„Pelinul negru“, un roman despre efectele tragediei de la Cernobîl prin ochii unui copil. Fragmente, în avanpremieră, din romanul scris de Ioana Nicolaie

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ioana Nicolaie scrie un roman despre un copil care a trăit tragedia de la Cernobîl. Titlul romanului este "Pelinul negru", iar autoarea va citi, în avanpremieră, fragmente din manuscris marţi, 21 februarie, de la ora 19.00, la librăria Humanitas Cişmigiu, în cadrul proiectului "Dacă e marţi, scriitorii citesc!". Adevărul.ro prezintă un fragment, în avanpremieră, din acest roman.

Scriitoarea Ioana Nicolaie, născută în Sângeorz-Băi (Bistriţa-Năsăud), a publicat mai multe volume de versuri ("Poză retuşată", "Nordul", "Credinţa", "Cenotaf", "Autoimun" – desemnat de către USR ”Cartea Anului”  2013), antologia Lomografii, două romane ("Cerul din burtă", "O pasăre pe sîrmă") şi literatură pentru copii ("Aventurile lui Arik", "Arik şi mercenarii" şi "Ferbonia"). A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award.

Volumul "Nordul" a apărut în germană, în 2008, "Cerul din burtă" a fost publicat în 2013 în suedeză şi, în 2014, în bulgară, iar "O pasăre pe sârmă" se traduce în sârbă. "Autoimun" a apărut în bulgară în 2016.  Cel mai recent roman la care autoarea lucrează este "Pelinul negru", despre tragedia de la Cernobîl, din care vă prezentăm un fragmente în exclusivitate. 

FRAGMENT

Pelinul negru

În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.

Dar eu, druga, n-am auzit încă de asta. Toţi locuitori permanenţi ai oraşului şi împrejurimilor acestuia au fost evacuaţi pentru că nivelul de radiaţie în aria respectivă devenise periculos. Eu, druga de zece ani, încă nu ştiu nimic despre asta. Dar locuiesc încă de la început într-un oraş care se tot goleşte în jurul meu, deşi nu pleacă din el nimeni. 

Iar mama stă şi se luptă cu lumea, chiar şi acum, când nu avem loc în autobuz, şi explică încontinuu că nu sunt cretină, că nu sunt înapoiată, că uite cum e băiatul lui Dănilă, cel mare, care, deşi a trecut de douăzeci de ani, e mereu despuiat şi plin de bale şi spune numai lucruri fără şir. (…)


Suntem în autobuzul care ne aduce de la Bistriţa unde am fost pentru încă o evaluare şi pentru trimiteri.
-Repetentă, da, draga mamii. Dar ce ne pasă, că n-o să uit în veac cum mi-au zis că nici om n-o să ajungi, darămite că o să mai mergi şi la şcoală. Lasă, draga mamii, că o să ne ducem noi la şcoala aceea specială de la Buzău şi acolo o să te înveţe doamnele să citeşti.


(…)Eu însă ce-aş vrea să-mi iau? Nişte nuci şi vreo câteva mere; dar mere nu sunt, nu e ca-n alţi ani, merii au fost tare zgârciţi, nu mai avem nimic în beci. Doar şobolanii care se fugăresc peste cartofi şi, cum a plouat mult, apa se prelinge pe pietrele de sub cele două lăzi din lemn, mari cât jumătate de cameră. Aş da capacul din scânduri la o parte şi aş coborî în străfundul casei noastre pe scara abruptă. Şi-aş sta acolo, cu genunchii la gură, ca o drugă ce n-a mai fost în stare să-şi ducă până la capăt nici măcar a treia clasă întâi.

afis pelinul negru
Şi nu mi-ar trebui nimic, nici apă şi nici mâncare, nu m-aş mai supăra că doamna Şimon a chemat-o pe mama să-i spună ca n-are niciun rost şi că ea nu răzbate, nu reuşesc să lipesc silabele alea împreună, e ceva stricat în capul meu şi că mai bine să nu mai întârzie şi să mă ducă într-un loc unde chiar să mi se dea puţin ajutor.  

-Că, uitaţi, doamna Bulţa, copiii îi spun doar ”repetenta” şi acum e mare, nu se poate să se simtă bine. Şi degeaba e cea mai ascultătoare, că, vedeţi şi dumneavoastră, doar aţi tot dus-o pe la doctori, nu evoluează ca restul colegilor. La matematică se mai descurcă de bine, de rău, dar gândiţi-vă că s-a lucrat cu ea doi ani. La citit însă, mai păcăleşte la început, fiindcă ştie lecţiile pe de rost, dar, de fapt, nu poate. Gândiţi-vă la viitorul ei şi, dacă vreţi s-o ajutaţi, găsiţi altă soluţie.


Şi-aş rămâne acolo, în beci, cu cartofii ăia pitici păstraţi pentru sămânţă, până la primăvară. Şi-atunci aş avea o piele groasă şi murdară, de drugă adevărată, şi mi-ar fi mai mare ruşinea să ies la soare. Iar tata m-ar lua cu găleţile, dar nu m-aş teme, că el oricum nu m-ar putea vedea. M-ar scoate în plină lumină şi nu mi-ar păsa că aproape aş orbi. Ar fi ca atunci când stai culcat şi încerci printre gene să te uiţi în soare. Iar ce e aprins acolo cade ca un briceag, de mai multe ori, până nu mai are nici un pic de loc în cap. (Copyright Editura Humanitas)

Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie a fost inclusă în cincisprezece volume colective româneşti (Ferestre 98, 40238 Tescani, Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiţă, Cartea simţurilor, Bucureştiul meu etc.) şi în numeroase reviste şi antologii străine (Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée, New European Poets,  An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.).
Invitată pentru lecturi şi conferinţe la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură. Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN România.
Ultima apariţie editorială: Pelinul negru, roman, Editura Humanitas, 2017.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite