situează într-un entre-deux, fiindcă poate fi, la un moment dat, un Însoţitor în singurătate. Despre un Iisus pe care noul proprietar îl vrea, pe cât posibil, desprins de cruce deoarece „un Iisus fără cruce se afirmă ca un personaj suferind cu o intensitate accentuată, tocmai pentru că motivul dăruirii e fizic absent”.

Nu, pereţii biroului lui George Banu, ca şi aceia ai camerei de dormit nu sunt împânziţi de tablouri ori de Iisuşi din motive ce ţin de bucuria posesiunii. Dovadă că teatrologul ni-i dăruieşte şi nouă, datorită condeiului său şi al excepţionalului simţ artistic al artistului fotograf Mihaelei Marin. Nu, George Banu nu s-a înconjurat de Iisuşi din cine ştie ce mari efervescenţe religioase. Nu religiosul este prima opţiune, ci sacrul. Pe care l-a căutat în teatru (a făcut-o prin intermediul spectacolelor lui Peter Brook despre care a scris o carte fundamentală ori prin acela din Japonia, imperiul teatrului) şi pe care i s-a întâmplat să îl regăsească şi în (celelalte) arte(le) vizuale.

George Banu - Fotografii de Mihaela Marin - IISUŞII MEI; Editura Nemira, Bucureşti, 2018