Geografia intimă a uşii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Simte nevoia, cumva pe neaşteptate, însă perfect logic, George Banu în cartea sa intitulată „Uşa, o geografie intimă“, tradusă excepţional în româneşte de Anca Măniuţiu (Editura Nemira, Bucureşti, 2017), carte dedicată felului în care acest auxiliar al existenţei noastre zilnice se regăseşte în teatru şi pictură, să ne împărtăşească câteva gânduri despre ceea ce înseamnă eseul.

Un gen despre care teatrologul admite că îi este foarte convenabil, perfect la îndemână, deoarece porneşte „de la concretul operelor“ şi îşi propune „să păstreze libertatea asociativă şi a ipotezelor hazardate“. 

Eseul permite plasarea „într-un interstiţiu care atestă incompletitudine care îmi este proprie“. Adică, aş zice eu, în acel entre-deux celebru căruia George Banu i-a consacrat o seamă de pagini memorabile. Eseul, arată autorul cărţii, „injectează în domeniul savant al studiilor o doză de biografic, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în acelaşi timp, semnătură asumată, identificată, non-fictivă“.

Nu trebuie atunci deloc să ne mire că volumul care prilejuieşte acum aceste rânduri începe şi se încheie cu mărturisiri. Prima, acea l’ouverture despre care ni se vorbea cu lux de amănunte, în studenţie, la cursurile de Teoria literaturii (Marchiza ieşi la ora cinci) are ceva auto-declarat oniric. E vorba despre un onirism impur care, mie cel puţin, îmi dă impresia că ar oscila între noaptea şi visurile lui Proust, descrierile minuţioase ale lui Balzac şi ceţurile din romanele poliţiste ale lui Simenon. Romane în care mereu aleargă cineva à bout de souffle. Toate aceste „ingrediente“ se amestecă şi concentrează în relatarea drumului în noapte către casa din Cotroceniul care a rămas simbolul existenţei bucureştene a eseistului. E vorba despre un drum ce prilejuieşte întâlnirea cu fiinţe mai mult sau mai puţin bizare nu prin esenţă (nu poate fi bizară o bătrânică!), ci prin prezenţa lor, la ore cel puţin neportivite, la ceas de noapte, în strada din care s-au retras până şi îndrăgostiţii. Drum nescutit de teama unui inaccesibil dat de faptul că „broasca (broasca uşii, n.m. M.M.) va rezista gesturilor mele stângace, că poate o încuietoare suplimentară îmi va bloca intrarea...Pe scurt, mi-e teamă că uşa nu se va deschide. Teama de uşa ferecată nu mă va părăsi niciodată“.

Cea de-a doua mărturisire, mărturisirea de final, este întrucâtva contrapunctică. Seamănă, parcă, cu un fel de „revenire pe Pământ“. Pământ? Thanatos? Se cheamă Cea din urmă poartă, conţine o primă confesiune, poate niţeluş cam seacă-„nu las niciodată uşile deschise“, îndată completată de o alta care precizează că „în ciuda temerilor, n-am fost niciodată în situaţia de a rămâne în faţa uşii mele fără chei sau în imposibilitatea de a intra: nicio o excludere“. Acestor precizări, să zicem de proces verbal, le urmează, câteva rânduri mai încolo, alte două. Prima, o scurtă mărturisire de creaţie, legată de precizarea a ce s-a aflat la originea scrierii eseului Uşa, o geografie intimă- o întâlnire şi o provocare venită din partea lui Eugenio Barba, provocare urmată de şocul determinat de o pânză a unei pictoriţe din Finlanda pe nume Helene Schjerfbeck, şi, în fine, un pasaj cutremurător pe care îl citez în întregime. Pasaj care, dincolo de multe alte sensuri, plasează eseul în ceea ce aş numi „ciclul îndepărtării“. Devenit un tot mai consistent raft al bibliotecii care se datorează scrisului de-o viaţă al lui George Banu. „Astăzi ştiu că uşa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeţi nepoftiţi sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur şi simplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă şi alţii să poată  să o ia după mine. Cea din urmă poartă. Poarta este şi rămas-bun şi, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieşim şi intrăm. Intrăm şi ieşim. Întotdeauna ne vom afla în faţa sau în spatele unei porţi care ne învaţă să descoperim taina ce ne scapă şi care rămâne vie tocmai din cauza acestui etern eşec. Uşa, poarta... repere distincte pentru geografia spaţiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toţi. Zi de zi“.

