Radu Paraschivescu: „Ceauşescu şi Iliescu sunt singurii oameni pe care i-am urât“

Sâmbătă, de la ora 16.30, la standul Editurii Humanitas, va fi lansată cartea scriitorului Radu Paraschivescu, intitulată "România în 7 gesturi". Alături de autor, la lansare vor participa Gabriel Liiceanu şi Sever Voinescu. Radu Paraschivescu a fost prezent în studioul Adevarul Live, pentru a vorbi despre cartea sa.

INTRĂ ÎN DISCUŢIE şi urmăreşte emisiunea în modulul Adevărul LIVE

Scriitorul Radu Paraschivescu a vorbit, la Adevărul Live, despre cum s-au discreditat definitiv personaje celebre din spaţiul nostru public, printre care Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, criticaţi în noul său volum, „România în şapte gesturi“

În capitolul „Iliada şi Mineriada (un memento mai dragă)“ din noul volum, Radu Paraschivescu vorbeşte despre Ion liescu, iar în alte capitole - despre saliva lui Giovanni, despre Corneliu Vadim Tudor („Quo Vadim, Domine?“) sau despre cinismul şi stupizenia unui reporter de televiziune („V-a murit soţul. Cum vă simţiţi?“).

„Când am început să adun materialul pentru carte, Ioan Becali circula liber prin fotbal şi prin viaţă, Mihai Stoica la fel, Corneliu Vadim Tudor trăia, iar Ion Iliescu era încă departe de punerea sub acuzare pentru comiterea de infracţiuni împotriva umanităţii“, a spus Radu Paraschivescu, autor şi al celebrului volum „Ghidul nesimţitului“. Scriitorul a mai adunat şi în alte volume, „Bazar bizar“, „Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc“ „Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie“, „Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare“ şi „Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti“, perle de tranziţie care mai de care mai memorabile.

Despre Vadim: „jenă şi indignare“
„M-am raportat la personajele din cartea ≤România în 7 gesturi≥ cu sentimente diverse. Nu ştiu dacă ăsta e un dezavantaj, însă nu le-am putut privi cu detaşare. Fiecăruia i-am alocat un sentiment: la Mihai Stoica reacţia principală a fost stupoarea. Cum se poate ca un om care, totuşi, are anumite calităţi, să decadă în felul ăsta? La Ion Iliescu, mărturisesc, să mă ierte Dumnezeu, sentimentul precumpănitor a fost ura. O ură pe care eu nu am mai încercat-o de la Ceauşescu încoace. De fapt, singurii doi oameni pe care i-am urât sau îi urăsc“, a declarat, ieri, Radu Paraschivescu, la Adevărul Live.

„La Corneliu Vadim Tudor sentimentul a fost de jenă, combinat cu indignare. Pentru că avem de a face cu un om care s-a crezut o conştiinţă publică, un om care pe vermuri a fost purtătorul neoficial de ţucal al lui Ceauşescu şi care dup-aceea a pozat feciorelnic în salvator al naţiei. Pe Cornelius Roşianu l-am privit cu ceva apropiat de dezgust, mai ales că era vorba despre Proclamaţia de la Timişoara, care a fost un document frumos, care, lăsat nesugrumat ar fi putut produce la timp o lege a lustraţiei care ne-ar fi plasat pe o altă orbită cu totul. Pentru reporterul căruia nu i-am dat numele am un sentiment de silă, pentru că nu ai voie să faci comerţ cu drama cuiva în direct“, a  subliniat scriitorul.

„În rândurile acestei cărţi, "România în 7 gesturi", nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate şi îşi duc (sau şi-au dus) o bună parte din viaţă în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi, al unei şcoli. Or, când modelul e un mistificator, un delincvent sau un bolşevic, consecinţele nu pot fi decât gravisime“, spune scriitorul Radu Paraschivescu. 

"Ar trebui să se înfiinţeze un târg de carte pentru cei care scriu în penitenciare", a spus Radu Paraschivescu.

"Nu cred că o carte poate să schimbe societatea. Însă dacă vom spune în mod repetat nişte lucruri, poate lucrurile se vor schimba", a subliniat autorul.

Fragment din  capitolul "Fir de argint, saliva lui Giovanni"  

Să fie ţesutul nostru moale de vină? Foarte posibil. Teoria maioresciană a „celulei valahe” explică, fără să justifice, anemia etică şi lipsa de ripostă în faţa abjecţiei. Într-o ţară bine aşezată, Ioan Becali ar fi fost sancţionat de două ori: o dată conform legilor care pedepsesc ultrajul, a doua oară prin ignorare totală şi definitivă de către presa şi publicul de sport. (Evident, răspunsul reflex la afirmaţia precedentă este că, într-o ţară bine aşezată, Ioan Becali n-ar fi apărut pe scena publică sau, dac-ar fi apărut, nu şi-ar fi permis în veci derapajele pe care şi le-a îngăduit în România.) Într-o ţară ca a noastră, înfăşurată în faldurile excesului, ca în orice loc de pe lume unde filozofia surdinei s-a practicat timp de câteva decenii, o bună parte a publicului simte nevoia patologică de promiscuitate şi jeg. Preocuparea pentru solidaritate devine pentru mulţi un capriciu, un moft prisoselnic, o goangă fără fond. Din această cauză,  presa sportivă se mărgineşte să anunţe abuzurile, fără să facă nimic concret împotriva lor.

Să recapitulăm. Radu Banciu şi Mihai Mironică rămân fără emisiunea Pe bune după somaţia unui alt Becali, George. Breasla îngăduie, chiar dacă nu binecuvântează. Decebal Rădulescu este îndepărtat de la Contraatac la dorinţa lui Dumitru Dragomir. Breasla, cu onoranta excepţie a lui Costin Ştucan, se uită în altă parte. Acelaşi Ştucan pierde şi Ora de ProSport după ce Mihai Stoica intervine în acest sens pe lângă decidenţii de la Sport.ro. Breasla e în pauza de masă. Laurenţiu Reghecampf, fost antrenor al Stelei, anunţă în emisiunea Fotbal club moderată de Radu Naum la Digi Sport că nu mai e dispus să intre în legătură telefonică atâta timp cât Andrei Vochin e păstrat printre invitaţii permanenţi ai moderatorului.

Breasla dă din umeri.  (Noroc că postul în cauză e, cum poate că-şi amintesc Sorin Alexandrescu şi Dan Voiculescu, impermeabil la şantaj.) Solidaritate? Eventual în Polonia. Nu la noi şi nu acum. Acum, în România e vremea rechinocerilor.

Al doilea adevăr care sigilează perioada de tranziţie a sportului şi-a presei sportive derivă din primul. Lipsa de solidaritate şi de front comun deschide drum bunului-plac. Cei cu bani fac ce vor întrucât cei cu bani mai puţini nu fac (aproape) nimic. Cocalariatul cu maşini tunate şi lanţuri de closet la gât îşi găseşte o sursă de inspiraţie în primitivismul gureş şi în gesticulaţia patronilor din fotbal. Marian Iancu îl scuipă pe reporterul ProTV Ovidiu Oanţă lângă una dintre ieşirile Parchetului General, convins că are acest drept în temeiul conturilor bancare şi al statutului de plantator care angajează negri cu ziua. Dumitru Sechelariu ameninţă un arbitru cu pistolul la Hemeiuşi, ştiindu-se protejat de propria lui imagine de distribuitor de sarmale şi cârnaţi pentru mulţimea din Bacău cu ocazia zilei de naştere.

Lista exemplelor e, desigur, mare şi cuprinde mulţi oameni în urma cărora reporterii de teren năduşesc pentru un „cum comentaţi?” rostit cu răsuflarea tăiată, cu microfonul întins vânătoreşte şi cu speranţa unui răspuns coroziv şi licenţios. Transformarea acestor inşi în monumente vorbitoare e una dintre cele mai grave cedări ale presei – sportive şi nu numai. Patronii descoperă că prezenţa gudurătoare a ziariştilor le place şi le masează stima de sine. Ieşirile în decor ale perechii Ioan Becali-George Becali (Victor, fratele primului, e incomparabil mai ponderat şi mai urban) se numără cu sutele. Se inaugurează oficial gherţoismul de lojă, un curent comportamental pe care cei doi îl slujesc impecabil la fiecare apariţie televizată. Dictatura bunului-plac merge braţ la braţ cu trufia parveniţilor. De la înălţimea propriilor lor postamente, Ioan şi George Becali nu-şi aleg mijloacele. Împotrivirile sunt rare şi trebuie să se petreacă tot în registrul grobianismului pentru ca împricinaţii să le dea atenţie. Răzvan Ioan Boanchiş poate fi citat aici pe lista scurtă a rebelilor. Băiat de medic, obişnuit să jongleze la fel de bine cu pahare, metafore, măscări şi cărţi, iubitor de frâncuşă şi de Michelangelo, Boanchiş are tupeul să-l înfrunte pe George Becali cu arme din rastelul acestuia. Şi victoria lui, deşi uitată astăzi, rămâne în arhive. Majoritatea însă tace, vâră capul între umeri sau râde mânzeşte. Nimeni nu se ridică împotriva formelor de dedublare în care acelaşi om se închină pravoslavnic la prânz şi deşartă, câteva ore mai târziu, tone de înjurături falocentrice în capul oricărui ziarist care-l tulbură cu vreo întrebare neconvenabilă. YouTube e un arhivar operat de pudoare. În memoria lui stau, ca pe fundul mâlos al unui lac, ore întregi de invitaţii la sex oral adresate la telefon de George Becali, atlet al împăratului Cristos, celor care nutresc curiozităţi de natură juridică în legătură cu afacerile dumisale.

În ce-l priveşte pe Ioan Becali, trebuie spus să râvna mimetică îi joacă feste. Agresorul salivar al lui Emanuel Terzian îşi propune să fie un mafiot dâmboviţean capabil să se situeze la înălţimea celor din filmele cu Pacino şi De Niro. Să le devină omolog. Autoreclama pe care şi-o face la diverse emisiuni TV e sugestivă. Ioan Becali vrea o vilă ca a protagonistului din Scarface, pentru că visează să moară aidoma personajului din film.

Rezultatul strădaniilor lui e însă mai degrabă mediocru. Cu tot apetitul lui pentru violenţă, cu întreaga arhitectură a timorării pe care o pune în operă, Ioan Becali nu reuşeşte să fie mai mult decât – repet formularea – un mafiot parodic. Trecerea lui din familie în famiglie se blochează definitiv în clipa când rezumă onoarea mafiotă la capacitatea de-a mitui un poliţist ca să-l lase să parcheze unde n-are voie. Sau când scuipă un om din cauza unei întrebări. Sau când vorbeşte astfel despre o ziaristă de la ProSport: „O să-mi fac timp şi o să-i arunc nişte flegme. O să am grijă de nenorocita asta! E o nenorocită de pe centură! Să vină aici, în Pipera, că e aproape de centură!”

Pentru cine e interesat, site-urile de sport ţin la dispoziţie un autoportret semnificativ, pe care Ioan Becali îl ciopleşte din vorbe la microfonul Antenei 1. El sună astfel: „Eu sunt mafiot că sunt mafiot prin modul meu de-a mă comporta. Parchez maşina, dau un milion la şpagă. Mă duc la ospătar, face şapte milioane, dau două milioane la şpagă. Nu vorbesc cu oricine. Nu bag în seamă pe oricine. Păi eu sunt Giovanni Becali milionarul, şmecherul, mafiotul. Cum să bag în seamă pe oricine? Cum să n-am prestanţa mea? Când cobor dintr-un Rolls Royce sau dintr-un... ăăă... Rang... cum dracu’ îi spune? Rover... Cum să glumesc cu voi, hahaha, caterincă, păi ce mai sunt eu dacă stau la dispoziţia voastră? O glumă se face, dar să devin papagalul presei nu se poate. Eu sunt Giovanni Becali. Nu m-a chemat şi pe mine Măruţă, ălălaltu’, Capatos, «hai bă, Giovanni»? «Băi, Dane, pe mine mă cheamă Giovanni Becali, tu eşti nebun la cap, păi vrei să vin eu să stau cu cracii goi acolo, în ţâţele lu’ aia, cutare, poate-mi plac şi mie ţâţele, cracii goi şi cutare, da’ nu aşa, pe faţă, ca tine. Cum să vin eu, Giovanni Becali? Vin papagalii la tine, care vor să apară, să-şi facă un nume. Eu n-am nevoie de nume.» Voilà. Am spus că vin la ora unu şi-am venit la unu fără zece? Asta înseamnă demnitate de om, de şmecher, de mafiot, de ce vrei. Ăsta-i mafiotu’ de azi. Mafiotu’ de azi nu mai împuşcă, nu mai rachetează bani, nu mai recuperează bani. Nuuu. Mafiotu’ de azi face bani de unde nu ştie nimeni şi se comportă ca un domn. De-asta i se spune mafiotu’, naşu’, că e respectat. Corect sau nu?”
Hm. Nu neapărat. Mafioţii autentici nu se comportă chiar aşa. Iar asta înseamnă că Ioan nu are cum să devină Giovanni. El poate fi cel mult Nelu. (Fragment din volumul "România în 7 gesturi", de Radu Paraschivescu, Copyright Editura Humanitas, 2015)

Humanitas la Gaudeamus (18–22 noiembrie)

„Îmi închipui aceste cinci zile de Gaudeamus mai puţin ca pe un târg de carte, şi mai mult ca pe o carte pur şi simplu. Una cu 27 de capitole, lansările, şi cu aproape o sută de autori, invitaţii nostri; o carte care se va scrie pe măsura ce, la scena deschisă şi bucurându-se unii de ceilalţi, cititorii îşi vor întâlni scriitorii; o carte cu un titlu simplu, Humanitas 25, afirmă Lidia Bodea, director general Humanitas.

La Gaudeamus 2015 toate cărţile Humanitas vor avea 10% reducere, iar ediţiile de colecţie se vor bucura de preţuri speciale valabile numai în cele cinci zile ale salonului de carte. Vă aşteptăm la standul Humanitas, în Pavilionul Central Romexpo.

Radu Paraschivescu a scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio

Scriitorul Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015).