FRAGMENT „Povestea lui Genji”, considerat de mulţi drept primul roman din lume, a apărut în librăriile româneşti

Adevărul.ro publică în premieră, un fragment din „Povestea lui Genji” (Genji Monogatari), scris în Epoca Heian şi considerat primul roman al lumii. Romanul a apărut la editura Polirom, în traducerea Angelei Hondru.

Murasaki Shikibu s-a născut în Heian-Kyō, la acea vreme capitala Japoniei, într-o familie aristocratică ce domina scena politică a Epocii Heian – Clanul Fujiwara. Mare erudit, tatăl ei a avut grijă să primească o educaţie aleasă, cultivîndu-i interesul pentru literatură şi talentul de scriitoare. La douăzeci de ani s-a căsătorit cu un bărbat mult mai în vîrstă, cu care a avut o singură fată, dar soţul i-a murit curînd. Rămasă văduvă, a acceptat să devină doamnă de onoare a Împărătesei Shōshi, dedicîndu-şi scrisului orice clipă de răgaz.

În acea perioadă a ţinut un jurnal intim (Murasaki Shikibu Nikki), în care a povestit întîmplări din viaţa de zi cu zi de la Curte şi a compus poeme waka. Tot în această perioadă a scris  şi „Povestea lui Genji ”(Genji Monogatari), o cronică de o complexitate şi profunzime uluitoare a vieţii – sub toate aspectele ei – la Curtea Imperială în Epoca Heian.

FRAGMENT

Într‑o seară de iarnă cu zăpadă viscolită, Genji s‑a pornit să cânte la kin, privind cerul posomorât. Yoshikiyo rostea versurile, iar Koremitsu zicea din flaut. De câte ori Genji cânta o bucată cu mai multă simţire, ceilalţi doi se opreau să îşi şteargă lacrimile. Se gândea la concubina împăratului chinez dată pe mâna barbarilor şi chibzuia ce înseamnă să îţi trimiţi singura iubită departe. Genji şi‑o închipuia astfel pe draga lui şi îl treceau fiorii. S‑a apucat să cânte un vers dintr‑un poem chinezesc : „Mă topesc de dorul celor apropiaţi după o noapte îngheţată“. Luna sclipitoare îşi trimitea razele în fiecare colţişor din casa lui nu tocmai încăpătoare, luminând totul. Genji a ieşit pe prispă ca să admire cerul. Luna dalbă se pregătea să îşi ascundă chipul, îndemnându-l să cânte : „Merge tot spre apus“. A adăugat apoi :

Pe ce cărări înnorate am să mai pribegesc ?

Mi‑e ruşine de luna neabătută din drumul ei.

Aşa cum i se întâmpla aproape mereu, Genji nu a închis un ochi toată noaptea, iar cântecul fluierarilor în zori i‑a mers drept la inimă.

Ciripitul fluierarilor la crăpatul zilei

este încurajator pentru aşternutul pustiu.

Lumea nu se trezise încă. Genji a repetat poezia de câteva ori. Apoi şi‑a clătit mâinile ca gest de purificare şi a început să‑şi facă rugăciunile. Pe însoţitori îi impresiona prospeţimea lui. Nu mai duceau dorul celor dragi şi nici măcar nu se gândeau să mai dea pe acasă. Ţărmul de la Akashi era destul de aproape. Yoshikiyo şi‑a amintit de fiica fostului guvernator, călugărit de curând, şi s‑a apucat să îi scrie. Fata nu i‑a răspuns. În schimb, a primit un răvaş scurt de la tatăl ei : „Aş avea ceva de vorbit cu dumneavoastră dacă vă puteţi face un strop de timp“. 

Tânărul ştia că tatăl fetei nu va încuviinţa cererea lui în căsătorie, aşa că nici măcar nu s‑a mai dus până acolo, ca să nu se facă de ruşine. Ciudatul părinte, îngâmfat şi cam dintr‑o bucată, nu îl voise de ginere nici pe guvernatorul de acum – un bărbat de toată isprava. Auzind de surghiunul lui Genji la Suma, i‑a spus nevestei :

— Genji Strălucitorul, fiul Concubinei Kiritsubo, a fost exilat la Suma prin poruncă imperială. O fi auzit câte ceva despre fiica noastră, aşa că m‑am gândit să nu scap prilejul şi să i‑o ofer de soţie.

