FRAGMENT „Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemniţat“ de Ahmet Altan, autor adus în faţa instanţei de cel puţin 100 de ori

FRAGMENT „Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemniţat“ de Ahmet Altan, autor adus în faţa instanţei de cel puţin 100 de ori

Din cauza stilului său critic, Ahmet Altan a  avut probleme cu autorităţile turce       FOTO: Captură Youtube

„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din „Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemniţat” de Ahmet Altan, în traducerea din limba engleză a lui Andrei Covaciu, cu un cuvânt-înainte de Philippe Sands. Cartea a apărut în colecţia „ANANSI. World Fiction”, a Editurii Pandora M, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Conştient că atâta vreme cât regimul Erdoğan se va afla la putere el nu va mai vedea lumea cu ochii unui om liber, Ahmet Altan îşi află libertatea în scris, în citit şi în adâncurile memoriei. Această bijuterie scoasă din genunile tiraniei este un adevărat credo ce demonstrează că în carceră se află trupul, dar că adevărata libertate nu-i poate fi confiscată niciodată unui scriitor: imaginaţia şi cuvintele au puterea de a dărâma zidurile cele mai groase.

„Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că, dacă întemniţează scriitorii, îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş.”- Neil Gaiman

-FRAGMENT-

„Un obiect în mişcare nu se află nici acolo unde se află, nici acolo unde nu se află“, concluzionează Zenon în celebrul lui paradox. Încă din tinereţe am crezut că acest paradox se potriveşte mai bine literaturii — sau chiar scriitorilor — decât fizicii.
Scriu aceste rânduri într‑o celulă de închisoare.
Introduceţi propoziţia „Scriu aceste rânduri într‑o celulă de închisoare“ în orice naraţiune şi îi veţi adăuga tensiune şi vitalitate, o voce înfricoşătoare care se iveşte dintr‑o lume întunecată şi misterioasă, semeţirea unei victime şi o prost mascată invocare a milei semenilor.
O propoziţie periculoasă, care poate fi folosită pentru manipularea sentimentelor oamenilor — scriitorii neînfrânându‑se întotdeauna să utilizeze astfel de propoziţii şi, când este vorba despre atingerea corzilor sensibile ale unei alte persoane, făcând‑o într‑o manieră care le serveşte propriilor interese. Însăşi înţelegerea faptului că aceasta este intenţia scriitorilor respectivi poate fi suficientă pentru ca un cititor să trăiască un sentiment de compasiune pentru scriitorul respectiv ori pentru propoziţia respectivă.
Staţi aşa. Înainte de a începe să bateţi pentru mine toba milei, ascultaţi ce am să vă spun.
Da, sunt ţinut într‑o închisoare de maximă siguranţă situată în mijlocul unei pustietăţi.
Da, mă aflu într‑o celulă a cărei uşă este deschisă şi închisă în acompaniamentul unui zdrăngănit metalic.
Da, mâncarea îmi este oferită printr‑o trapă tăiată în mijlocul acelei uşi.
Da, până şi partea de sus a micii curţi pavate cu piatră, cea prin care mă plimb de la un zid la altul, este acoperită cu o cuşcă de oţel.
Da, nu mi se permite să văd pe nimeni, cu excepţia avocaţilor şi a copiilor mei.
Da, mi se interzice să trimit fie şi o scrisoare de două rânduri celor dragi.
Da, ori de câte ori sunt nevoit să mă duc la spital, jandarmii extrag dintr‑o grămadă o pereche de cătuşe, punându‑mi‑le în jurul încheieturilor.
Da, ori de câte ori sunt scos din celulă, ordine precum „Ridică‑ţi mâinile! Scoate‑ţi pantofii!“ mă izbesc în faţă, asemenea unor scatoalce.
Toate acestea sunt adevărate, însă nu ilustrează întregul adevăr.
În dimineţile noastre de vară, când primele raze ale soarelui se strecoară printre gratiile de la fereastră, străpungându‑mi perna asemenea unor suliţe strălucitoare, aud cântecul jucăuş al păsărilor migratoare care şi‑au făcut cuib sub jgheaburile curţii, precum şi ciudatele trosnete pe care le produc deţinuţii care se plimbă prin celelalte curţi atunci când calcă pe sticle de apă goale.
Atunci mă trezesc cu sentimentul că încă locuiesc în pavilionul acela cu grădină în care mi‑am petrecut copilăria sau, din cine ştie ce motiv (iar în cazul acesta chiar nu cunosc motivul), pe una dintre acele străzi vesele din Franţa, pe care le‑am văzut cândva în filmul Irma la Douce.
Când mă trezesc, iar ploaia de toamnă izbeşte gratiile de fier, aducând cu sine furia vânturilor de miazănoapte, îmi încep ziua pe malul Dunării, într‑un hotel ce are la intrare nişte torţe aprinse care ard întreaga noapte. Iarna, când mă trezesc şi ascult şoaptele zăpezii ce troieneşte gratiile de la fereastră, îmi încep ziua în daceaua aceea rusească, cu fereastră în partea din faţă, în care se refugiază la un moment dat doctorul Jivago.
Nu m‑am trezit niciodată în închisoare — nici măcar o dată.
În timpul nopţii, aventurile mele sunt şi mai intense. Hălăduiesc prin insulele Thailandei, prin hotelurile londoneze, pe străzile din Amsterdam, prin labirinturile secrete ale Parisului, prin restaurantele cu vedere la mare ale Istanbulului, prin părculeţele pitite printre bulevardele newyorkeze, prin fiordurile Norvegiei, prin orăşelele din Alaska, cu drumurile lor năpădite de troiene.
Aţi putea da peste mine pe râurile Amazoniei, pe ţărmurile Mexicului, în savanele Africii. Toată ziua mi‑o petrec stând de vorbă cu oameni pe care nu‑i vede şi nu‑i aude nimeni, oameni care nu există şi care nu vor exista decât în ziua în care îi voi pomeni eu întâia oară. Îi ascult în vreme ce discută între ei. Le trăiesc poveştile de dragoste, aventurile, speranţele, grijile şi bucuriile. Uneori, când mă plimb prin curticică, chicotesc amuzat ascultându‑le conversaţiile atât de distractive. Cum nu vreau să le aştern poveştile pe hârtie în vreme ce mă aflu în închisoare, îmi întipăresc toate aceste amănunte în circumvoluţiunile propriului creier cu ajutorul întunecatei cerneli a memoriei.
Sunt conştient de faptul că, atâta vreme cât aceşti oameni vor exista numai în capul meu, voi fi un schizofrenic. Dar mai ştiu şi că sunt scriitor abia când astfel de oameni imaginari îşi găsesc locul în propoziţiile şi în paginile cărţilor mele. Îmi face plăcere pendulez între condiţia de schizofrenic şi cea de autor. Cu ajutorul acestor oameni care sălăşluiesc numai în mintea mea, mă ridic spre cer asemenea unui fuior de fum, părăsind zidurile închisorii. Există oameni care au puterea să mă închidă, însă nimeni nu are puterea de a mă ţine în închisoare.
Sunt un scriitor.
Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu.
Indiferent unde m‑aţi închide, eu voi călători prin lume cu ajutorul aripilor minţii mele infinite.
În plus, de‑a lungul şi de‑a latul lumii, am prieteni care mă ajută să călătoresc — iar pe cei mai mulţi dintre aceştia nu i‑am întâlnit niciodată.
Fiecare pereche de ochi care citeşte ce am scris, fiecare voce care îmi rosteşte numele, mă ţine de mână asemenea unui norişor, purtându‑mă peste câmpiile, izvoarele, pădurile şi străzile lor. Mă găzduiesc tăcuţi în locuinţele lor, în holurile şi în odăile lor.
Aflându‑mă într‑o celulă de închisoare, călătoresc prin toată lumea.
Aşa cum probabil aţi ghicit deja, mă caracterizează o aroganţă demiurgică — una care nu este prea des observată, care însă este specifică scriitorilor şi care a fost pasată de la o generaţie la alta, vreme de mii de ani. Mă caracterizează o încredere de sine care creşte asemenea unei perle între valvele tari ale literaturii. Mă bucur de o anumită imunitate; sunt protejat de armura de oţel a propriilor mele cărţi.
Scriu aceste rânduri într‑o celulă de închisoare.
Doar că nu mă aflu în închisoare.
Sunt un scriitor.
Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu.
Mă puteţi întemniţa, însă nu mă puteţi ţine în închisoare.
Pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, deţin puteri magice. Pot trece cu uşurinţă prin pereţi.” (Copyright: Editura Pandora M)
 
Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiţi prozatori turci, dar şi un jurnalist redutabil. A fost adus în faţa instanţei de cel puţin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode şi a stilului său direct. Este unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populaţiei armene se califică drept genocid. 
În 2016, în urma puciului eşuat din Turcia, Altan a fost judecat şi condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale“ puciştilor în timpul unei emisiuni televizate. A fost condamnat la închisoare pe viaţă şi de atunci se află în temniţa Silivri, din afara Istanbulului. Întreaga corespondenţă îi este monitorizată şi cenzurată. De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane şi şapte volume de eseuri. Nu voi mai vedea lumea niciodată este a opta lui carte de eseuri şi reprezintă o premieră în cariera sa de scriitor, dat fiind că apare în toată lumea în traducere, fără ca în Turcia să existe vreo şansă de publicare. De acelaşi autor, la Editura Pandora M se află în curs de apariţie romanele care compun Cvartetul Otoman.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările