FRAGMENT „Pe umerii giganţilor”, de Umberto Eco a apărut în librăriile româneşti
0
Volumul „Pe umerii giganţilor”, de Umberto Eco, conţine 12 texte din prelegerile susţinute de Eco în cadrul festivalului La Milanesiana, între 2001 şi 20015. Acestea au fost prezentate de autor sub formă de lectio magistralis, adesea însoţite de ilustraţii. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul lui Eco, apărut la editura Rao, în traducerea Anamariei Gebăilă.
Textele cuprinse în volumul „Pe umerii giganţilor” izvorăsc, cel mai adesea, din temele propuse anual de La Milanesiana, pentru ca apoi să curgă asemenea unui râu de erudiţie, ce cuprinde atât filosofie, cât şi literatură, estetică, etică şi mass-media. Gândirea vizionară a lui Eco este mai mult decât oricând necesară cititorilor care, ca nişte pitici cocoţaţi pe umerii giganţilor, încearcă să înţeleagă lumea contemporană.
Umberto Eco revine asupra marilor teme ale culturii europene: Originea civilizaţiei noastre, evoluţia canoanelor frumuseţii, formele expresiei artistice, falsificarea istoriei şi obsesia complotului, toate acestea fiind tratate din punct de vedere al filosofiei, literaturii, istoriei artei şi culturii populare. Fiecare dintre argumentările lui Umberto Eco este bogat ilustrată şi exemplificată cu trimiteri la opere literare şi plastice, precum şi cu elemente istorice, fie ele antice, renascentiste, moderne sau contemporane.
-FRAGMENT-
„Am fost mereu fascinat de povestea piticilor şi a giganţilor, însă polemica istorică pe această temă este doar un capitol din conflictul milenar între părinţi şi copii, care încă ne priveşte îndeaproape, după cum vom vedea la sfârşit.
Nu e nevoie să facem apel la psihanalişti ca să ne dăm seama că fiii au tendinţa de a-şi ucide taţii; folosesc termenul masculin numai ca să reiau sintagma folosită în literatura de specialitate, căci ştim bine, de la relaţiile tensionate între Nero şi Agrippina şi până la relatările unor crime din zilele noastre, că, de mii de ani, şi mamele au fost ucise adesea.
Problema este că, aşa cum a existat un atac al odraslelor împotriva părinţilor, tot astfel a existat dintotdeauna şi un atac al părinţilor faţă de copii. Deşi fără intenţie, Oedip îl ucide pe Laios, însă şi Saturn îşi devorează copiii, iar o grădiniţă nu va putea fi niciodată denumită Medeea! Ca să nu mai vorbim de sărmanul Tieste, care mănâncă din carnea fiilor săi la un ospăţ, iar numeroşilor pretendenţi la tronul Bizanţului care îşi orbesc taţii le corespund mulţi sultani care, la Constantinopol, îşi ucid fiii mai mari ca să nu fie detronaţi prea curând.
Conflictul dintre părinţi şi copii se poate desfăşura şi fără violenţă, însă asta nu-l face mai puţin dramatic. Te poţi împotrivi părintelui tău batjocorindu-l: a se vedea cum Ham nu-i iartă lui Noe micul exces bahic după atâta apă, iar Noe reacţionează rasist, surghiunindu-şi fiul necuviincios în ţările în curs de dezvoltare. Să recunoaştem: câteva mii de ani de foamete endemică şi de sclavie pentru că ţi-ai ocărât tatăl care trăsese la măsea sunt cam mult! Chiar privind obedienţa lui Avraam, gata să-l jertfească pe Isaac, drept pildă sublimă de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, aş spune că, procedând astfel, Avraam dovedeşte că-şi consideră fiul drept ceva ce îi aparţine şi de care poate dispune cum pofteşte (fiul său murea înjunghiat, iar el primea bunăvoinţa lui Iahveh. Ia să-mi spuneţi dumneavoastră dacă omul respecta normele noastre morale!). Din fericire, Iahveh glumea, dar Avraam nu ştia asta. Ne dăm seama cât era de ghinionist Isaac după ceea ce i se întâmplă când ajunge tată la rândul lui: Iacob nu-l ucide, desigur, dar îl scoate din linia de succesiune printr-un truc mârşav, profitând de faptul că era orb, iar aceasta e o manevră şi mai insultătoare decât paricidul.
Orice querelle des anciens et des modernes stă întotdeauna sub semnul unei lupte simetrice. Ca să ne referim chiar la acea querelle din secolul al XVII-lea de la care provine expresia, este adevărat că Perrault sau Fontenelle afirma că operele contemporanilor, fiind mai mature decât cele ale predecesorilor lor, erau mai bune (prin urmare, poeţii galanţi şi spiritele curioase preferau noile forme, anume povestirea şi romanul), dar gâlceava luase naştere şi fusese alimentată din pricină că împotriva celor noi se ridicau autoritar Boileau şi toţi cei care susţineau imitarea anticilor.
Într-o querelle, inovatorilor li se împotrivesc mereu laudatores temporis acti şi, adesea, elogiul noutăţii şi al rupturii faţă de trecut pleacă de la reacţia asupra răspândirii conservatorismului. În vremurile noastre avem poeţii publicaţi în antologia Novissimi , dar noi toţi am învăţat la şcoală că acum două mii de ani au existat poetae novi . Pe vremea lui Catullus cuvântul modernus nu exista încă, dar erau numiţi novi poeţii care se inspirau din operele lirice greceşti, împotrivindu-se tradiţiei latine. În Arta iubirii (III, 121 şi urm.), Ovidiu scria: prisca iuvent alios [laude alţii trecutul], ego me nunc denique natus gratulor; haec aetas moribus acta meis [eu sunt mulţumit cu ce-i astăzi:/ Vieţii ce-mi place să duc e potrivit acest veac], considerând veacul său mai rafinat şi nu atât de rustic ca veacurile trecute etc. Dar şi inovatorii îi deranjau pe admiratorii trecutului, după cum ne aminteşte Horaţiu (Epistole II, 1, 75 şi urm.), care, în loc de „modern“, foloseşte adverbul nuper , spunând că o carte fusese criticată nu pentru că n-ar fi fost frumoasă, ci pentru că apăruse cu numai o zi înainte, sed quia nuper. Acest comportament se întâlneşte şi astăzi la cei care, recenzând un scriitor tânăr, se plâng că de-acum nu se mai scriu romane ca odinioară.
Termenul modernus îşi face apariţia tocmai când se încheie perioada numită de noi Antichitate, adică prin secolul al V-lea d.H., când întreaga Europă se prăbuşeşte în paranteza acelor secole cu adevărat întunecate de dinainte de renaşterea carolingiană, care nouă ni se par vremurile cele mai puţin moderne în absolut. Tocmai în acele veacuri „întunecate“, în care amintirea măreţiei din trecut intră în umbră, dăinuind doar prin ruine pârjolite şi distruse, se instaurează inovaţia, chiar fără ca inovatorii să fie conştienţi de asta. Atunci încep să se dezvolte noile limbi europene, acesta fiind, poate, evenimentul cel mai inovator şi mai copleşitor din perspectivă culturală al ultimelor două milenii. În mod simetric, latina clasică evolua către latina medievală. Aceasta este epoca în care îşi face simţită prezenţa mândria de a inova.
Prima reacţie de mândrie a fost recunoaşterea faptului că se inventa o limbă latină diferită de cea a anticilor. După căderea Imperiului Roman de Apus, bătrânul continent trece prin criza exploatărilor agricole, prin distrugerea marilor oraşe, drumurilor şi apeductelor construite de romani. Într-un teritoriu acoperit de păduri, călugării, poeţii şi artiştii care anluminează manuscrisele văd lumea ca pe un codruîntunecat, în care sălăşluiesc monştri. Grigorie de Tours deplângea, încă din anul 580, sfârşitul umanioarelor, iar nu ştiu care papă se întreba dacă vor fi fost valabile botezurile din Galii, unde se spunea de-acum in nomine Patris et Filiae [al Fiicei] et Spiritus Sancti, căci nici clerul nu mai ştia latina. Între secolele al VII-lea şi al X-lea, se dezvoltă ceea ce s-a numit „estetica hisperică“, un stil care se afirmă din Spania şi până în insulele britanice, trecând şi prin Galia. Tradiţia latină clasică descrisese (şi înfierase) acest stil, numindu-l mai întâi „asiatic“, apoi „african“, în antiteză cu echilibrul stilului „atic“. În acest stil asiatic era condamnată ceea ce se numea în retorica clasică kakozelon sau mala affectatio. Ca să ne dăm seama cât erau de scandalizaţi Părinţii Bisericii, prin secolul al V-lea, în faţa unor exemple de mala affectatio, să parcurgem această invectivă a Sfântului Ieronim (Adversus Jovinianum I):
De-acum există atât de mulţi scriitori barbari şi atâtea discursuri confuze din pricina defectelor de stil, încât nu se mai înţelege nici cine vorbeşte, nici despre ce se vorbeşte. Totul se umflă şi se istoveşte ca un şarpe bolnav, care se frânge în vreme ce încearcă să se încolăcească. Totul se înfăşoară în noduri de cuvinte de nedesfăcut şi s-ar cuveni să spunem, precum Plaut: „Aici nimeni nu poate pricepe în afară de Sibilă“. La ce folosesc oare aceste vrăjitorii de cuvinte?
Dar ceea ce era socotit „defect“ în tradiţia clasică devine calitate în poetica hisperică. Scrierile hisperice nu se mai supun canonului sintactic sau retoric; regulile ritmului şi ale metricii sunt încălcate, dând naştere unor liste cu iz baroc. Şiruri lungi de aliteraţii, care ar fi fost considerate cacofonice în perioada clasică, zămislesc o muzică nouă, iar Aldhelm din Malmesbury (Scrisoare către Eahfrid, PL 89, 159) se delectează construind fraze în care toate cuvintele încep cu aceeaşi literă: „Primitus pantorum procerum prae torumque pio potissimum paternoque praesertim privilegio panegyricum poemataque passim prosatori sub polo promulgantes“ etc.
Vocabularul se îmbogăţeşte cu termeni hibrizi uimitori, iar comunicarea e înţesată de criptograme ce conţin împrumuturi din ebraică şi elină. În vreme ce idealul esteticii clasice era claritatea, estetica hisperică avea drept ideal lipsa de claritate. În vreme ce idealul esteticii clasice era proporţia, estetica hisperică avea să cultive complexitatea, abundenţa de epitete şi de perifraze, uriaşul, monstruosul, nelimitatul, disproporţionatul, prodigiosul.” (Copyright: Editura Rao)
Filosof, medievist, semiotician, analist al fenomenelor mass-media, Umberto Eco şi-a făcut debutul în proză în 1980, cu romanul „Numele trandafirului”, urmat de „Pendulul lui Foucault”, „Insula din ziua de ieri” şi altele. Dintre numeroasele sale volume de eseistică amintim: „Tratat de semiotică generală”, „Limitele interpretării”, „Istoria frumuseţii”, „Istoria urâtului”, „Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare”, „Cronicile unei societăţi lichide”.
Dacă apreciezi acest articol, te aşteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:
Se încarcă comentariile...
