FRAGMENT „Sonata Gustav”, de Rose Tremain, lansat la Librăria Humanitas Cişmigiu

FRAGMENT „Sonata Gustav”, de Rose Tremain, lansat la Librăria Humanitas Cişmigiu

Rose Tremain, scriitoare                                                       Captură foto: youtube JCLattès LeMasque

Roman despre binele imens şi răul de neiertat care se pot ascunde în cele mai mărunte gesturi, „Sonata Gustav” a câştigat National Jewish Book Award în 2017, fiind finalist în competiţii precum Costa Novel Award (2016), Walter Scott Prize (2017), sauRoyal Society of Literature Ondaatje Prize (2017). „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea ce va fi lansată miercuri, de la ora 19.00, la Humanitas Cişmigiu.

La evenimentul de lansare al cărţii „Sonata Gustav”, de Rose Tremain, apărut în limba română în traducerea Veronicăi D. Niculescu, vor vorbi Ioana Bâldea Constantinescu, Simona Preda şi Cristian Pătrăşconiu.

Gustav s-a născut într-un orăşel elveţian paşnic, unde al Doilea Război Mondial nu pare să fi lasat cicatrici. Dar familia Perle a suferit consecinţele alegerilor făcute de tata, Erich, în timpul conflagraţiei, când Elveţia şi-a închis graniţele pentru refugiaţii evrei. 

Crescut de o mamă adorată, Emilie, dar care este rece şi dominatoare, incapabilă să uite loviturile trecutului (o copilărie lipsită de iubire, o căsnicie nefericită, ruina adusă de acţiunile lui Erich), Gustav se bucură de afecţiune prin procură când se împrieteneşte cu Anton, fiul sensibil şi răsfăţat al unei familii prospere, talentat pianist. 
 
Modelat de austeritate şi frustrare, Gustav învaţă să trăiască lipsit de pasiune, mulţumit de ritualurile pedant-repetitive ale vieţii sale de director de hotel. După moartea lui Emilie, sobrul Gustav începe să afle povestea familiei sale, iar nebănuitele pasiuni devastatoare şi gesturi dramatice ale trecutului îi năruie eşafodajul convingerilor. Salvatoare pare să fie revelaţia unei preţioase iubiri târzii.

 

„Sonata Gustav e un roman de o frumuseţe extraordinară, dureroasă, o poveste despre o iubire profundă, în antiteză cu atâtea relaţii eşuate, şi despre conflictul dintre pasiune şi stăpânirea de sine. Rose Tremain este unul dintre cei mai buni scriitori britanici, iar acest roman strălucit merită să ajungă la câţi mai mulţi cititori.“- Salman Rushdie

-FRAGMENT-

„Primele lucruri pe care le-a văzut Gustav când a intrat în su frageria familiei Zwiebel, din apartamentul de pe Fribourgstrasse nr. 77, au fost pianul cu coadă, mare şi negru, şi jardiniera cu muşcate stacojii de pe balconul care dădea la stradă. O parte din el – cea care o iubea atât de mult pe Emilie – s-a prefăcut că nu vede muşcatele.

Mama lui Anton stătea la fereastră, ţinând în mână o stropitoare mică. I-a întins lui Gustav o mână fină, cu manichiura făcută.

— Ah, a zis ea, Gustav! Eşti foarte bine-venit. Ai fost aşa de bun cu Anton.

— Bună ziua, Frau Zwiebel, a zis Gustav, înclinându-se, aşa cum fusese învăţat.

— Şi ce maniere frumoase! a râs doamna Zwiebel. Unde le-ai învăţat?

— Nu le-a învăţat. Aşa e el, a spus Anton.

— Şi mai bine aşa, a spus Frau Zwiebel. De-ar fi aşa toţi! Ei, băieţi, ce vreţi să faceţi înainte să bem ceaiul?

— O să cânt pentru Gustav, a spus Anton. O să cânt Teiul.

— Ah, a zis Frau Zwiebel, dar îl ştii deja suficient de bine?

— Da, îl ştiu.

— Atunci, Gustav, ţi-ar plăcea să-ţi cânte Anton Teiul?

— Nu ştiu ce este.

— Este ceea ce se numeşte un lied. Un cântec de Schubert.

— Şi cine-o să cânte cu vocea?

— Nimeni, astăzi. Uneori, cântă soţul meu câteva acorduri, dar de obicei Anton cântă doar partea de pian.

