FRAGMENT Romanul „Muza” de Jessie Burton, lansat la Bucureşti

Scriitoarea britanică Jessie Burton                                                                                                                    FOTO:  Guliver  Getty Images – Corbis News

Miercuri, 18 octombrie, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc lansarea romanului „Muza” de Jessie Burton. La eveniment vor vorbi Dana Pîrvan, Nona Rapotan şi Sandra Ecobescu, discuţia va fi moderată de Denisa Comănescu, iar din roman va citi Marcela Motoc. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din romanul scriitoarei britanice.

În vara anului 1967, Odelle Bastien e anga­jată ca dactilografă în cadrul Institutului de Artă Skelton din Londra. Sosită din Trinidad cu cinci ani în urmă, ea renunţa un timp la visul de a deveni scriitoare, pentru a-şi face un rost în marele oraş. Strălucitoarea şi enig­ma­tica directoare de la Skelton, Marjorie Quick, intuieşte potenţialul tinerei şi o ia sub aripa ei protectoare. În momentul în care o capodoperă pierdută, având o istorie secretă, este adusă în galerie, Odelle îşi dă seama că tabloul are o legătură cu excentrica Marjorie. Adevărul despre provenienţa picturii e dez­văluit treptat pornind de la un alt cadru —Arazuelo, un sat din sudul Spaniei, în anul 1936. Olive, fiica în vârstă de 19 ani a unui renumit dealer de artă vienez, Harold Schloss, şi a fascinantei Sarah, moştenitoarea unei mari averi, îşi pune în practică propriile ambiţii artistice. În acest paradis fragil îşi fac apa­riţia pictorul şi revoluţionarul Isaac Robles împreună cu sora lui vitregă Teresa, a căror intrare în familia Schloss va avea consecinţe devastatoare. Fantezia debordantă a lui Jessie Burton jonglează cu planuri narative perfect coerente, care rezonează cu o serie de portrete relevante ale creativităţii ascunse.

FRAGMENT

„August 1967

            Tabloul lui Lawrie era aşezat pe şevaletul de lângă birou. Era un dreptunghi perfect, plin de culori vibrante: purpuriu, violaceu, indigo, cărămiziu, nuanţe de verde plumburiu. Şi, spre uimirea mea totală, într-unul dintre fotoliile joase de piele ale lui Reede stătea Quick. Odinioară, clădirea în care funcţiona acum Institutul Skelton fusese locuinţă privată – mare parte din lambriuri erau cele originale – şi mi-am imaginat doamnele din perioada georgiană stând în locul unde se afla acum Quick, jucându-se cu câţiva căţeluşi zburdalnici şi întrebându-se cu ce syllabub să-şi servească musafirii.

            Ce căuta Quick aici? Privea în gol spre şemineul stins, cuprinzându-se cu braţele. Arăta de parcă îi era greaţă, de parcă aştepta o explozie. A băgat mâna în geantă şi şi-a scos ţigările, apoi şi-a făcut de lucru aprinzându-şi una.

            — Aşadar. Isaac Robles, a spus Reede, scoţând o fotografie dintr- un dosar gălbui de pe birou. Aţi auzit de el?

            — Nu, a răspuns Lawrie.

            — Muzeul Prado din Madrid mi-a trimis poza asta. Ei cred că-i el, în Málaga, prin 1935 sau ’36. Nu ştim cine este femeia, dar fotografia a fost făcută, cel mai probabil, în atelierul lui, şi pesemne că e un model pe care l-a folosit. Se potriveşte cu celelalte imagini care mai există cu el la Madrid, la începutul anilor ’30. Când a fost făcută poza asta, tocmai începea să se bucure de-un pic de celebritate. Însă, desigur, fantastic mi se pare faptul că tabloul de pe şevaletul lui Robles, aflat în lucru, pare să fie tocmai acesta, al dumneavoastră.

            A urmat o tăcere. Lawrie stătea cu spatele la mine, aşa că nu-i puteam vedea prin gaura cheii expresia de pe chip, doar că stătea nemişcat, de parcă ar fi fost uluit.

            — Cum? a făcut Lawrie încet. Să fie posibil?

            Reede a zâmbit.

            — M-am gândit c-o să vă placă treaba asta. Abia ce-a început leul, din câte se vede în poză, dar e destul de emblematic, n-aţi zice?

