FRAGMENT „Oraşul fetelor“, romanul scriitoarei americane Elizabeth Gilbert, a devenit bestseller New York Times

FRAGMENT „Oraşul fetelor“, romanul scriitoarei americane Elizabeth Gilbert, a devenit bestseller New York Times

Elizabeth Gilbert                                                                                             FOTO: captură Youtube

Marţi, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc lansarea romanului „Oraşul fetelor”, cartea verii a editurii Humanitas, scrisă de Elizabeth Gilbert şi tradusă în limba română de Anca Bărbulescu. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din romanul care a devenit deja bestseller al New York Times.

Ştiri pe aceeaşi temă

Considerat de The Guardian un roman „ambiţios şi extrem de îndrăznet“, Oraşul fetelor este extrem de bine primit de presa internaţională, devenind bestseller New York Times în mai puţin de două săptămâni de la apariţie, în vreme ce Amazon.com îl desemnează cea mai bună carte publicată în 2019 până acum. 
 
La seara dedicată ediţiei în limba română, Ana-Maria Caia, scriitoare şi jurnalistă, Crina Alexe, jurnalistă Elle România, Susana Pletea, director editorial Burda România, Sandra Ecobescu, director al Fundaţei Calea Victoriei şi Anca Bărbulescu, traducătoarea romanului, ne vor vorbi despre fascinanta poveste de dragoste a unei tinere care descoperă că pentru a fi om bun nu este neapărat nevoie să fii fată cuminte.
 
New York, 1940. Vivian Morris are 19 ani şi tocmai a fost exmatriculată de la Vassar College, iar părinţii ei, oameni cu stare, o trimit să locuiască cu o mătuşă, proprietara unui teatru de varietédin Manhattan. Acolo, Vivian face cunoştinţă cu un întreg univers de personaje neconvenţionale şi fascinante – animatoare puse pe distracţie, un actor sexy, o mare doamnă a actoriei, un scenarist cu aere de Don Juan şi câţi alţii. Când tânăra face o greşeală care provoacă un scandal profesional, noua ei viaţă se răstoarnă cu susul în jos, iar consecinţele le va înţelege de-abia după mulţi ani. Toate acestea însă o vor face să îşi dea seama ce fel de viaţă îşi doreşte cu adevărat – şi de câtă libertate are nevoie. Mai mult, experienţele tinereţii o vor duce la iubirea vieţii ei, o iubire cu totul ieşită din comun.
 
-FRAGMENT-

„În fine, am ajuns cu bine la New York – o fată atât de recent ieşită din ou că practic aveam gălbenuş în păr.

Mătuşa Peg urma să mă aştepte în Grand Central. Părinţii mă informaseră de asta când mă urcaseră în tren la Utica, de dimineaţă, dar nu menţionase nimeni vreun plan precis. Nu mi se spusese exact unde urma s-o întâlnesc. Şi nici nu mi se dăduse un număr de telefon în caz de urgenţă sau o adresă la care să merg dacă mă pomeneam singură. Ideea era doar să „mă întâlnesc cu mătuşa Peg în Grand Central”, şi atât.

Ce să mai, gara Grand Central chiar era mare, cum o lăuda numele, dar mai era şi un loc excelent să nu găseşti pe cineva anume, aşa că nu e de mirare că nu am văzut-o pe mătuşa Peg nicăieri la sosire. Am rămas acolo, pe peron, o vreme nesfârşită, cu mormanul meu de bagaje, şi m-am uitat la gara prin care mişunau atâtea suflete, dar nu vedeam pe nimeni care să semene cu Peg.

Nu că nu aş fi ştiut cum arăta. O mai văzusem de câteva ori pe mătuşa, deşi ea şi tata nu erau prea apropiaţi. (Asta s-ar putea să fie o afirmaţie eufemistică. Tatei nu-i era pe plac sora lui, Peg, cum nu-i fusese pe plac nici mama lor. Ori de câte ori îi menţiona cineva numele la cină, tata pufnea şi spunea: „Frumoasă viaţă – să te vânturi prin lume, să trăieşti ruptă de realitate şi să cheltuieşti dolarii cu sutele!” Iar eu mă gândeam: Chiar sună frumos…)

 [...]

Nu o vedeam pe Peg nicăieri.

Trecuse atâta timp, încât renunţasem oficial la speranţa de a fi întâmpinată pe peron. Trimisesem un hamal să-mi pună valizele la păstrare şi plecasem la întâmplare prin gloata agitată care era Grand Central, în încercarea de a-mi găsi mătuşa prin şuvoiul de oameni. Ar fi fost de aşteptat să mă îngrijoreze mai tare faptul că mă pomenisem singură la New York, fără vreun plan şi fără însoţitoare, dar nu ştiu de ce nu mă frământam. Eram sigură că până la urmă avea să fie în regulă. (Poate că e pecetea privilegiaţilor: anumite tinere de familie bună pur şi simplu nu-şi pot imagina posibilitatea că nu va apărea în curând cineva să le salveze.)

În cele din urmă, am renunţat să mai rătăcesc şi m-am aşezat pe o bancă dintr-un loc cât mai vizibil, aproape de holul principal al gării, să-mi aştept salvarea.

Şi ce să vezi, până la urmă am fost găsită.

Salvatoarea mea s-a dovedit a fi o femeie scundă, cu părul argintiu, într-un costum gri modest, care s-a apropiat de mine cum se apropie un Saint Bernard de un schior sinistrat – cu concentrare devotată şi hotărârea serioasă de a salva o viaţă.

De fapt, „modest” nu e un cuvânt suficient de puternic pentru costumul pe care îl purta femeia. Arăta ca un bolţar îndesat şi pătrăţos la două rânduri – genul de vestimentaţie făcută intenţionat ca să păcălească oamenii cum că femeile nu posedă sâni, talii sau şolduri. Îmi aducea a import din Anglia. Era groaznic. Femeia mai purta şi pantofi negri butucănoşi, cu talpă joasă, şi o pălărie verde demodată, de pâslă, de genul spre care au o înclinaţie directoarele de orfelinat. Cunoşteam tipul ei de femeie de la internat: arăta ca o fată bătrână care bea lapte cu cacao la cină şi făcea gargară cu apă sărată ca să-i dea vitalitate.

Era ştearsă de la un capăt a altul, ba mai mult, era ştearsă intenţionat.

Matroana-cărămidă s-a apropiat de mine cu o misiune clară, încruntată, ţinând în mână o fotografie surprinzător de mare într-o ramă de argint amplu decorată. S-a uitat la portret, apoi la mine.

— Eşti Vivian Morris? a întrebat ea.

Accentul precis trăda adevărul că deux-pièces-ul la două rânduri nu era singura piesă de import englezească şi severă.

Am încuviinţat că eu eram.

— Ai crescut, a spus ea.

Nu înţelegeam: o cunoşteam cumva? Ne întâlniserăm când eram mai mică?

Văzându-mă derutată, străina mi-a arătat portretul înrămat pe care îl ţinea în mână. În mod năucitor, s-a dovedit a fi o fotografie cu familia mea, veche de vreo patru ani. O făcusem la un studio în toată regula, când mama hotărâse că era cazul să fim, în cuvintele ei, „documentaţi oficial odată”. În imagine apăreau părinţii mei, îndurând situaţia nedemnă de a fi fotografiaţi de un negustor. Mai era şi fratele meu, Walter, cu aer gânditor, cu mâna pe umărul mamei. Şi era şi o versiune mai deşirată şi mai tânără a mea, într-o rochie cu dungi marinăreşti mult prea copilărească pentru vârsta pe care o aveam.

— Sunt Olive Thompson, a declamat femeia, cu o voce care sugera că era obişnuită să facă anunţuri. Sunt secretara mătuşii tale. Ea nu a putut veni. Azi a fost o urgenţă la teatru. Un mic incendiu. M-a trimis să te iau. Îmi cer scuze că te-am lăsat să aştepţi. Am venit de câteva ore, dar cum nu aveam altă cale de a te identifica decât fotografia, mi-a luat ceva timp. După cum vezi.

Îmi venea să râd şi îmi vine să râd şi acum, când îmi amintesc. Ideea că femeia aceasta de vârsta a doua cu aspect de cremene umblase prin gara Grand Central cu un portret uriaş în ramă de argint – o ramă care arăta de parcă fusese luată în grabă de pe peretele unei case bogate (cum şi fusese) –, uitându-se fix la toate chipurile din jur, în încercarea de a potrivi persoana din faţa ei cu fotografia unei fete făcută cu patru ani în urmă, mi se părea teribil de ilară. Cum de nu o văzusem?

Dar Olive Thompson nu părea să sesizeze comicul situaţiei.

Mai târziu aveam să aflu că asta se întâmpla frecvent.

— Bagajele, a spus ea. Ia-le. Vom merge cu taxiul la Lily. A şi început spectacolul de seară. Grăbeşte-te! Hai, să nu ne învârtim în jurul cozii!

Am urmat-o supusă – ca un boboc de raţă după raţa-mamă.

Nu m-am învârtit în jurul cozii.

 „Un mic incendiu?”, mă gândeam eu – dar n-am îndrăznit s-o întreb.“ (Copyright: Editura Humanitas)

Elizabeth Gilbert este autoarea bine-cunoscutei cărţi de memorii Mănâncă, roagă-te, iubeşte, vândută în mai bine de 15 milioane de exemplare în toată lumea şi tradusă în peste 46 de limbi, şi a altor bestselleruri internaţionale de ficţiune şi non-ficţiune. Continuarea memoriilor ei, Şi am spus da, a urcat direct pe locul întâi în lista bestsellerurilor The New York Times

În 2019, Elizabeth Gilbert se întoarce la ficţiune, cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care priveşte în urmă la propria tinereţe cu un amestec de bucurie şi regret, Oraşul fetelor explorează teme ca sexualitatea şi promiscuitatea feminină, dar şi idiosincraziile iubirii adevărate.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: