FRAGMENT Mihai Buzea lansează romanul „Recrutorii“
0
Vineri, 1 noiembrie, de la ora 19.00, la Librăria Cărtureşti Verona (Strada Pictor Arthur Verona 13-15), Mihai Buzea îşi va întâlni cititorii, cu prilejul lansării romanului „Recrutorii“, recent publicat la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”. Alături de autor vor vorbi Florin Iaru şi Sorin Matei, iar discuţia va fi moderată de George Onofrei. „Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din „Recrutorii“.
Fiindcă există atât de multe biografii ale unor morţi, această carte trebuia să fie biografia unui viu. De pe urma ei, naratorul – cu aspiraţii de scriitor – urmăreşte să scoată nişte bani. Intenţia era ca publicul din România – mai ales cel tânăr, poate lipsit de modele, poate suprasaturat de „modele” – să afle povestea reuşitei lui Săndel.
Dar, după o primă variantă scrisă pe baza a peste o mie de fotografii în care Săndel apare mai mult sau mai puţin, naratorul îşi dă seama c-a greşit abordarea şi-şi propune să plece pe urmele lui, din Lume în Nelume, pentru a-i cunoaşte pe oamenii cu care acesta s-a întâlnit şi locurile în care şi-a construit cariera; numai că apare problema de a face rost de bani pentru călătoriile de documentare, aşa că recurge la diverse metode, cum ar fi „cerşuiala” şi campania de strângere de fonduri online, care însă se dovedesc a fi nişte eşecuri. Cu dezinvoltură şi umor, naratorul perseverează şi izbuteşte să ajungă în Africa (Casablanca şi Marrakech) şi în Asia Centrală, dar rămâne de văzut dacă, după încheierea călătoriilor, „cartea cu Săndel” va fi în continuare despre Săndel.
-FRAGMENT-
„Am ajuns la autogară c‑un taxi corect (comandat de la hotel – deci există şi taximetrişti nonmaimuţişti în Almatî!), acolo ne‑am învârtit ca două ouă‑ntr‑o căldare până să dăm de microbuzul de Bişkek, „maşkruta“, cum se zice‑n limba locului; cât am stat în Kazahstan, am auzit un singur kazah vorbind în kazahă, unul singur, lasă că ajung cu povestea şi acolo. Unul! Cam puţin pentru un proiect de nation‑building în plină derulare...
Maşkruta n‑are oră de plecare, porneşte la drum când se completează toate locurile de pe scaune; noi doi am fost ultimii, am plecat imediat. Trafic înfiorător. După ce‑am ieşit din oraş, a fost mai bine, mult mai bine, am avut parte chiar şi de‑o bucată mare de autostradă, apoi am văzut munţii pe stânga, tot mai mari şi mai mari, îmi aminteau clar de Făgăraşul văzut dinspre nord, de pe şoseaua Cârţişoara‑Şinca, am trecut pasul montan şi‑am ajuns la punctul de frontieră de pe râul Şui. Noi, pasagerii, am trecut pe jos, maşkruta prin altă parte, am stat la coadă să ieşim de la kazahi, am trecut râul pe pod (dedesubt, apă furioasă, învolburată, dar puţin adâncă), în no man’s land, am stat la coadă să intrăm la kirghizi şi peste tot a trebuit să completăm Hârtiuţa. Da‑da! În toate ţările astea, Hârtiuţa este lucrul de căpetenie: înainte să intri‑n ţară, completezi un formular, în stil american (dar mult mai amănunţit). Cine eşti, adresă, număr paşaport, număr de identificare personală, ţară de reşedinţă, cetăţenie, scopul vizitei, locul de rezidenţă în ţara lor, cine te‑a invitat, durata şederii, plus altele pe care le‑am uitat. Semnezi, dar asta nu e tot: Hârtiuţa se completează în două exemplare, dintre care unul îl laşi ofiţerului de frontieră şi pe celălalt ţi‑l dă înapoi, ştampilat. Ferească Sfântul să‑l pierzi! Hârtiuţa ştampilată e documentul pe baza căruia vei putea ieşi ulterior din ţara respectivă, fără ea eşti mort şi îngropat. Nu ne spusese nimeni chestiile astea, le‑am înţeles intuitiv şi bine am făcut. La drum lung vezi multe, te adaptezi din mers, că altfel nu e bine.
— Ciuciu! Ciuciu! Ciuciu! strigau la noi, disperaţi, kirghizii de dincolo de frontieră, când ne aşteptam maşkruta. Ciuciu! Ciuciu! Ciuciu! cu ochii scoşi din orbite, disperaţi de prostia noastră.
— Măi Capră, ce vor ăştia?
— Eu de unde să ştiu?
— Ce‑o fi aia „ciuciu“?
— O fi ceva pe limba lor...
— Da’ bravo! Te‑ai gândit mult?
Şi iar: Ciuciu! Ciuciu! Ciuciu! pe toate tonurile, de la milog‑drăgăstos la poruncitor‑agresiv, toată gama de vocalizări. Am ochit un cuplu de backpackers care fuseseră cu noi în maşkrută şi m‑am dus la ei:
— Hi! Do you speak English?
— A bit, zice fata, cu umor. We are Californians. And you?
— Romanians. Are you heading to Bişkek?
— Yes.
— Do you happen to know what „ciuciu“ means? It’s really weird to us!
— No, we don’t. It’s weird indeed!
M‑am întors la Mece, care stătea bosumflat lângă nişte tomberoane bâzâite de muşte:
— Nici ei nu ştiu.
— Am auzit.“ (Copyright: Editura Polirom)
Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor şi vânzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Caţavencii.
Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de câini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti (copywriter).
După 1 ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărţi publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018).
Se încarcă comentariile...
