FRAGMENT „Hipodrom“, cel mai recent roman al scriitoarei Nora Iuga

FRAGMENT „Hipodrom“, cel mai recent roman al scriitoarei Nora Iuga

Scriitoarea Nora Iuga

„Hipodrom“, de Nora Iuga, un roman cu puternice accente autobiografice, a apărut recent la Editura Polirom. „Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din romanul apărut în colecţia „Fiction Ltd“. Cartea va fi disponibilă în curând şi în ediţie digitală.

Ştiri pe aceeaşi temă

Copilăria, tinereţea şi senectutea sunt cele trei borne pe care este construit bildungsromanul Norei Iuga, povestea unei vieţi ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, oraşul nespuselor bucurii, dar şi al marilor tristeţi. Aici începe povestea fetiţei Nora, în interbelic, cu prieteni şi jocuri, cu lecţii la şcoala Ursulinelor şi saşi care îşi păstrează tradiţiile cu stricteţe şi, mai ales, cu Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster ce i-a însoţit gândurile toată viaţa. Tot aici revine mai târziu ca tânără profesoară la o şcoală cu predare în limba germană în timpul regimului comunist şi devine febleţea elevilor, ceea ce o ajută să treacă peste toate neajunsurile epocii. La vârsta senectuţii, deşi locuieşte la Bucureşti, gândul i-a rămas la acelaşi oraş al copilăriei. 

 
„Hipodrom“, un roman cu puternice accente autobiografice, aduce în faţa cititorilor o viaţă încercată, dar presărată cu momente luminoase, precum şi slăbiciunea autoarei pentru Sibiu şi locuitorii lui, pe care i-a purtat în suflet mereu.
 
-FRAGMENT-


„Mămica e foarte frumoasă, atunci eram în Bucureşti. Tăticu’ era solist în concertul de Brahms. În mintea mea de cinci ani, toate instrumentele Filarmonicii se hîrjoneau între ele şi ea era dresoarea lor, Zîna Zînelor, ca la circul Cluţchi. Era „înger, îngeraşu’ meu“. Parcă am mai spus asta. Chiar şi cînd am trecut de zece ani şi am simţit furnicătura aia de parcă un roi de furnici mă gîdila pe sub piele, mămica a rămas 
la fel de frumoasă, dar tot mai rar „înger, îngeraşu’ meu“, că seamănă tot mai mult cu Marlene Dietrich în Îngerul albastru. Într-o seară, proprietăreasa noastră, Frau Brantsch, cu care se împrietenise, a venit la noi să-
i dea mămica-n cărţi. Trecuse de ora 9 şi eu eram de mult în pat. În programul fixat de mămica, 9 era ora la care trebuia să dorm. Dar teroarea copilăriei mele erau gîndurile, gîndurile care mă chinuiau de cum mă întindeam în pat, fie la 3 după-masa, fie la 9 seara, şi nu puteam să adorm ore în şir. Mama stătea lîngă mine şi mă pîndea să se asigure că am adormit. Nu-mi spunea niciodată poveşti. În schimb, îmi cînta în surdină „Aria bijuteriilor“ din Faust sau „Amoru-i un copil pribeag“ din Carmen. Alteori îmi dansa Moartea lebedei în coregrafia lui Fokin, ştiu o mulţime de lucruri culte de la mămica... îşi mişca doar braţele cînd o imita pe Anna Pavlova, exact cum face-o lebădă „cînd vrea să zboare sau să moară“, aşa zicea. Cred că nu era cea mai bună momeală de prins „elfii“ somniferi. Ăştia, ştiu de la mămica, sunt un fel de spiriduşi care trăiesc în ţara zăpezilor... începeam, chipurile, să casc. Închideam ochii, iar căscam, mă întorceam pe-o parte şi pe alta, pînă respiram mai apăsat, mai egal. Îmi învăţasem rolul... de mică am fost o actriţă desăvîrşită. Asta era singura meu salvare cînd mămica era gata de atac.
Cînd era sigură că am adormit, se ridica de lîngă patul meu şi se ducea la masă, unde o aştepta Frau Brantsch cu ţigara aprinsă şi cu nelipsitul ei pahar de Riesling demisec. Pe atunci locuiam încă pe Schmiedgasse 17. Eu continuam să respir adînc şi egal, cu urechile ciulite la ce vorbeau cele două femei tinere, cînd ştiau că nu le aude nimeni. Şi deodată disting şoaptele mamei. Mă aşteptam la cine ştie ce secret. Trecusem deja de zece ani şi aflasem de la Helga Christel şi de la Edith Wagner cum se fac copiii. Aşadar, ardeam de nerăbdare să descopăr ce secrete o să-i spună Frau Brantsch, pe care mămica o alinta în intimitate Schelli. Şi ce credeţi că mi-a fost dat să aud... „Sigur n-o să mă înţelegi, fiindcă îmi reproşezi mereu că n-ai văzut o mamă mai rece ca mine, dar tu habar n-ai cît iubesc eu copilul ăsta şi cît sufăr că nu pot să i-o spun. Nu există suferinţă mai mare decît să nu poţi arăta cît iubeşti!“ Îmi venea să mă dau de gol cu orice risc, să sar din pat direct în braţele ei şi să-i spun că pe nimeni n-o să iubesc vreodată mai mult ca pe ea, dar ştiam că răceala răspunsului ei ar fi stins unicul moment în care mămica mea şi-a recunoscut iubirea pentru mine... după cîteva minute am adormit.“ (Copyright: Editura Polirom)
 

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piaţa cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). Volumele sale de proză şi poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar şi cărţi pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit“ în grad de cavaler. În anul 2017, preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara şi tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald şi luna verde (2014, 2016) şi Lebăda cu două intrări (2016, 2017).

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările