FRAGMENT Câteva intervale esenţiale din istoria României, în romanul „Deborah“, de Cătălin Mihuleac

FRAGMENT Câteva intervale esenţiale din istoria României, în romanul „Deborah“, de Cătălin Mihuleac

Cătălin Mihuleac

Cu romanul „Deborah“, Cătălin Mihuleac îşi continuă un proiect literar care are în centru recuperarea memoriei evreilor din România. „Adevărul“ prezintă un fragment din volumul lui Mihuleac, recent publicat la Editura Humanitas.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Deborah“ comprimă câteva intervale esenţiale din istoria României – între 1918 şi 2018 –, concentrate în jurul poveştilor de viaţă ale unor evrei din Bucovina, unul dintre fire urmărind chiar viaţa lui Deborah, născută la Câmpulung şi deportată împreună cu membrii familiei într-un sat ucrainean de peste Nistru. Prigoana evreilor e văzută prin ochii lui Deborah, în scene foarte puternice, ca şi episoadele care surprind deportările în Transnistria, într-un tablou de epocă ce reuneşte personaje memorabile.

-FRAGMENT-

„De cum bunica şi-a prăpădit vederea, Deborah a trecut oficial în casa ei. Era mică, dar compensa la tejghea lipsa bunicului, când acesta pleca după marfă. Bifa într-un caiet vânzările şi primea ca plată un bănuţ al ei. Clienţii o găseau drăgălaşă, fiindcă aşa era.

Bătrâna oarbă o îndruma, atât cât putea s-o facă un bibelou familial în mărime naturală. Trebăluia în continuare în casa pe care o ştia şi fără ochi, până-ntr-o zi când, neştiind că trapa era trasă, a căzut în beci.

Cu două coaste fisurate, şi-a plâns de milă pedeapsa de a trăi doar din inerţie. Ca să-i aline durerea, Deborah s-a apucat să-i citească una şi alta, răsturnând clişeul bunicuţei care le umplea nepoţilor sufletul cu poveşti.

Interesant e că preferinţele bunicii nu s-au fixat pe subiecte potrivite mentalităţii sale, ci pe unele aparent imposibil de înghiţit. Îi plăcea mai cu seamă un foileton, care apărea vineri de vineri la chioşcul de ziare şi povestea ororile comise de Marele Inchizitor Torquemada. Lectura avea efectul unui pumn de vitamine:

— Brrrr, draga bunicii, da` ce-i mai prăjea pe ovreiaşi Grămadă ăsta!

Pentru ea, Torquemada a devenit Grămadă – un toptangiu irezistibil, care îi frigea pe evrei la grămadă. Când îi prăjea en detail, îl alinta Grămăjoară.

Uneori, Grămadă era demagog şi sublinia că execuţia se făcea doar în interesul celui fript – care avea şansa de a pleca din lumea asta purificat prin foc. Atunci, bătrâna îl numea ironic „dom` deputat“ sau „dom` ministru“:

— Uşurel, dom` deputat Grămadă, că s-a suit scroafa-n răchită!

Pe la al treilea episod al foiletonului, s-a întâmplat şi minunea: isprăvile toptangiului de pârjoluri au scăpat-o de migrene. În marea ei fericire, l-a alintat pe Torquemada „scumpul meu tămăduitor“ şi i s-a dedicat cu toată fiinţa.

Prima lectură a fiecărei broşuri avea loc vineri dimineaţa, când Grămadă apărea ţanţoş la chioşcuri; apoi, în reluare, duminică şi marţi. Joi, când aşteptarea noului episod devenea supliciu, bunica recita din memorie fragmente anterioare, gesticulând prin casă:

Autodafé: înalt al cerului şi scrum,

Sublim, fără hârtoape, îţi e cinstitul drum!

Păgâni, jidani nemernici, voi mieluşeii mei,

O clipă de durere când vi se cere, ce-i?

Când Raiul vă aşteaptă cu-atâta fericire,

Mai facem caz acuma de-o candidă prăjire?

Într-adevăr, era de-a dreptul jenant să faci caz de o candidă prăjire.

În noaptea de joi spre vineri, somnul bătrânei era crestat de coşmaruri, în care frumosul prăjitor de evrei nu mai venea la întâlnire. Scâncea atunci, temându-se că va rămâne cu bezna inimii adăugată la cea a ochilor. Căci Sara Mătăsaru – mamă şi bunică trecută nu de una, ci de două menopauze şi jumătate – era pătrunsă până-n măduvă de vâlvătăile iubirii.

Vineri la prima oră, Deborah o tulea spre chioşc, de unde revenea cu foile care conţineau noile cruzimi semnate de şarmantul inchizitor. Bunica o aştepta cu ceaiul fierbinte şi cu urechile cât aripile unei mori din Castillia, gata să se învârtă după cum dicta vântul lecturii. Ah, Torquemada, incendiator de inimi caste!

Fiindcă nu era de paie, bunicul Mişu Mătăsaru orbea şi el, dar de gelozie. Ce avea Grămadă ăsta: o sabie şi-un amnar? De necaz, prefera să frecventeze cârciuma, întrucât la sinagogă se cam făcea haz de el.

Într-o zi, pentru a-i mai stinge din pasiune, Max Mătăsaru i-a spus mamei că Torquemada ar fi „marrano“ – evreu convertit. Însă efectul a fost contrar celui scontat, ceea ce demonstra încă o dată că reacţiile unei femei îndrăgostite rămâneau imposibil de intuit. Simţind că dispărea şi ultima redută dintre ea şi Grămăjoară, Sara Mătăsaru s-a luminat:

— Eram sigură! Un alişveriş ca Inchiziţia al cui să fie, dacă nu al unui evreu?!

Schimbând macazul, Max şi-a luat deoparte tatăl:

— Las-o pe mama să fie fericită, învaţă de la ea arta de a trăi! Preferi s-o vezi plânsă, resemnată şi cu migrene? Pe deasupra, Torquemada e mort! Cum poţi fi gelos pe-un mort?

Ehei, care bărbat nu şi-ar dori să fie mort ca Torquemada?! Totuşi, bătrânul a lăsat baltă gelozia şi-a început din nou să meargă la sinagogă.

Sara rămăsese analfabetă, alături de alţi trei fraţi, pentru ca unul să poată învăţa carte şi să ajungă doctor. Apoi, patria ei a fost gospodăria. Prima ieşire din judeţ a fost la Cernăuţi, pentru operaţia aceea cu ghinion. Decât să stea ghemuită în scorbura ei întunecoasă, mai bine fericită, între fantasme!

Într-o zi, foiletonul lui Torquemada a luat sfârşit, la fel ca tot ce este frumos pe lume. Dar Max, când pleca în călătorie, nu uita să-i cumpere tot ce-i pica în mână despre Marele Inchizitor şi Amant. Când mama a făcut 75 de ani, i-a adus piesa lui Victor Hugo despre Torquemada, în traducerea lui Avram Steuerman. O găsise la un anticar din Iaşi şi i-a citit-o chiar el, cu intonaţie.

Bătrâna strălucea, cum niciodată o bătrână nu mai fusese văzută strălucind.“ (Copyright: Editura Humanitas)

Cătălin Mihuleac este prozator şi dramaturg. Ultimele cărţi publicate sunt: Zece povestiri multilateral dezvoltate (2010), Aventurile unui gentleman bolşevic (2012), America de peste pogrom (2014 şi 2017) şi Ultima ţigară a lui Fondane (2016). Este doctor în filologie la Universitatea „Al. I Cuza“ din Iaşi, cu teza Pamfletul şi tableta, jurnalism sau literatură?, publicată în 2009.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: