FRAGMENT „Locul de unde vine lumina”, de Louise Penny, a apărut în librăriile româneşti

Scriitoarea canadiană Louise Penny, celebră pentru seria cărţilor lui Armand Gamache                               FOTO: Wikipedia

Adevărul.ro prezintă un fragment din romanul „Locul de unde vine lumina” de Louise Penny, cunoscută pentru seria cărţilor care îl au drept protagonist pe  Inspectorul-şef Armand Gamache.  Romanul, apărut la editura Trei, în traducerea Mihaelei Apetrei, se găseşte în librăriile româneşti.

Acţiunea romanului „Locul de unde vina lumina” se petrece în preajma Crăciunului, în  Québec, unde inspectorul‑şef Armand Gamache primeşte de la Myrna Landers un mesaj în legătură cu dispariţia unei vechi prietene care n-a mai ajuns în Three Pines pen­tru Crăciun.  Inspectorul nu trece printr-o perioadă uşoară. Mulţi dintre colegii de la Omucideri au plecat, vechiul lui prieten şi locotenent Jean-Guy Beauvoir nu i-a mai vorbit de luni întregi şi forţe ostile se aliază împotriva sa.

Odată cu mesajul lui Landers, inspectorul găseşte ocazia perfectă de a pleca din oraş. Intrigat de refuzul Myrnei de a dezvălui numele prietenei sale, va descoperi că femeia dispărută a fost cândva faimoasă în toată lumea şi acum aproape că n-o mai remarcă nimeni, în afară de geniul nebun al poeziei, Ruth Zardo.

Gamache este din ce în ce mai atras de lumea din Three Pines. Nu doar că inves­tighează dispariţia prietenei Myrnei, dar caută şi un loc sigur pentru sine şi colegii care-i mai sunt încă loiali. 

FRAGMENT

„Myrna l‑a salutat din capul scării.

— Bine ai revenit, a spus ea.

Purta o cămaşă de noapte enormă, din flanel, impri­mată cu imagini de schiori şi sportivi purtând în picioare rachete de zăpadă, zbenguindu‑se pe tot Muntele Myrna. Cămaşa îi acoperea gambele, apoi se întâlnea cu papucii groşi, tricotaţi. Îşi aruncase pe umeri un pled de lână de la Hudson’s Bay.

— O cafea? O prăjiturică?

— Non, merci, a spus el, aşezându‑se confortabil în sca­unul pe care i l‑a arătat Myrna, lângă foc.

Femeia şi‑a turnat o cană de cafea şi a adus un platou cu negrese glazurate, în caz că se răzgândeşte.

În casă mirosea a ciocolată şi cafea, şi a încă ceva, o aromă familiară, bogată, de mosc.

— Tu ne‑ai făcut coq au vin? a întrebat el.

Presupusese că a fost opera lui Olivier sau Gabri.

Myrna a încuviinţat.

— M‑a ajutat şi Ruth. Rosa, în schimb, n‑a fost de ni­ciun ajutor. Aproape că am făcut raţă cu vin.

Gamache a râs.

— A fost grozav.

— M‑am gândit că v‑ar prinde bine un pic de răsfăţ, a spus ea, privindu‑şi musafirul.

El nu şi‑a ferit privirea, aşteptând o întrebare inevi­tabilă. De ce era aici? De ce îi adusese pe cei doi bătrâni? De ce se ascundeau, de cine?

Satul Three Pines îi luase sub oblăduirea lui. Three Pines ar fi putut, pe drept cuvânt, să vrea un răspuns la întrebările astea. Dar Myrna n‑a făcut decât să ia o prăjitură şi să muşte din ea. Şi Gamache a ştiut atunci că era cu adevărat la adăpost de ochi băgăcioşi şi întrebări iscoditoare.

Ştia că Three Pines nu era imun la pierderi cumplite. La tristeţe şi suferinţă. Ceea ce avea Three Pines nu era imunitate, ci o capacitate rară de vindecare. Şi asta era ce le oferea, lui şi cuplului Brunel. Loc şi timp pentru vindecare.

Şi tihnă.

Dar, ca şi liniştea sufletească, această tihnă nu putea fi găsită ascunzându‑te sau fugind departe. Tihna cerea mai întâi curaj. A luat o prăjitură şi a muşcat din ea, apoi şi‑a scos carneţelul din buzunar.

— Cred că ai vrea să auzi ce am aflat până acum despre Constance.

— Să înţeleg că nu ştiţi şi cine a ucis‑o, a spus Myrna.

— Din păcate, nu, i‑a răspuns el, punându‑şi ochelarii de citit şi aruncând o privire în carneţel. Am petrecut multă vreme făcând cercetări despre cvintuple…

— Deci crezi că asta a avut ceva de‑a face cu moartea ei? Faptul că era una dintre gemenele Ouellet?

— Nu ştiu sigur, dar este ieşit din comun şi, când cineva este ucis, căutăm lucrurile ieşite din comun deşi, ca să fiu sincer, adeseori îl găsim pe criminal ascunzându‑se în banal. Myrna a râs.

— Ca la terapeuţi. De obicei, oamenii vin la mine atunci când li se întâmplă ceva. Le‑a murit cineva sau i‑a trădat. Dragostea nu le este împărtăşită. Şi‑au pierdut jobul. Au divorţat. Ceva de proporţii. Dar adevărul este că, deşi lucrurile astea sunt catalizatorul, problema reală este minoră, veche şi ascunsă.

Gamache a ridicat surprins din sprâncene. Suna exact ca munca lui. Crima era catalizatorul, dar aproape întotdeauna începea ca fiind ceva minor, invizibil cu ochiul liber. Câteodată era ceva vechi de ani, de zeci de ani. O slăbiciune care a fost pusă deoparte şi care a crescut, invadându‑şi gazda. Până când ceea ce fusese o fiinţă umană se transforma într‑un resentiment pe două picioare. Învelit în piele. Trecând drept om. Trecând drept fericit.

Până când se întâmpla ceva.

Şi în viaţa lui Constance se întâmplase ceva sau poate în viaţa criminalului, ceva ce‑l determinase să ucidă. Se putea să fie şi ceva mai mare, vizibil. Însă mai degrabă era un lucru mic. Uşor de dispreţuit.

Acesta era motivul pentru care Gamache ştia că tre­buie să caute îndeaproape, atent. Acolo unde alţi anche­tatori se limitau dinainte, trecând în fuga mare peste anchetă, Armand Gamache nu se grăbea. Într‑adevăr, ştia că altora lucrul ăsta le putea părea lipsă de activitate. Mergea încet, cu mâinile la spate. Stătea pe o bancă în parc, holbându‑se în gol. Îşi sorbea cafeaua în bistrou sau în vreo braserie, ascultând. Gândind.

Şi, în timp ce alţii, într‑o agitaţie de nedescris, tre­ceau exact pe lângă criminal, inspectorul‑şef Gamache se îndrepta uşurel direct spre el. Îl găsea ascuns în văzul lumii. Deghizat într‑o persoană obişnuită.

— Să‑ţi spun ce ştiu? a întrebat el.

Myrna s‑a aplecat în faţă în fotoliul ei uriaş, s‑a înfăşurat în pătura de la Hudson’s Bay şi a dat din cap.

— Sunt spicuite din tot felul de surse, unele dintre ele publice, însă cele mai multe vin din note private şi jurnale.

— Dă‑i înainte, a spus Myrna.

— Părinţii ei au fost Isidore Ouellet şi Marie‑Harriette Pineault. S‑au căsătorit în biserica parohiei Saint‑An­toine‑sur‑Richelieu, în 1928. El era fermier. Avea două­zeci de ani când s‑a căsătorit, iar Marie‑Harriette avea şaptesprezece.

S‑a uitat la Myrna. Nu‑şi dădea seama dacă pentru ea lucrurile astea erau sau nu noi. Trebuia să recunoască: nu erau chiar vreo noutate absolută. Asta urma să vină mai încolo.

— Fetele s‑au născut în 1937.

Şi‑a scos ochelarii şi s‑a lăsat pe spate în fotoliu, de parcă terminase. Dar ştiau amândoi că şi el, şi povestea, erau departe de a fi ajuns la capăt.

— Acum, de unde vine diferenţa? Aproape zece ani diferenţă între data căsătoriei şi primul copil. Primii co­pii. Este de neconceput, ca să spunem aşa, faptul că ei n‑ar fi încercat să aibă copii. Erau timpuri când Biserica şi preotul paroh aveau cea mai mare influenţă asupra vieţilor oamenilor. Se considera că este de datoria unui cuplu să procreeze. De fapt, singurul motiv pentru care oamenii se căsătoreau şi făceau sex era să dea naştere unor prunci. Aşa că… de ce n‑au făcut la fel şi Isidore cu tânăra lui soţie?

Myrna ţinea în mână cana cu cafea şi asculta. Ştia că nu‑i o întrebare pentru ea. Nu încă.

— De obicei, în vremurile acelea, familiile aveau zece, doisprezece, ba chiar douăzeci de copii. Şi soţia mea vine dintr‑o familie cu doisprezece fraţi, iar ea este o generaţie mai târziu. Dar într‑un sat mic, la ţară, în anii ’20? Să faci copii era o datorie sacră. Şi orice cuplu care nu reuşea să procreeze era evitat, ocolit. Era considerat blestemat. Poate chiar malefic.

Myrna a încuviinţat din cap. Comportamentul ăsta nu mai exista în Québec, însă dispăruse relativ recent. Era încă în memoria celor vii. Până când Revoluţia Liniştită34 le dăduse înapoi femeilor drepturile asupra trupului lor, iar celor din Québec — vieţile. Invitase Biserica să lase în pace pântecul şi să‑şi vadă de altar. Aproape că funcţionase.

Dar într‑o comunitate de fermieri, în anii ’20 sau ’30? Gamache avea dreptate. În fiecare an care trecea fără copii, cuplul Ouellet va fi fost tot mai ostracizat. Privit fie cu milă, fie cu bănuială. Evitat, de parcă sta­tutul lor de familie fără copii ar fi fost transmisibil şi ar fi abătut blesteme asupra tuturor. Oameni, animale, pământ. Cu toţii ar fi devenit infertili, sterpi. Din cauza unui cuplu tânăr.

— Trebuie să fi fost disperaţi, a spus Gamache. Ma­rie‑Harriette descrie cum îşi petrecea cele mai multe zile în biserica din sat, rugându‑se. Spovedindu‑se. Făcând penitenţă. Şi apoi, în sfârşit, opt ani mai târziu, a fă­cut o lungă călătorie la Montréal. Trebuie să fi fost un drum cumplit pentru o femeie singură, venită din zona Montérégie, până la Montréal. Şi apoi, această nevastă de fermier, care nu ieşise niciodată din satul ei, a mers pe jos din gară tot drumul până la capela Saint Joseph. Numai asta trebuie să‑i fi luat aproape o zi.

În timp ce vorbea, o privea pe Myrna. Nu mai bea din cafea. Prăjitura rămăsese pe farfurie, mâncată doar pe jumătate. Asculta, total şi complet. Chiar şi Henri, aşezat la picioarele lui Gamache, părea să asculte, cu urechile lui ca antena de satelit întoarse spre vocea stăpânului.

— Era mai 1936, a spus el. Ştii de ce a mers la capela Saint‑Joseph?

— La Fratele André35? a întrebat Myrna. Mai era în viaţă?

— Un fel de‑a spune. Avea nouăzeci de ani şi era foarte bolnav. Dar primea în continuare credincioşi. Veneau din toată lumea ca să‑l vadă, a spus Gamache. Ai fost vreodată la capelă?

— Da, a spus Myrna.

                                                                                   Scriitoarea Louise Penny alături de Nathaniel                                                                                            Parker, actorul care l-a jucat pe inspectorul Armand                                                                                   Gamache în  ecranizarea unuia dintre romanele sale 

Era o panoramă uimitoare, acel dom uriaş, iluminat noaptea, vizibil din cea mai mare parte a Montréalului. Designerii creaseră un bulevard larg, pentru pietoni, care mergea din stradă drept până la uşa de la intrare. Cu excepţia faptului că biserica era construită pe un versant al muntelui. Şi că singurul mod de a ajunge acolo era să urci. Sus, sus, numeroasele trepte de piatră. Nouăzeci şi nouă la număr.

Şi odată ce te aflai înăuntru? Pereţii erau tapetaţi, din tavan până‑n podea, cu cârje şi bastoane. Lăsate acolo pentru că nu mai era nevoie de ele.

Mii de pelerini slăbiţi şi infirmi se târâseră în sus pe treptele astea de piatră, către bătrânul acela mărunţel. Şi Fratele André îi vindecase.

Când Marie‑Harriette Ouellet a pornit în pelerina­jul ei, bătrânul avea deja nouăzeci de ani şi se îndrepta spre capătul vieţii. Ar fi fost de înţeles dacă ar fi ales să‑şi păstreze ultimele puteri care‑i mai rămăseseră. Dar bă­trânelul cel uscat, în sutana lui simplă, neagră, continua să‑i vindece pe ceilalţi, în timp ce el devenea din ce în ce mai slab.

Marie‑Harriette Ouellet călătorise singură până aici, venind de la ferma ei micuţă, ca să‑l implore pe omul sfânt pentru un miracol.

Gamache vorbise fără să aibă nevoie de notiţe. Ce se întâmplase după aceea nu era uşor de uitat.

— Capela Saint Joseph nu era pe atunci ce este astăzi. Existau o biserică, o alee lungă şi scări, dar domul nu era terminat. Acum este invadat de turişti, dar pe-atunci aproape toţi vizitatorii erau pelerini. Bolnavi, pe moarte, infirmi, disperaţi după ajutor. Marie‑Harriette li s‑a alăturat.

S‑a oprit şi a tras adânc aer în piept. Myrna, care pri­vea ţintă în focul aproape stins, i‑a întâlnit privirea. Ştia aproape cu certitudine ce avea să urmeze.

— La poartă, punctul de pornire pe lungul bulevard pentru pelerini, a căzut în genunchi şi a spus primele versuri din Ave Maria, a rostit Gamache.

Vocea lui era adâncă şi caldă, dar egală. Nu era ne­voie să‑şi îmbibe cuvintele în propriile sentimente.

Pe când vorbea, imaginile deveneau reale. Şi el, şi Myrna puteau s‑o vadă pe tânăra femeie. Tânără după standardele lor, bătrână după judecăţile timpului ei.

Marie‑Harriette cea de douăzeci şi şase de ani, căzută în genunchi.

Slavă Ţie, Maria cea plină de har, Domnul este cu tine, se ruga ea. Binecuvântată eşti tu între femei şi bine­cuvântat este rodul trupului tău.

În mansarda tăcută, Armand Gamache spunea cu­noscuta rugăciune.

— S‑a târât toată noaptea pe coate şi pe genunchi de‑a lungul aleii, oprindu‑se să spună Ave Maria la fiecare pas, a spus Gamache. Ajunsă la baza scărilor, Marie‑Harriette nu a ezitat. S‑a îndreptat direct spre ele, cu genunchii însângeraţi pătând poalele celei mai bune rochii.

Trebuie să fi arătat ca la menstruaţie, s‑a gândit Myrna. Cu sângele pătând rochia unei femei. În timp ce se ruga pentru a avea copii.

Binecuvântat este rodul trupului tău.

Şi‑o imagina pe tânăra femeie, epuizată, îndure­rată, disperată, urcând în genunchi scările de piatră. Rugându‑se.

— În cele din urmă, în zori, Marie‑Harriette a ajuns în vârf, a spus Gamache. A privit în sus şi l‑a văzut pe Fratele André stând în cadrul uşii, părând că o aşteaptă. A ajutat‑o să se ridice, au intrat împreună şi au început să se roage. I‑a ascultat rugăciunea şi a binecuvântat‑o. Apoi femeia a plecat.

Camera s‑a cufundat în tăcere şi Myrna a tras adânc aer în piept. Uşurată că lungul urcuş se terminase. Simţea durerea în propriii genunchi. Simţea înţepăturile în pro­priul pântec. Şi mai simţea credinţa lui Marie‑Harriette că, în cele din urmă, cu ajutorul unui preot cast şi al unei virgine moarte de mult, ar putea avea şi ea un copil.

— A funcţionat, a spus Gamache. Opt luni mai târziu, în ianuarie 1937, la o zi după ce a murit Fratele André, Marie‑Harriette Ouellet a născut cinci fetiţe sănătoase.

Chiar dacă ştia cum se termina povestea, Myrna tot a fost uimită. Îşi dădea seama cum se făcuse ca lucrul acesta să fie considerat un miracol. Dovada că Dumnezeu exista şi că era bun. Şi generos. Aproape prea generos, se gândi Myrna.”  (Copyright Editura Trei) 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane poliţiste al căror protagonist este inspec­torul-şef Armand Gamache de la Secţia de Omucideri a Poliţiei din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câş­tigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de şase ori). Romanele ei au fost traduse în 23 de limbi. În 2017, a pri­mit Ordinul Canadei pentru contribuţia la cultura naţională.

„Locul de unde vine lumina” a fost cartea anului 2013 în Washington Post, The Globe & Mail, Publishers Weekly, Goodreads şi bestseller Barnes and Noble şi amazon.com, fiind nominalizată la premiul Gold Dagger pentru cel mai bun roman crime din Marea Britanie.

De aceeaşi autoare, la Editura Trei a apărut şi „Lungul drum spre casă”.