captura

Ieşim şi intrăm. Intrăm şi ieşim. Lucrul acesta elementar, dar care, iată, poate fi şi dătător de spaime, ni-l reaminteşte George Banu. Iar dacă eseistul îşi asumă, declarat, libertatea subiectivităţii, o libertate îngăduită de însuşi acest gen atât de generos al eseului, să îmi fie permisă şi mie libertatea de a asocia vorbelor citate mai sus o zicere care figurează în mai toate cursurile de gramatică normativă a limbii franceze, atunci când se ajunge la predarea subjonctivului. Am în vedere celebrul Il faut qu’une porte soit ouverte ou fermée. Un „exemplu“ despre care puţină lume ştie că e desprins dintr-o piesă a lui Alfred de Musset. Numai că între ouvert(e) şi fermé(e) în pictură şi în teatru există încă o multitudine de nuanţe. De faze intermediare. De secrete. Pe care eseistul le descoperă, le analizează, le decodează cu o minuţie exemplară, desfăcând firul nu în patru, ci în patruzeci şi patru.

Există în cele trei mari capitole ale cărţii (Amprente şi frontiere, În inima spaţiului intim, Dincolo de spaţiul intim) şi în cele 30 de minieseuri) o bogăţie de informaţie, de bucurie a privirii, a analizei, a meditaţiei, a analizei, a scrisului frumos (a acelui scris ce poate fi şi sărbătoare, şi capcană!) care fac din lectura volumului Uşa, o geografie intimă o experienţă esenţială. O lecţie despre cât de multe surprize ne poate rezerva ceva ce, la o privire fugară, pare să fie doar ceva util, un instrument care delimitează, mult mai strict şi mai prozaic decât o face fereastra, spaţii. Fereastra poate însemna speranţă, chiar şi în poezia lui Mallarmé, uşa presupune rupere, final, cel puţin în poemele lui Bacovia sau Arghezi.

Limba franceză însăşi lasă impresia că, iniţial, nu a prea băgat în seamă uşa. Nu s-a ostenit să inventeze lexeme diferite pentru a face diferenţa dintre insignifianta uşă şi ceea ce ar putea fi maiestuoasa poartă. E un lucru asupra căruia ne atrage atenţia într-o notă traducătoarea Anca Măniuţiu. Iată însă că, la câteva pagini distanţă, tot Anca Măniuţiu, completează sau, mai bine spus, acompaniază o observaţie a lui George Banu. Eseistul scrie: „Vocabularul uşii şi al porţii este de o bogăţie extremă. Aspectul funcţional al unei uşi presupune deja multiple precizări: uşa de intrare, de ieşire, uşa de serviciu, pentru ieşirea de urgenţă, uşă de toate zilele, poartă a grădinii, o uşă ascunsă, o alta mai secretă“. Anca Măniuţiu ne reaminteşte că „limba franceză are o denumire specială pentru fiecare aceste tipuri de porţi, respectiv porte-cochère, porte-palière şi porte-bâtarde“. Mai departe, George Banu continuă excursul lingvistico-simbolic. Nu o face însă de dragul gratuităţii. Ci pentru a pregăti terenul unor fermecătoare analize despre întruchiparea uşii în pictură şi în teatru. De la Vermeer la Diego Velásquez, de la Vincent van Gogh la Vilhelm Hammershǿi, de la Fragonard la Odilon Redon, de la Félicien Rops la Emmanuel de Witte, de la Samuel van Hoogstraten la Pieter de Hooch, de la Adolph von Mazel la Jean Siméon Chardin, de la Rembrandt van Rijn la Peter Ilsted şi Munch, de la uşile închisorii (doar întrevăzută, anticipată în Tartuffe) la cele suprarealiste ori la cele memoriale. Sau de la usile din piesele lui Shakespeare la cele din teatrul bulevardier până la uşile din Creditorii lui Strindberg, la acele huis clos ale lui Sartre sau din scrierile pentru scenă ale lui Maurice Maeterlinck ori din cele ale lui Franz Kafka.

Mă opresc cu enumerarea aici fiindcă nu vreau defel să cad în greşeala de a încălca voinţa de esenţă superioară a lui George Banu care a meditat şi a scris despre toate aceste uşi nu din dorinţa inventarierii, ci din aceea a descoperirii.

George Banu - UŞA, O GEOGRAFIE INTIMĂ; Traducerea din limba franceză: Anca Măniuţiu; Editura Nemira, Bucureşti, 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite