FRAGMENT „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina. Scriitoarea Ludmila Uliţkaia, despre carte: „Marele roman rusesc nu a murit!”
0Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soţului ei de către un ofiţer din Armata Roşie. Scrisă de Guzel Iahina, povestea destinului acesteia reprezintă un debut excepţional, „care îţi merge drept la inimă”, după cum a afirmat Ludmila Uliţkaia. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din romanul „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, apărut la editura Humanitas.
Personajul lui Iahina, Zuleiha, face o călătorie lungă şi chinuitoare, alături de ţărani deschiaburiţi şi intelectuali leningrădeni, deţinuţi de drept comun, musulmani şi creştini, credincioşi şi atei, ruşi, tătari, nemţi şi ciuvaşi, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înfiinţate aici este chiar ucigaşul soţului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha şi comandant se înfiripă o iubire stranie, reţinută, dar de o intensitate covârşitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte.
Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea faţă de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preţ. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forţă de evocare şi umanism.
„Cea mai bună veste pe care ne-o aduce această importantă apariţie literară: marele roman rusesc, atât de aproape cititorilor îndrăgostiţi de nobleţe şi compasiune, nu a murit! La numai patruzeci de ani, Guzel Iahina, nepoata unei învăţătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Un debut extraordinar, care îţi merge drept la inimă“, a apreciat scriitoarea Ludmila Uliţkaia.
-FRAGMENT-
„Se ruga rar, în grabă. Se convinsese în timpul foametei recente că Allah nu-i vede şi nu-i aude: dacă Preaînaltul ar fi auzit măcar una dintre miile de rugi înlăcrimate trimise de Zuleiha în iarna aceea aspră, n-ar fi putut să-i lase pe ea şi pe Iusuf fără ocrotirea lui milostivă. Prin urmare, privirea din înălţimi nu ajungea în pustietatea asta. La început îi fusese frică să trăiască fără atenţia permanentă şi supravegherea strictă a ochiului atotvăzător – se simţea orfană. Apoi s-a obişnuit, s-a resemnat. Uneori, din obişnuinţă, trimitea spre cer mici rugăciuni grăbite – aşa cum sunt trimise scrisori scurte din locuri sălbatice şi îndepărtate, fără speranţa că ele vor ajunge la destinatar.
Mergea prin codru singură timp îndelungat. Îşi dăduse seama din prima zi că era un adevărat codru – sumbru, sălbatic, cu copaci doborâţi de furtună – atunci când, cu stomacul îngheţat de frică, alergase pe poteca abia vizibilă spre locul unde se tăiau copacii, ca să-i hrănească pe muncitori. Ştia că rugăciunile n-au putere în codru, aşa că nu-şi pierduse vremea cu ele – plutise ca o umbră printre copaci, fără să se sinchisească de crengile care îi biciuiau faţa, cu fălcile încleştate şi ochii ieşiţi din orbite de frică, negândindu-se la altceva decât că în colonie o aştepta fiul ei şi că era musai să se întoarcă. A rămas în viaţă – codrul nu s-a atins de ea. În scurt timp a căpătat curaj, a început să nu mai alerge, ci să meargă normal. Zărea ba un jder – ca un fulger negru scăpărând printre acele roşiatice –, ba o forfecuţă gălbuie sprintenă, care se grăbea nu se ştie încotro pe o creangă de brad, ba o namilă de elan plutind solemn printre tulpinile roşiatice ale pinilor, părând şi mai mare datorită coarnelor răsfirate ca un tufiş – şi înţelegea că de fapt codrul e îndurător cu ea, nu se supără că-l deranjează. Când a găsit lângă o buturugă veche, acoperită cu muşchi, câteva boabe de afine (le-a rupt cu recunoştinţă şi le-a ascuns în buzunarul kulmekului, pentru Iusuf), s-a liniştit: codrul o acceptase.