—  Nici vorbă ! a sărit nevasta ca arsă. Am auzit că are sumedenie de neveste de rang înalt şi a mers până acolo încât să o iubească şi pe‑a Împăratului. Crezi că o să se uite la o fată de la ţară ?

Călugărul s‑a înfuriat :

— Ia mai taci din gură ! Am eu socotelile mele. Apucă‑te de pregătiri pentru nuntă. O să îl poftesc pe Genji la Akashi.

Nimic nu îl putea face să renunţe la gândurile lui năstruşnice. A şi‑nceput să pregătească şi să înzorzoneze atât casa, cât şi pe fiica lui.

— De ce să ne punem speranţele intr‑un om atât de vestit şi să ni‑l facem ginere dacă a fost exilat ? Uşoare nu i‑or fi păcatele. Ar fi bine dacă i‑ar plăcea fata noastră, totuşi stau la îndoială.

Cred că tu glumeşti, i‑a spus soţia.

Călugărul s‑a pus pe bombănit :

— Glumesc ? Nici vorbă ! Şi la noi, ca şi în China, când eşti învinuit de ceva, te bagă lumea în seamă şi sari în ochi tuturor. Cine crezi că e Genji ? Mama lui a fost fiica unchiului meu, Azechi Dainagon, o fată deosebită care a răzbit la Curte prin propriile puteri, ajungând favorita împăratului. Gelozia din jur a ucis‑o, însă bine că a rămas Genji pe lume. O femeie trebuie să ţintească sus. Chiar dacă eu am trăit la ţară în ultimii ani, lumea nu uită de unde am plecat şi nu cred că o să se poarte dispreţuitor cu ea.

Fata nu era o frumuseţe, însă era isteaţă şi distinsă, cu nimic mai prejos decât nobilele de la Curte. Îşi cunoştea lungul nasului şi nici prin cap nu‑i trecuse vreodată că ar putea atrage un bărbat de rang înalt, iar cu unul de rând nu se gândea să se mărite. Se hotărâse ca după moartea părinţilor să se călugărească sau să se arunce în mare. Călugărul avea grijă de ea ca de ochii din cap. O trimitea de două ori pe an la Templul Sumiyoshi, ca să îl înduplece pe zeul de acolo să îi scoată în cale soţul potrivit. Noul an a adus zile lungi şi plictisitoare. Cireşii plantaţi după sosirea lui Genji dădeau primele semne de viaţă. Cerul înceţoşat din Suma îi stârnea amintiri peste amintiri şi deseori îl podidea plânsul. După ziua de douăzeci din luna a doua l‑a cuprins dorul de cei pe care îi părăsise cu un an în urmă. Gândurile i‑au fugit la ultimul banchet al florilor de cireş dat de fostul împărat, la frumuseţea prinţului moştenitor de atunci, la felul în care acesta i‑a recitat propriul poem. A ticluit pe loc altul :

Dor îmi e tot timpul de cei de la Palat ;

a sosit iarăşi ziua să mă‑mpodobesc cu flori de cireş.

Tocmai când murea mai tare de plictiseală, Genji a primit vizita lui Tō‑no‑Chūjō, fiul lui Sadaijin, numit de ceva vreme în Consiliul de Stat. Fiind de rang nobil, tânărul cu fire aleasă se bucura de mare preţuire, dar se săturase şi el de intrigile de la Curte şi, în plus, tare îi mai lipsea Genji. S‑a hotărât să îl viziteze, în ciuda tuturor primejdiilor. Pentru că erau prieteni buni şi nu se văzuseră de mult, au izbucnit amândoi în plâns. Casa în stil chinezesc arăta ca desprinsă dintr‑o pictură : cu gard din împletitură de bambus, trepte de piatră şi stâlpi din lemn negru de pin.” (Copyright: Editura Polirom)