            Lawrie a luat fotografia din mâna întinsă a lui Reede. Stătea adus de spate, cu capul plecat, concentrat. Quick a rămas aşezată, privindu-l şi continuând să tragă cu sete din ţigară.

            — Şi Prado de unde-o are? a întrebat Lawrie.

            — Nu se ştie sigur. Arhiva lor din anii ’30 e incompletă, din motive evidente. E posibil ca Robles s-o fi lăsat cuiva, ca să stea la loc sigur, când a izbucnit războiul. Posibil ca acela să nu fi ştiut ce să facă cu ea, aşa c-a dus-o la Prado. Isaac Robles nu prea era îndrăgit de autorităţi, iar lucrările lui nu erau tocmai pe gustul lor. Şi nu ţi-ai fi dorit să fii prins cu dovezi că eşti prieten sau măcar cunoştinţă de-a unui indezirabil.

            — Indezirabil?

           — Din câte ştim noi, Robles se învârtea prin cercurile de extremă stângă. Asta însemna că era posibil să fi fost agitator politic. Probabil c-au acceptat fotografia asta şi- au strecurat-o într-unul dintre dosare. Robles n-a trăit cât să ajungă să aibă traiectoria sau randamentul lui Miró ori Picasso. Dar ceea ce a reuşitsă facă e magnific. O altă teorie care explică producţia lui mică, în afară de moartea timpurie, e aceea că şi-ar fi distrus mare parte din operă. Genul acesta de practică îl face adesea şi mai special pe un pictor – puţinătatea lucrărilor sale. Acum, la subiect. Cred că tabloul acesta al dumneavoastră e ceea ce noi numim o lucrare în adormire.

            — În adormire?

            — Da, a stat aşteptând să îl descoperim, pierdut cu anii. E vorba de 1936, probabil, a continuat Reede. Păcat că nu-i în rămat. Din calitatea ramei se pot trage multe concluzii. Bănuiesc că Robles nu-şi prea putea permite, dacă se întorsese să muncească în sudul Spaniei. Dar dacă e de Robles, şi eu cred că e, atunci a fost pictat în perioada sa de apogeu creator, chiar înainte de izbucnirea războiului. Uitaţi-vă la culori, la naraţiunea suprarealistă, la trăsăturile ludice. Este ieşit din comun. Înţeleg de ce era atât de preţuit în epocă.

            — Dar ce i s-a întâmplat? a întrebat Lawrie.

            — Războiul, asta s-a întâmplat, domnule Scott. Circulă mai multe variante. Una ar fi că s-a dus în nord, pentru a se alătura armatei, împreună cu alţi republicani, în vreme ce trupele lui Franco înaintau din sud. Nu i s-a găsit niciodată mormântul, dar pe atunci asta nu era ceva neobişnuit. El era din sud, din Andaluzia, şi-a locuit şi muncit o vreme în Málaga, fără să se bucure de succes. A călătorit la Madrid şi Barcelona – există acolo câteva litografii de-ale lui, relativ neînsemnate.

            — Înţeleg.

            — Însă în clipa când s-a făcut poza asta, Robles nu cred că-şi făcea prea multe griji legate de război. Lucra bine. Îşi abandonase estetica idealistă, figurativă, odată ce revenise acasă, şi se pare că începuse să picteze într-u nmod complet diferit. Cu câteva luni înainte ca Spania să fie cuprinsă de război, a pictat o lucrare care a stârnit vâlvă. Se numeşte Femei în lanul de grâu. Aţi auzit de ea?

            — Nu.      

**

            — Ce zici, e în posesia tabloului unui artist talentat?

            — Da. Tu crezi că-i un Isaac Robles original?

            Mi-a înghesuit fotografia în mâini.

            — Dacă zice Reede. El e cel care ştie. Şi se pare că se potriveşte cu cel din imaginea asta. Dar tu ce părere ai?

            — Eu nu-s vreun expert.

            — Dar nu vreau nici un amărât de expert, Odelle. Vreau doar să ştiu dacă-ţi place. Nu-i un test.

            Părea epuizată şi am remarcat că îi tremurau uşor mâinile.

            — Mă tulbură.

            S-a sprijinit de perete.

            — Şi pe mine.

            — Dar e foarte frumos.

            — Tema e insidioasă.

            — Cum adică? — E ca şi cum pictura ar mai avea un strat tainic, la care noi n- avem acces. Nu putem ajunge la el, însă există acolo.

            M-am uitat mai atentă la fotografie. Era îndoită şi pătată, avea o urmă lăsată de ceva lichid jos, în colţul din stânga. Era o poză alb-negru care arăta de parcă ar fi trecut prin războaie. Dar chiar şi aşa, imaginea se păstrase destul de clară – un bărbat şi o femeie, stând în picioare în faţa unei pânze mari, pe jumătate pictate. Se aflau într-un soi de atelier. Omul care se presupunea că e Robles purta doar o cămaşă, cu mânecile suflecate, şi avea o ţigară ce i se legăna în colţul gurii. Privea ţintă la fotograf, fără să zâmbească. Avea păr des, uşor ondulat, sprâncene întunecate, un chip cu trăsături fine, pomeţi frumoşi, un trup bine legat, şi chiar şi-n această imagine încremenită în timp, ochii îi erau fermecători, cu o privire hotărâtă. Ţinea în mână o paletă mare, acoperită de multe vopsele, iar corpul îi era răsucit spre aparatul de fotografiat. Părea sfidător.

            Femeia din dreapta lui arăta fericită. Avea o figură sinceră – pesemne că nu era decât o adolescentă, însă în fotografiile acelea vechi, fetele arată mereu ca nişte femei mai mature. Râdea din tot sufletul; ochii îi erau aproape invizibili, într-atât şi-I ţinea de strânşi. Avea acea naturaleţe plină de voie bună care face întotdeauna un om să pară frumos şi dacă are un chip ab solut neremarcabil. Părul îi era ondulat şi lipit de cap în stilul anilor treizeci, dar cu câteva şuviţe rebele, de parcă fetei nu îi păsa. Arăta spre tablou, iar în mână ţinea o pensulă.

            — Cine este femeia? am întrebat.

            Quick a închis ochii.

            — Probabil că muza lui. Sau doar un model.

            — Tipul e ca un Paul Newman italian, am zis, iar Quick a râs.

            Fotografia mişca ceva în mine. Era atât de puternică, din ea răzbătea o poveste. Am întors-o şi pe dos, printre semnele lăsate de vreme, am citit ce scria de mână jos, în partea stângă: „O şi I“.

            — Ai văzut asta, Quick? Cine sunt O şi I? am întrebat. Să fie I de la Isaac?

            Dar Quick nu mai avea chef de supoziţii.

            — Nu sta şi te zgâi aşa, domnişoară Bastien, a zis. N-avem timp. Du-te şi fă o copie pentru domnul Scott, da? Hai, du-te.

Februarie 1936

            Olive era extraordinar de tulburată. Nu putea pricepe ce vedea. Două treimi din pictură erau scăldate în nuanţe de indigo, mai era o scânteiere de grâu auriu şi două femei, una ţinând oala înălţată pe câmpul strălucitor, iar cealaltă, ghemuită ca într-un soi de înfrângere, înconjurată de cioburi.

            Era tabloul ei. Era Sfânta Justa în fântână. S-a întors spre Isaac; şi el se uita lung, derutat. Ce căuta pictura aici; de ce nu era sus, ascunsă în camera ei? Olive s-a uitat la Teresa, pe chipul căreia se citea victoria sălbatică.

            S-au auzit aplauze. Tatăl se uita la tablou. Tatăl aplauda.

            — Bravo, Isaac, spunea. Bravo. Ce-ai făcut!

            Sarah s-a încruntat, cu mâinile-n şolduri.

            — Păi, nu-i  tocmai… cum m-aş fi aşteptat. Dar îmi place. Care-i care, domnule Robles? Îţi place, Harold?

            — N-am mai văzut aşa ceva de foarte mult timp. Liv, arăţi de parcă tocmai ai văzut o fantomă, a zis tatăl. Sper că nu eşti supărată că domnul Robles nu v-a pictat într- un stil mai protocolar?

            Olive nu putea vorbi. Se uita la propriul ei tablou şi la tatăl care se plimba în jurul lui.

            — E minunat, a continuat el. Eram sigur că eşti talentat, Robles. Litografii, pe naiba.

            Vocea lui Harold era puternică şi caldă; aşa se întâmpla ori de câte ori o pictură nouă îi spunea ceva. Era ca o conversaţie tăcută; pictura îl încălzea treptat, gonindu-i  prin minte, iar Harold trudea la ea asemenea unui copil care suge o bomboană, îi simţea aroma, îi rotunjea colţurile, înaintând inexorabil spre miez.

            Olive se simţea de parcă şi ea ar fi fost topită ca o bomboană, gata să pocnească şi să dispară.

            — E adevărat. Ah, e bun, spunea tatăl, iar lui Olive i se părea că-l aude de pe fundul unei fântâni. Uitaţi- vă la vas… şi la cerb. Ah, e bun! Este excelent!

            Isaac se holba la tablou. Privirea începuse să-i gonească pe imagine, de parcă culorile, compoziţia, linia i-ar fi putut vorbi şi lui. Era furios? Olive nu-şi putea da seama. La fel ca ea, şi el tăcea. S-a întrebat unde era pictura lui Isaac şi dacă el avea de gând să spună ceva. Olive s-a întors spre Teresa şi a privit-o lung, văzând cum expresia victoriasă era acum înlocuită de nelinişte.

            — Domnule Robles, eşti o stea, a spus Sarah, punându- i o palmă pe braţ. Bravo.

            Teresa i-a făcut un semn cu capul lui Olive, cu ochii larg deschişi, iar  clipa aceea Olive a înţeles. Atunci şi-a dat seama ce îşi dorea Teresa să spună: „E al meu. Eu am făcut asta. A fost o greşeală la mijloc“, dar nu putea pricepe această dorinţă. Şi-a simţit gura deschizându-se, cuvintele dădeau să iasă, însă tocmai atunci a vorbit tatăl ei.   

            — Ar trebui să-l ducem la Paris, a spus Harold. Cred că anumiţi colecţionari de acolo ar putea fi interesaţi. Aş vrea să te reprezint, Isaac. Ţi-aş face rost de-un onorariu mai bun.

            — Paris? a întrebat Olive şi-apoi a închis gura.

            — Cum se numeşte? a întrebat Harold.

            — N-are titlu, a răspuns Isaac. Harold s-a uitat lung la tablou.

            — Cred c-a r trebui să evităm să le menţionăm pe Liv şi Sarah în titlu, ţinând cont că e posibil să-l vând chiar eu. Ce-a i zice de Fete în lanul de grâu?

            — Harold, a spus Sarah. Era un dar pentru tine. N-ai cum să-l vinzi, pur şi simplu.

            Dar Harold nu asculta.

            — Poate Femei în lanul de grâu e mai bine.

            — Biata Liv, pictată în poziţia aia ghemuită ca o minge, a spus Sarah, golindu-şi paharul de şampanie şi umplându-şi-l iarăşi. Eşti îngrozitor, domnule Robles.

            Isaac s-a uitat la Olive şi Teresa.

            — Da, a răspuns. Sunt.

            Apoi s-a ridicat în picioare. Tabloul îl transformase într-un mod aproape alchimic. Noul Isaac căpăta substanţă, precum fumul devenind aur, chiar sub ochii lor. Era un artist adevărat, ceva ce puteau simţi cu toţii, dar nu puteau atinge, oricât şi-ar fi dorit. (Copyright: Editura Humanitas)

 Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăieşte şi în prezent. A fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la biblio­tecă şi să scrie. Şi-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de litera­tură engleză şi limbă spaniolă, şi la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. În adolescenţa a jucat într-un serial BBC pentru adolescenţi (The Wild House), fapt ce i-a deschis calea spre actorie şi scenele londoneze. 

A publicat proză scurtă în Harper’s Bazaar US şi Stylist, şi, de ase­menea, a scris frecvent articole şi eseuri pen­tru The Wall Street Journal, The Independent, Vogue, Elle, Lonely Planet Traveller şi The Spectator. 

În 2014 a publicat romanul „Minia­turistul” (The Miniaturist), care s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare şi a fost tra­dus în 38 de ţari. A fost desemnat Waterstone’s Book of the Year 2014, a primit National Book Award —New Writer of the Year & Book of the Year şi a fost ecranizat de BBC One. După succesul internaţional al primei ei cărţi, Jessie Burton a revenit în 2016 cu „Muza” (The Muse; Humanitas Fiction, 2017), elogiată entuziast de critici ca realizare lite­rară, ale cărei drepturi de traducere s-au vân­­dut deja în peste 30 de ţari. Ambele romane au fost bestselleruri Sunday Times, New York Times şi Radio 4’s Book at Bedtime. Eseul autoarei despre Brexit, Found in Translation, a fost inclus în antologia Goodbye Europe. Primul ei roman pentru copii, ”The Restless Girls”, va apărea în septembrie 2018.