Nu cunoştea spiritele locului, nu ştia să le venereze, le saluta doar în sinea ei când intra în codru sau cobora spre râu – şi atât. Poate că bântuiau şi pe-aici duhurile necurate ale pădurii sau ale râului: şurale zburdalnice cu degete lungi, umblând de colo, colo prin desişuri în căutare de călători rătăciţi; albastî scârboase, târându-se de sub pământ când adulmecă miros de om; su‑anasî lăţoase şi veşnic ude, locuind în ape, încăpăţânându-se să tragă oamenii în adâncul râului. Zuleiha nu întâlnise pe nici unul în codru – fie nu trăiau aici, la periferia lumii, fie erau mai liniştite şi mai paşnice decât rudele lor din pădurile Iulbaşului. Puteai încerca să le hrăneşti, ca să-şi facă simţită prezenţa, să se arate şi apoi să te ocrotească. Dar Zuleihăi nu-i trecea prin gând să dea mâncarea – fie ea o rămăşiţă de caşa, o piele de peşte fiartă sau nişte zgârciuri moi de cocoş de munte – vreunui duh necurat în loc să i le dea copilului ei.
A încetat să-şi pomenească zilnic bărbatul, soacra şi fiicele – nu mai avea destulă putere, iar câtă îi mai rămăsese, o consacra lui Iusuf: i se părea o prostie, o nechibzuinţă să irosească minute preţioase din viaţă cu amintirile despre morţi – mai bine să le dăruiască micii fiinţe vii care aştepta toată ziua cu sete mângâierile sau zâmbetele mamei.
Muncea zile întregi alături de un bărbat străin (deseori se lovea de umerii lui Aşkenazi sau chiar li se atingeau mâinile, căci spaţiul sălii de mese era strâmt).
Tot ce o învăţase cândva mama că era corect şi necesar să facă în casa soţului ei, tot ce constituise, aparent, esenţa şi conţinutul vieţii Zuleihăi se făcuse praf şi pulbere, se risipise, se prăbuşise. Regulile erau încălcate, legile se transformaseră în opusul lor. În locul lor apăruseră noi reguli, fuseseră date noi legi.
Şi uite că prăpastia nu se căsca la picioarele ei, n-o trăsnea fulgerul din ceruri, demonii codrului n-o prindeau în plasele lor lipicioase.
Oamenii nu aveau ochi pentru păcate – nu le stătea mintea la aşa ceva.
Şi încă ceva: în fiecare seară, Zuleiha ducea cina la comandament.
Deportaţii şi gardienii cinau laolaltă în sala de mese: muncitorii la mesele lor, gardienii la altele, separat. Ignatov însă cina la el, singur. Mânca de prânz rareori, frugal (gusta vreo doi pesmeţi sau o bucăţică de pâine), dar cerea să-i fie adusă o cină consistentă, fierbinte.
După ce încălzea într-un ceaun mic tot ce rămăsese din ciorba de la prânz şi arunca într-o strachină încăpătoare cele mai mari şi mai grase bucăţi de peşte sau nişte caşa mai groasă, de la fundul cratiţei, Zuleiha punea totul pe o scândură lată şi o ducea din sala de mese pe colină, în căsuţa îngrijită, singura din colonie cu ferestre de sticlă. Poteca pe care urca era lungă, şi ea mergea încet, păşind cu luare-aminte – îşi făcea curaj. Nu ştia ce se petrece. Ba da, ştia. Ştia ce se petrece. E greu să ascunzi ceva faţă de tine însuţi…
La început, Ignatov n-o băga în seamă. Ea intra după ce bătea la uşă timid şi, neauzind nici un răspuns, punea repede mâncarea pe masă, simţind ce dens era aerul acolo – de parcă n-ar fi fost aer, ci apă. Plutea înapoi spre uşă şi zbura uşurată pe potecă în jos, suflând adânc şi dându-şi seama că, fără să ştie de ce, la comandament îşi ţinuse respiraţia, ca şi cum chiar ar fi fost sub apă. În tot timpul ăsta, comandantul stătea în picioare şi privea pe fereastră sau stătea lungit pe pat, ţinându-şi ochii închişi. Nu numai că n-o privea, dar nici măcar o sprânceană nu mişca.
Odată însă, pe neaşteptate, a privit-o – privirea îi era grea, stăruitoare. Zuleiha i-a simţit-o fără să ridice ochii. „Ceva nu-i bine?“ a întrebat ea. „Nu-i destul de sărată mâncarea?“ Ignatov a continuat s-o privească fără să răspundă. Ea s-a strecurat afară, abia acolo şi-a venit în fire. În timp ce cobora pe potecă, îi simţea privirea în ceafă, la baza părului. A început să se ducă la Ignatov cu basmaua pe cap, iar el a început s-o privească insistent. Din cauza asta, aerul n-a mai fost ca apa, ci ca mierea. Zuleiha plutea scurgându-se prin miere: îşi încorda toţi muşchii şi îşi întindea tendoanele, dar încet, ca în vis. Nici dacă ar fi izbucnit un incendiu nu s-ar fi mişcat mai repede. Ieşea pe uşă obosită, de parcă ar fi tăiat lemne, şi-i era mereu sete.
Ştia ce se petrece: aşa o privea Murtaza – cu mulţi ani în urmă, când tânăra Zuleiha abia intrase în casa lui ca nevastă. Ucigaşul soţului ei o privea cu privirea soţului.
Ar fi vrut să nu se mai ducă la Ignatov, ca să n-o mai vadă. Dar cum să nu se ducă – doar nu era să-l trimită pe Aşkenazi cu farfuriile la el… Şi se ducea: urca încet cărarea, deschidea uşa grea, respira adânc şi plonja în mierea densă, vâscoasă. Simţea cum ea însăşi se transformă toată în miere: mâinile, care puneau ceaunul pe masă, parcă i se prelingeau de-a lungul corpului, picioarele, care păşeau pe podea, parcă se lipeau de ea, capul, care voia s-o izgonească departe de locul ăsta, i se înmuia, i se topea sub basmaua strâns înnodată.
Ucigaşul soţului ei o privea cu privirea soţului – şi ea se transforma în miere. I se făcea ruşine, o ruşine chinuitoare, insuportabilă, monstruoasă. Parcă toată ruşinea ei, trecută şi prezentă, se contopea într-una singură, absorbea toate faptele pentru care nu se ruşinase în anul ăsta bezmetic: numeroasele nopţi petrecute umăr la umăr cu nişte oameni străini, cu bărbaţi străini, în întunericul cazematelor şi în strâmtoarea vagonului, sarcina purtată în văzul lumii, din primele luni şi până la sfârşit, naşterea în faţa tuturor. Ca să se ascundă cumva de ruşinea asta, să gonească gândurile necuviincioase, Zuleiha îşi imagina deseori un cort mare şi negru, din piei groase de oaie, grosolan tăbăcite, asemănător iurtelor başkire. Cortul îi ascundea sub acoperişul solid pe Ignatov cu comandamentul lui cu tot, pologul se închidea, şi tot ce era senzual, ruşinos, urât rămânea acolo, înăuntru. Zuleiha sărea pe un armăsar mare şi, înfigându-şi cu putere picioarele goale în coastele lui, pleca fără să se uite înapoi.” (Copyright: Editura Humanitas)
Guzel Iahina (foto: dreapta) s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuieşte la Moscova, unde a urmat cursurile şcolii de Cinematografie, secţia scenaristică. A lucrat în relaţii publice, publicitate şi marketing şi a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc.
În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învăţătoare tătară care a petrecut şaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător şi a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi şi Premiul cititorilor —Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Pre¬miul Kniga Goda (Cartea Anului) şi Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festi¬valului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus).
În 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi. În Franţa a apă¬rut în 2017 şi a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Prix Médicis Étranger. În prezent, Guzel Iahina pregă¬teşte un nou roman.
Se încarcă comentariile...