— Dacă asculţi atent şi închizi ochii, a spus Anton, poţi auzi frunzele copacului foşnind în note.

— Cum adică să auzi frunzele foşnind în note?

— O să înţelegi la ce mă refer.

— Atunci, haide, a zis Frau Zwiebel, luându-l pe Gustav de mână, noi doi o să stăm pe sofa, Gustav, iar Anton o să cânte.

Camera era mare, un candelabru atârna din tavan, iar pereţii erau plini de fotografii înrămate – extraordinar de multe. Lângă şemineu stătea un urs de porţelan. Gustav s-a aşezat lângă Frau Zwiebel, care mirosea puternic a flori de vară.

S-a uitat cum Anton îşi tot aranjează scaunul de pian, rotindu-l până când a devenit de înălţimea potrivită pentru statura lui mică. Apoi, băiatul s-a aşezat şi şi-a aranjat partitura, ridicând o pagină şi punând-o la loc, după ce i-a îndoit un colţ. A spus:

— Lucrarea este în mi major. Majoritatea liedurilor din acest ciclu sunt în tonalităţi minore, dar acesta nu este. Nu mai ţin minte de ce.

Gustav se uita lung la Anton. Era greu de imaginat că acest băiat, de pe scaunul de pian, era acelaşi care plânsese lângă groapa cu nisip de la grădiniţă. Părea mai mare. Ochii îi erau uscaţi şi luminoşi. Era aproape ca şi cum Anton ar fi plecat de lângă el într-o altă viaţă, un loc unde el, Gustav, era prea mic – sau prea speriat – ca să-l urmeze. Şi-a dorit atunci să se ridice şi să spună: Nu cânta Teiul ăsta, ce-o fi el. Nu vreau să-l aud.

Dar Anton deja începuse să cânte. Frau Zwiebel îşi împreunase mâinile, cuprinsă de o încântare pătimaşă, iar acum îi şoptea lui Gustav:

— Copacul îi vorbeşte unui om trist. Copacul îi şopteşte omului: vino, culcă-te aici, sub frunze, şi odihneşte-te. Auzi frunzele care-i vorbesc omului?

Lui Gustav nu i se părea că aude aşa ceva, sau poate că auzea undeva, înăuntrul său, dar nu se putea concentra la asta din cauza senzaţiei că Anton fugise mult înaintea lui şi poate n-avea să se mai uite niciodată înapoi. Dar ştia că trebuie să fie politicos cu Frau Zwiebel, aşa că i-a răspuns în şoaptă că da, auzea copacul vorbind, şi s-a gândit că, dacă muzica poate fi frunzele unui copac mişcate de vânt, atunci poate c-ar putea fi şi omul, aşa că a început să fie atent, căci poate avea să se audă un acord – aşa i se zice oare, acord? – care va suna ca vocea unui om. Însă cântecul s-a terminat.

Anton s-a dat jos de pe scaunul pianului zâmbind şi a făcut o plecăciune spre mama sa şi o plecăciune spre Gustav. Iar Gustav şi-a dat seama că trebuia să aplaude, aşa că a aplaudat, şi la fel a făcut şi Frau Zwiebel, care a zis:

 — Bravo, Anton. Ţi-a ieşit foarte bine.

— Ţi-a plăcut, Gustav? a întrebat Anton.

— Da, a zis Gustav. Dar de ce nu i-a răspuns omul copacului?

Anton a izbucnit în râs:

— Să-i răspundă copacului? Păi nu se poate! Pentru că el nu se află acolo cu adevărat. Este foarte bătrân şi trist. Şi doar îşi aminteşte, nu-i aşa, mama?

— Cred că aşa este, da. Îşi aminteşte. I se pare că aude frunzele copacului foşnind ca atunci când era foarte tânăr, poate la fel de tânăr ca voi, băieţi: „Und seine Zweige rauschten / Als riefen sie mir zu…“/„Şi-atunci foşni din ramuri / De parcă mă chema…“ (în germană în original). Şi poate că obişnuia să stea culcat sub un copac şi să viseze. Dar nu se mai poate întoarce acolo.

— De ce nu mai poate? a întrebat Gustav.

— Fiindcă aşa-i viaţa. Nu te mai poţi întoarce niciodată odată ce lucrurile au trecut.

— Aşa cum noi nu putem să ne întoarcem la grădiniţă?

— Întocmai. Trebuie să mergi înainte. Niciodată înapoi. Ei, Anton, şi ce ne mai cânţi?

— Nu mai cânt. O să-i arăt lui Gustav trenuleţul meu nou. Voiam doar să audă şi el Teiul.

Pe Gustav îl nedumeriseră atât de multe în legătură cu Teiul, încât mai că-şi dorea ca Anton să nu-l fi cântat. Nu era doar povestea cu notele care sunau ca nişte frunze ce foşnesc (şi totuşi nu sunau chiar aşa) sau cea cu omul trist care era şi nu era acolo; ci faptul că Anton era capabil să cânte cântecul ăsta complicat. Cum de-l putuse învăţa? Când? Iar apoi lui Gustav i-a trecut prin minte alt gând tulburător. Şi-a imaginat că exact în clipa în care el şi Emilie stăteau în patru labe şi făceau curăţenie în Biserica Sankt Johann, în dimineţile de sâmbătă, Anton era cu profesorul său de pian. El şi Emilie frecau, ştergeau de praf şi lustruiau, în timp ce Anton cânta muzică de Schubert.

Aşa că s-a hotărât: N-o să-i spun lui Mutti. Mutti nu trebuie să ştie de muşcate şi Mutti nu trebuie să ştie că Anton cântă Teiul.

În timp ce Gustav era distras de aceste gânduri, Anton îl ruga să se uite la noua lui machetă feroviară. Băieţii au îngenuncheat lângă micile şine de oţel aşezate în cerc pe covorul din camera spaţioasă a lui Anton. Trenuleţul de pe şine, frumos vopsit, cu garnituri de alamă şi cu nişte cărbuni ce păreau adevăraţi în tender, avea o cheiţă cu care putea fi tras. Îl trăgeai şi-l aşezai pe şine, iar el pornea uşor, scoţând clinchete. Pe şine era un semnal, iar Anton a pus mâna pe tren, ca să se oprească acolo.

— Aşa fac trenurile, a zis el, se opresc la semnal. Iar asta o sperie pe mama. Nu ştiu de ce. Ea întreabă mereu: „De ce ne-am oprit?“, şi tata zice: „Bănuiesc că ne-am oprit la semnal, dragă. Nici un motiv de îngrijorare“.

Probabil că Anton crezuse că felul în care îşi imitase un pic părinţii îl va amuza pe Gustav, fiindcă atunci când Gustav n-a râs, el l-a întrebat:

— Te simţi bine? Eşti cam tăcut.

— Sunt bine, a zis Gustav. Dar trenuleţul tău e mai frumos ca al meu, nu-i aşa?

— Mie-mi place al tău, a zis Anton. Îmi plac oamenii aceia pictaţi la ferestre. În al meu nu e nimeni – e doar cărbune.” (Copyright: Editura Humanitas)

Rose Tremain s-a născut în 1943 la Londra. A studiat la Sorbona şi a absolvit cursurile de literature engleză ale Universităţii East Anglia, unde a predat, între 1988 şi 1995, creative writing, fiind numită Chancellor în 2013. A publicat romane şi volume de nuvele, dar este şi autoare de piese pentru teatru şi televiziune. Primul ei roman, Sadler’s Birthday, vede lumina tiparului în 1976. Îi urmează Letter to Sister Benedicta (1978), The Cupboard (1981) şi The Swimming Pool Season (1985), distins cu Angel Literary Award. Romanul Restoration (1989) câştigă la rândul său Angel Literary Award, fiind desemnat Sunday Express Book of the Year şi ajungând finalist al Booker Prize for Fiction. 

Romanul Sacred Country (1992) primeşte James Tait Black Memorial Prize şi Prix Femina étranger, iar Music and Silence (1999) este distins cu Whitbread Novel Award. În 2007, Rose Tremain primeşte Orange Prize for Fiction pentru romanul The Road Home. În 2010 publică roma¬nul Trespass, iar în 2012, Merivel, o continuare a romanului Restoration. În 2016 îi apare Sonata Gustav (The Gustav Sonata). Între volumele de povestiri publicate de Rose Tremain se numără The Colonel’s Daughter and Other Stories (1984), The Garden of the Villa Mollini and Other Stories (1987), Evangelista’s Fan and Other Stories (1994), The Darkness of Wallis Simpson (2005) şi The American Lover (2014). Commander of the Order of the British Empire şi membră a Royal Society of Literature, Rose Tremain trăieşte în Norfolk alături de biograful Richard Holmes.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: