FRAGMENT „Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei”, de Tudor Dinu

FRAGMENT „Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei”, de Tudor Dinu

Tudor Dinu

Marţi, de la la ora 19.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu, are loc dezbaterea prilejuită de publicarea volumului „Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei”, de Tudor Dinu, o istorie a oamenilor din ţările române în veacul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. Alături de autor, vor vorbi istoricul Georgeta Filitti, filologul şi antropologul Cristina Bogdan, şi Radu Gârmacea,redactor-şef al editurii.

Ştiri pe aceeaşi temă

În căutarea imaginii pierdute a oamenilor epocii fanariote, profesorul Tudor Dinu a străbătut în lung şi în lat Ţara Românească şi Moldova, de la hotarele Banatului până la Nistru, de la Iaşi până la Dunăre, pentru a identifica toate acele biserici care, în pofida vicisitudinilor istoriei, păstrează pe zidurile lor chipurile ctitorilor de odinioară. După peripeţii demne de un roman de aventuri, a izbutit să vadă cu propriii ochi şi să fotografieze cele circa 135 de tablouri votive din epocă, în care sunt reprezentaţi vreo mie de semeni de-ai noştri în ipostaza în care îşi doreau să rămână în amintirea posterităţii, etalându-şi cele mai frumoase costume, bijuterii, arme ori coafuri. Este vorba nu doar de domnitori cu familiile lor, ca în primele secole din existenţa ţărilor române, ci şi de oameni aparţinând unor categorii sociale dintre cele mai diverse (boieri şi boiernaşi, militari, negustori, meşteşugari, ciobani, moşneni şi, de bună seamă, clerici de toate rangurile, de la semeţii mitropoliţi şi episcopi până la umilii monahi), uniţi între ei doar de credinţa în Dumnezeu şi de o certă bunăstare, care le-a permis să contribuie la înălţarea unor lăcaşuri de cult. Completând datele oferite de tablourile votive cu cele furnizate de sursele scrise ale epocii, Tudor Dinu oferă o fascinantă istorie vizuală a oamenilor din ţările române în veacul al XVIII-lea şi în primele două decenii ale secolului al XIX-lea.

 
-FRAGMENT-

„Deşi ne despart de istoria premodernă a ţărilor române doar vreo două veacuri, înfăţişarea acelei lumi ne este azi mai puţin cunoscută. E o lume scufundată; imaginile ei (clădiri, veşminte, oameni şi obiecte) par să se fi pierdut aproape toate. Câţi dintre noi mai au putinţa de a-şi imagina amănunţit viaţa adevărată a unei epoci care a durat mai bine de un secol, lăsându-ne o moştenire persistentă, chiar dacă încă parţial ignorată?

Voi încerca în paginile acestei cărţi să scot la lumină chipurile unor oameni care, trăind în vremuri neaşezate şi pline de primejdii, au vrut să lase o mărturie zugrăvită a trecerii şi a rostului lor. Căci urmele veacului fanariot se află încă aici şi aşteaptă să se lase descoperite înainte de a dispărea pentru totdeauna.

În societatea actuală, în care suntem bombardaţi permanent şi de pretutindeni cu imagini dintre cele mai diverse, era de aşteptat ca interesul pentru istoria noastră premodernă să cunoască un regres, care se datorează şi faptului că aceasta nu le oferă suficiente documente vizuale celor dornici să se aplece asupra ei. Cu toate că în muzeele noastre se păstrează artefacte de epocă – puţine, foarte puţine, din păcate, ca urmare deopotrivă a vicisitudinilor istoriei şi a lipsei unei conştiinţe a datoriei de a păstra patrimoniul material din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat –, lipsesc chipurile autentice  ale personajelor istorice pe care autorii manualelor şcolare sau ai lucrărilor de popularizare au găsit nu rareori de cuviinţă să le înlocuiască cu imagini tardive, fanteziste, menite să slujească unor scopuri propagandistice.

La prima vedere, această stare de lucruri se menţine până în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, când apar şi se răspândesc pe o scară tot mai largă mai întâi portretul de şevalet, iar apoi fotografia. Desigur, unele reprezentări ale voievozilor, mai ales ale celor cu o domnie îndelungată sau cu ambiţii politice ori culturale mai mari, au supravieţuit pe zidurile propriilor ctitorii, însă chipurile bărbaţilor din eşaloanele inferioare ale puterii – nemaivorbind de oamenii de rând – ne rămân, de cele mai multe ori, necunoscute.

La o privire mai atentă, observăm că inventarul iconografic sporeşte semnificativ în veacul al XVIII- lea, atunci când, începând din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), numărul de biserici ridicate în Ţara Românească creşte considerabil. Dacă într-o primă fază ampla operă constructivă constituie apanajul aproape exclusiv al voievodului şi al apropiaţilor săi, odată cu numirea pe tronul de la Bucureşti a principilor greci din Fanar – din 1716 şi până în 1821 –, apar o mulţime de lăcaşuri de cult ctitorite de oameni din categorii sociale dintre cel mai diverse (boieri şi boiernaşi, militari, negustori, meşteşugari, clerici de toate rangurile), uniţi între ei doar de credinţa în Dumnezeu şi de o reală bunăstare, care le permite să aloce resurse băneşti însemnate scopurilor pioase.  Şi, să nu uităm, acest lucru se întâmplă într-o vreme în care Europa Occidentală îşi trăieşte emanciparea iluministă de sub atotputernica tutelă a Bisericii, fenomen ce nu atinge în spaţiul românesc decât unele cercuri intelectuale, şi aceasta de-abia către jumătatea secolului al XIX- lea.

Bastioane ale credinţei ortodoxe, în vremea fanariotă Valahia şi Moldova nu se mulţumesc să mituiască autorităţile otomane pentru a se asigura că  nici o moschee nu are să-şi înalţe minaretul spre cerul lor, ci îşi investesc o bună parte a surplusului economic, de altminteri relativ modest, în construirea de biserici. Căci, într-o vreme de cumplite tulburări (războaie, ocupaţii etc.) şi de nesiguranţă deplină a zilei de mâine, nădejdea în ajutorul divin şi în viaţa de apoi e cea mai bună pavăză a bieţilor creştini ce se simt neputincioşi în faţa vitregiilor sorţii. O atestă, de altfel, elocvent inscripţiile votive de la intrarea fiecărui lăcaş de cult, care justifică actul donatorilor prin dorinţa de a-şi asigura veşnica pomenire şi mântuirea sufletelor lor şi ale celor dragi.

În afara finalităţii religioase, ctitorii urmăreau şi scopuri lumeşti, pe care smerenia creştină îi împiedica să le mărturisească în scris. Prin opera lor căutau să dobândească prestigiu social, să îşi nemurească numele şi să transmită viitorimii propria imagine; acesta era rostul tabloului votiv inclus de veacuri în programul iconografic al bisericilor ortodoxe. Potrivit tradiţiei mai vechi din ţările române, acesta acoperea peretele de vest al pronaosului, dar se putea extinde, atunci când era vorba de o compoziţie cu mai multe personaje, şi pe zidurile adiacente, de sud şi de nord. Tablouri votive au existat în Ţara Românească încă din veacul al XIV-lea, dar acum, odată cu înmulţirea ctitoriilor, numărul şi varietatea acestora sporesc exponenţial în comparaţie cu secolele anterioare. Dacă însă reprezentările voievozilor din „veacurile de aur“ ale Principatelor au fost stu diate până în cele mai mici detalii, imaginile mai puţin glorioşilor ctitori din decad entul veac greco-fanariot nu sunt nici măcar complet inventariate. La lipsa de interes motivată de priorităţile istoriografiei noastre se adaugă şi o dificultate practică: nu rareori umilele lor biserici sunt răspândite prin zone greu accesibile călătorului chiar şi la începutul mileniului trei. Încercând să umplu acest gol, am realizat mai întâi, pe baza surselor bibliografice, o catagrafie cât a fost posibil de completă a bisericilor de zid de secol XVIII, unde era de presupus că s-au păstrat frescele originare. Acestea sunt în număr de 238 în Ţara Românească: în afara Bucureştiului – 9 în Mehedinţi, 31 în Gorj, 26 în Dolj, 80 în Vâlcea, 12 în Olt, 28 în Argeş, 19 în Dâmboviţa, una în Giurgiu, 14 în Prahova, 6 în Ilfov, 10 în Buzău, una în Ialomiţa şi una în Călăraşi –, iar în Moldova doar 6. Surprinzătorul dezechilibru numeric, pus de istoricul de artă Vasile Drăguţ pe seama „oboselii Moldovei de prea plinul picturilor murale din epocile anterioare“, are cauze complexe: sărăcirea provinciei, decăderea artistică, lipsa de ambiţii lumeşti a claselor conducătoare locale etc. Situaţia pe care am întâlnit-o în teren s-a dovedit sensibil diferită de cea pe care o indica bibliografia de specialitate; din păcate, frescele originare se păstrează, într-o stare mai bună sau mai proastă de conservare, în doar 135 de biserici”. (Copyright: Editura Humanitas) 

Ilustraţia de pe copertă: Vel pitarul Ioan şi soţia sa, Elenca, ctitorii bisericii din Păişani (Gorj, 1810). Foto: Tudor Dinu

Tudor Dinu  (foto: dreapta) este conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă. A susţinut prelegeri şi conferinţe, ca profesor invitat, la universităţile din Atena, Nicosia, Berlin, Kiev şi Brno şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani, a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Granada, 2010; Nicosia, 2012; Tbilisi, 2012; Atena, 2012; Paris, 2013; Salonic, 2014, Komotini, 2015; Bucureşti, 2015; Veliko Tîrnovo, 2016; Atena, 2017; Chios, 2017). În 2014, a fost ales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizaţie greacă veche, bizantină şi postbizantină, precum şi elenismului din ţările române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. A publicat traduceri din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior) şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Empirikos, Hristos Iannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas, a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureştiul fanariot. Administraţie, meşteşuguri, negoţ (2017). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.

 

citeste totul despre: