FRAGMENT „Corul leilor“, de György Dragomán, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani

FRAGMENT „Corul leilor“, de György Dragomán,
unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani

György Dragomán                                                                                                  FOTO: Via Editura Polirom

Editura Polirom a publicat recent  noul volum al lui György Dragomán, „Corul leilor”, apărut de curând în colecţia „Biblioteca Polirom”, în traducerea din limba maghiară a lui Ildikó Gábos-Foarţă. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori maghiari de astăzi.

Ştiri pe aceeaşi temă

După ce a publicat cîteva romane importante, iată-l pe Dragomán revenind la proza scurtă, pe care o scrie din adolescenţă. Corul leilor este o selecţie de prima mînă din rodul a nu mai puţin de treisprezece ani de creaţie. Ceea ce insuflă viaţă povestirilor este ritmul lor, protagoniştii învingîndu-şi prin muzică temerile, doliul, suferinţele din dragoste, aleanul. În fiecare frază pulsează muzica, răsună jazzul, baladele latino, heavy metalul barbar sau valsurile nobile şi sentimentale, duduie manelele şi popul coreean, bătăile inimii se amplifică, paşii în alergare bat darabana pe pavajul de piatră. În povestirea ce dă titlul volumului, rîsul bunicului care-şi consolează nepotul face obiectele ce se odihnesc în sertarele comodei să se cutremure, dînd naştere unei polifonii, de parcă toate capetele de leu ce o împodobesc s-ar fi apucat să mîrîie în cor. Lumea este privită din multiple puncte de vedere, iar în povestiri monologhează cînd un băiat sau o fetiţă, cînd o femeie sau un bărbat în toată firea. Fiecare cîntă pe vocea lui, dar toate cîntecele au un izvor comun: pasiunea şi curajul de a fi – precum şi o rafinată, dulce melancolie.

„În noul său volum de proză scurtă, György Dragomán a ales să abordeze lucrurile dintr-o perspectivă ce aparţine îndeobşte copilului. Povestirile sale, uneori cu accente suprarealiste, trimit adesea la muzică şi la istoria României, iar structura frazelor este asemănătoare unor căderi de apă.” (Deutschlandfunk)

-FRAGMENT-

din povestirea Vals

„Aştept să se aşeze, dar ea nu se aşază, îmi spune s-o ajut. Se duce la comoda pe care stă televizorul acoperit cu o husă, zice s-o scoatem şi pe aia. Cu grijă, pentru că e foarte strâmtă. Aseară mi-a spus că televizorul e stricat, e spart, degeaba am implorat-o, nu m-a lăsat să văd programul de revelion. Mi-a spus că noi ne putem distra mult mai bine, ştie ea cum, şi a adus din cămară o cutie cu fotografii şi un borcan mare cu lichior de ouă.

Apucăm husa televizorului, începem să tragem de ea. Mă aştept să găsesc ecranul spart, dar după ce dăm jos husa, văd că e intact, numai din carcasa de lemn de lângă butonul de pornire lipseşte o bucăţică, printre piesele de dinăuntru se iveşte mânerul înfăşurat în leucoplast al unei şurubelniţe.

Tanti Ilonka împătureşte husa, o aşază lângă televizor, deschide sertarul de sus al comodei, scoate din el o cârpă cu marginile zimţate, o abureşte cu răsuflarea, începe să şteargă ecranul televizorului. Piele de căprioară, zice, a fost a lui nea Virgil, să ţin minte că asta-i cea mai bună, nu zgârie nimic, nu lasă nici un fel de urme pe nimic.

Mă văd în ecranul televizorului ca intr-o oglindă, şi pe mine, şi toată camera, divanul, măsuţa de cafea, fotoliile, fereastra. Faţa mea pare foarte palidă, curbura ecranului o alungeşte şi o face bătrână. O întreb pe tanti Ilonka ce urmează să vedem. Tanti Ilonka îmi spune că o să văd cel mai frumos lucru din lume şi că o să fie minunat.

Afară, în bucătărie, ceasul începe să bată, tanti Ilonka apasă butonul, televizorul începe să zumzăie, altceva nu se mai întâmplă. Tanti Ilonka îi administrează un pumn într-o parte, inelul i se izbeşte de lemnul carcasei, în mijlocul ecranului apare un mic punct luminos, tanti Ilonka îi mai dă un pumn, punctul se dilată, devine o dungă lată care începe s-o ia încet la vale pe ecran, dispare, apare iar în partea de sus, începe să alunece iar în jos, tanti Ilonka loveşte şi a treia oară, îmi zice să lovesc şi eu în partea cealaltă. Lovesc, palma mi se izbeşte de lemn, dar nu se întâmplă nimic, tanti Ilonka îmi zice să bag mâna în spatele televizorului şi să caut cablul de antenă, ăla care se simte zimţat la pipăit. Bag mâna în spate, cotrobăi pe după capacul de plastic, dau de un cablu, îl apuc, tanti Ilonka zice să dibui porţiunea neizolată, să nu-mi fie frică, n-o să mă curentez, îmi plimb degetele pe cablu, simt că e prăfuit, la un moment dat devine lipicios, de parcă şi ăsta ar fi fost înfăşurat în leucoplast, apoi pipăi un mănunchi de fire subţiri de sârmă. Mă înţeapă uşor, fac piele de găină pe braţ. Dunga de pe ecran se opreşte din mişcare, se lăţeşte, ecranul se umple de puncte multicolore, de parcă în spatele lui s-ar cerne nisip colorat, prin ploaia de nisip văd flori albe, apoi trandafiri, apoi crini, apoi nişte flori pe care nu le cunosc, în formă de inimă, cu o trompă lungă şi albă ieşind din miezul lor.

Tanti Ilonka zice că asta e, acum o să fie bine, să nu dau drumul cablului, mai trage un pumn în televizor, imaginea nu mai fuge, dar tot plină de purici e, televizorul ăsta nenorocit n-a fost bun niciodată, zice tanti Ilonka, numai nea Virgil ştia cum să facă, dar n-are importanţă, că oricum sunetul contează cel mai mult, să ţin frumuşel cablul, să nu-i dau drumul, altfel dispare semnalul. Apucă mânerul şurubelniţei, îl învârte o dată brusc, printre pârâituri şi ţiuituri camera se umple de o muzică răsunătoare, ne asurzeşte, tanti Ilonka tresare, smuceşte şurubelniţa, muzica încetează, pe ecran, prin perdeaua de nisip colorat, văd o sală mare de concerte, pe scenă, o orchestră mare, în mijlocul scenei, un dirijor, văd şi sala, e foarte mare, n-am mai văzut una atât de mare. Tanti Ilonka trage de şurubelniţă, o scoate din aparat, o bagă la loc, apasă, iar se aud pârâituri, muzica se amplifică, acum sună mult mai limpede.” (Copyright: Editura Polirom)

György Dragomán este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut în 1973 la Tîrgu Mureş, s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia. A studiat filosofia şi literatura engleză la ELTE, în Budapesta, şi a lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducînd în acelaşi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan şi Irvine Welsh. Dragomán a debutat în 2002, cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil şi în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb; Polirom 2008, 2017), care a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry şi Sándor Márai şi a fost tradus în peste 30 de limbi, în present existînd şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie. 

În 2011 lui György Dragomán i s-a acordat premiul literar Jan Michalski pentru acelaşi roman. În 2014 prozatorul  a publicat romanul Máglya (Rugul; Polirom, 2015), care s-a bucurat de un succes instantaneu în Ungaria şi a fost preluat de edituri din Statele Unite, Olanda şi Germania, confirmînd valoarea unui autor cu o viziune şi un stil ce au cucerit deja un public larg.

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările