Generaţii literare

În istoria literaturii, de-a lungul timpului s-au impus anumite teme, genuri sau stiluri, după care altele, iniţial marginale, le-au luat locul, devenind centrale.

Cel care a introdus în istoria literară criteriul generaţiilor este francezul Albert Thibaudet (1874-1936), despre ai cărui ogari metaforici am scris cu două săptămâni în urmă. Înaintea lui, italienii foloseau (şi folosesc încă pentru epocile îndepărtate) criteriul secolului.

Aşa numita şcoală formală rusă a preferat un criteriu în social-politic: la fel cum, în societate, unii guvernează, iar alţii se află în opoziţie, situaţie care se inversează periodic, în istoria unei literaturi, anumite teme, genuri, specii sau stiluri ocupă o vreme centrul tabloului şi îşi impun regulile, altele, marginale şi chiar dispreţuite, tind să le ia locul şi, devenite, la rândul lor, centrale, le marginalizează pe celelalte, procesul fiind mereu luat de la capăt, deşi nu neapărat cu aceiaşi protagonişti. Nu neapărat ca să exemplific modelul formaliştilor ruşi, în care personal nu cred, mi-am propus să-l reverific pe acela al generaţiilor, abandonat în deceniile din urmă, aplicându-l, fireşte, la literatura română.

Socoteala lui Thibaudet

Înainte de a vă spune ce am constatat, sunt necesare câteva precizări. Ideea lui Thibaudet este că, la fel ca în viaţa oamenilor, o generaţie durează aproximativ treizeci de ani, ceea ce face să avem trei generaţii pe secol: bunici, părinţi şi copii. Într-un studiu de acum câteva decenii consacrat generaţiilor literare româneşti, Mioara Apolzan observa că socoteala lui Thibaudet, valabilă sub raportul biologiei sociale, nu e corectă în istoria literaturii, unde generaţiile par să aibă, în epoca modernă, tendinţa de a grăbi ritmul de succesiune.

N-aş vrea să se înţeleagă că o generaţie sfârşeşte exact acolo unde începe alta. Există totdeauna suprapuneri mai lungi sau mai scurte

Autoarea studiului atrăgea totodată atenţia asupra faptului că ritmul depinde şi de ce legăm ideea de generaţie: de data de naştere a scriitorului, de anul debutului, de apogeul carierei lui sau de curentul literar de care aparţine. În funcţie de unul sau altul din aceste criterii, îl putem plasa pe un scriitor în generaţii diferite şi putem trasa diferit graniţa dintre acestea. După părerea mea, criteriile trebuie combinate în mod flexibil.

Marii Clasici

Literatura română în înţelesul pe care îl dăm astăzi conceptului, adică aceea care joacă după reguli moderne, este opera unei generaţii de scriitori din prima treime a secolului al XIX-lea, în frunte cu poeţii Văcăreşti. Este o epocă de tranziţie între o medievalitate târzie şi o modernitate incipientă, când ia naştere şi limba română literară. Urmează generaţia paşoptistă, numită aşa de la deceniul în care a avut loc revoluţia de la 1848, a lui Alecsandri, Ghica, Kogălniceanu şi a celorlalţi scriitori romantici. Romantismul domină intelectual şi politic circa treizeci de ani. N-aş vrea să se înţeleagă că o generaţie sfârşeşte exact acolo unde începe alta. Există totdeauna suprapuneri mai lungi sau mai scurte. A treia şi ultima generaţie din secolul al XIX-lea este aceea legată de Junimea lui Maiorescu. Tot treizeci de ani îşi impune şi ea regulile, în deceniile 7, 8 şi 9. Antipaşoptistă şi antiromantică, îi datorăm afirmarea scriitorilor pe care manualele i-au botezat Marii Clasici.

Următoarea generaţie cuprinde intervalul 1890-1916 şi este una eclectică literar, dând naştere primelor mişcări ideologice şi culturale de natură poporanistă şi naţionalistă. Modernismul promovat îndeosebi de E. Lovinescu este opera uneia din generaţiile excepţionale şi el acoperă lunga istorie dintre războaiele mondiale, epuizându-şi, oarecum forţat, resursele, odată cu dispariţia în 1947 a regimului burghez care îi dăduse naştere. Generaţia lui Rebreanu, Sadoveanu sau Arghezi are parte de toate, unii din scriitorii ei apucând primul deceniu de comunism.

Mai mult, în sânul ei apare o nouă generaţie, al cărei lider moral este Mircea Eliade, autor în 1927 al unui „Itinerariu spiritual“ care provoacă un război în toată regula între „tineri“ şi „bătrâni“. Suprapunerea celor două generaţii durează puţin, lichidarea de către Antonescu a legionarismului în februarie 1941 eliminându-i din viaţa literară pe cei mai mulţi dintre bătăioşii „tineri“ care îmbrăţişaseră doctrina sau îmbrăcaseră uniforma Gărzii de Fier.

Regimul de cenzură

Între 1947 şi 1965, firul istoric al generaţiilor se rupe. Generaţia 1940, aceea care intră în scenă în deceniul 5, numită când pierdută, când regăsită, când realist-socialistă, după cum au trăit scriitorii care îi aparţin primul deceniu de sovietizare. Unii dintre ei vor fi asimilaţi generaţiei 1960, privită, aceasta, ca una care a redescoperit literatura adevărată, în pofida regimului de cenzură care va dura, el, până în 1989.

Mircea Eliade (1907-1986) a scris în 1927 un „Itinerariu spiritual“ care, potrivit lui Nicolae Manolescu, a provocat un război între generaţiile de scriitori

Eugen Negrici a pus după 1989 în circulaţie ideea că, oricât de adevărată, literatura generaţiei 1960 scrisă în ţară a fost, în fond, una tolerată. Ideea le face şaizeciştilor o mare nedreptate: ei s-au bătut deseori cu cenzura pentru fiecare carte, pentru fiecare poezie, pentru fiecare frază sau rând. Se poate spune că de multe ori cenzura n-a avut încotro. Generaţia 1980 a învăţat asta pe pielea ei: debutând pe panta declinantă a regimului a fost supusă vigilenţei unei cenzuri delirante ideologic.

Laurenţiu Ulici este acela care a inventat două generaţii cu totul improbabile, fie şi numai fiindcă erau despărţite prin doar zece ani de acelea care le precedau, generaţia 1970 şi generaţia 1990. Dacă putem vorbi de o generaţie cu adevărat nouă, aceasta este generaţia 2000. Cum se vede, intervalul de treizeci de ani funcţional în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX s-a redus după Al Doilea Război Mondial la douăzeci de ani.

Într-o ediţie viitoare a „Istoriei critice“, voi încerca să trag învăţămintele de rigoare din constatările de mai sus.