FRAGMENT Cătălin Augustin Stoica lansează „România continuă. Schimbare şi adaptare în comunism şi postcomunism”

FRAGMENT Cătălin Augustin Stoica lansează „România continuă. Schimbare şi adaptare în comunism şi postcomunism”

Catalin Augustin Stoica lansează marţi, „România continuă. Schimbare şi adaptare în comunism şi postcomunism”                                                                        FOTO: Facebook/ Psihologie SNSPA

Marţi, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, Cătălin Augustin Stoica şi Marian Voicu discută despre volumul „România continuă. Schimbare şi adaptare în comunism şi postcomunism”, apărut recent la Editura Humanitas. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul semnat de Stoica.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Cele patru studii ce compun acest volum tratează problema continuităţilor cu trecutul, pe fondul transformărilor pe care le-a cunoscut România în ultimele şapte decenii. În ciuda dramaticelor schimbări prin care a trecut ţara noastră în secolul XX, o serie de elemente, practici şi instituţii informale au supravieţuit, s-au adaptat şi continuă să genereze efecte şi azi. Recentele scandaluri de corupţie din diferite domenii ne relevă existenţa unei încrengături de relaţii ori reţele sociale care nu de puţine ori îşi au originea în perioada de dinainte de 1989.

Capitolul 1 tratează, la nivel micro, temele construcţiei partidului-stat şi ale constituirii unor noi forme de proprietate. Capitolul 2 vorbeşte despre felul în care istoria defunctului Partid Comunist Român se reflectă în viaţa politică actuală. Capitolul 3 tratează un subiect încă foarte familiar majorităţii cititorilor: pilele, cunoştinţele şi relaţiile. Ultimul capitol abordează specificul noii ordini economice din România post-comunistă“, spune Cătălin Augustin Stoica. 

„O excelentă carte de sociologie, dar si un thriller politic, aşa as defini captivantul şi atât de urgentul demers al lui Cătălin Augustin Stoica. Aflăm din volumul său cum s-au constituit centrele de putere economică din România postcomunistă, continuităţile, persistente, frustrante, chiar exasperante, cu vechea profitocraţie. Din cercetările lui Cătălin Stoica se desprinde o viziune capabilă să explice, coerent şi pătrunzător, atâtea dintre adeseori bizarele cotituri şi ameţitoarele răsuciri care au marcat trei decenii de postcomunism românesc“, apreciază  Vladimir Tismăneanu.

 
-FRAGMENT-
 

„Fragment din capitolul 2: „Puţini am fost, mulţi am mai rămas!“. Bazele sociale ale Partidului Comunist Român

Această dilemă („recrutăm/promovăm în principal pe criterii politice, sau recrutăm în principal ţinând cont de merite individuale?“) în politicile de cadre nu este în nici un caz specifică fostelor partide comuniste. Dimpotrivă, dacă ne referim doar la cazul românesc, există numeroase mărturii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică cu privire la politicile de personal ale partidelor politice din acea vreme; aceste politici încurajau promovarea pe criterii particulariste (de loialitate politică/patronaj politic), în detrimental unor criterii universaliste (ori meritocratice). După 1990, în ciuda speranţelor multora, practicile corupte de selecţie şi promovare în funcţii publice au reînviat. Sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 au fost marcaţi de apariţia baronilor locali şi de o parcelizare teritorială a puterii. Eforturile luptei anticorupţie au diminuat puterea acestor baroni, însă victoria a fost temporară. Experimentul eşuat al votului uninominal a deschis larg porţile partidelor politice pentru noii îmbogăţiţi ai tranziţiei, oameni de afaceri ce deţineau resursele necesare finanţării campaniilor electorale şi ale partidelor din partea cărora candidau. E drept, absenţa unor mecanisme eficiente de control a finanţării partidelor a facilitat capturarea acestora şi ulterior captura statului de către oamenii de afaceri (sau interpuşii acestora) care au intrat în politică. Revenirea la sistemul de vot pe listă nu a modificat radical această stare de fapt. Politica şi administraţia publică româneşti par a fi caracterizate de o stare de cumetrie extinsă, cu foşti prim-miniştri care sunt fini ai unor foşti şefi de servicii secrete sau ai altor miniştri, cu beizadele numite în funcţii ministeriale, cu amante sau partenere plasate în posturi cheie (consilii de administraţie ale unor companii naţionale), de unde pot sifona resurse pentru partid şi concubini, cu foşti colegi de liceu sau de facultate situaţi strategic în sectorul privat, unde le sunt servite contracte cu statul, cu foste vecine de bloc, concitadini sau consăteni promovaţi în guvern etc.

La momentul scrierii acestor rânduri, echipa guvernamentală aflată la putere (PSD-ALDE) ţine agenda publică prin numeroasele gafe ale prim-ministrului Viorica Dăncilă şi prin declaraţiile stupefiante ale unora dintre membrii săi. Compoziţia actualului guvern este însă şi rezultatul unor politici de selecţie ce au pus accentul nu pe merite şi pregătire profesională, ci pe loialitate politică, obedienţă faţă de liderii partidelor din coaliţie (în special faţă de actualul lider PSD, Liviu Dragnea) şi legături apropiate ale membrilor cabinetului cu cei aflaţi la vârful conducerii PSD şi ALDE. Din nefericire, nici principalul partid de opoziţie de la acest moment (PNL) nu pare a străluci la capitolul selecţie meritocratică. Şi aici există încrengături de relaţii şi cumetrii, finanţatori ajunşi la vârful partidului (sau controlând, din umbră, pe unii membri aflaţi în conducerea sa) ori lideri teritoriali cu alură de baroni. Amploarea problemelor organizaţionale interne ale PNL pare a fi mai redusă decât în cazul PSD, însă acest lucru s-ar putea datora simplului fapt că PNL se află încă în opoziţie, privându-i astfel pe unii dintre liderii săi de ocazia de a comite gafe similare celor făcute de membrii guvernului PSD-ALDE. Desigur, ca sociolog, nu pot generaliza; fără îndoială că există oameni competenţi în aceste partide. Statistic, ar trebui să existe, însă faptul că ei rareori ajung în fruntea formaţiunilor politice în cauză semnalează existenţa unor politici de recrutare şi promovare defectuoase.

În fine, semnalez o altă similaritate sau un alt element de continuitate cu trecutul apropiat: obsesia multor politicieni actuali pentru titluri şi diplome. PCR, la fel ca alte partide comuniste, era preocupat de pregătirea formală a cadrelor sale. Cei selectaţi iniţial pe criterii de pură loialitate faţă de partid erau apoi trimişi la diverse şcoli ori la cursuri de perfecţionare, îndeosebi la Academia „Ştefan Gheorghiu“. După 1990, Academia „Ştefan Gheorghiu“ a fost, se pare, în locuită de Colegiul Naţional de Apărare şi de Colegiul Naţional de Informaţii, ale căror programe au fost urmate de multe tinere speranţe ale politicii româneşti, de funcţionari, de jurnalişti şi de politicieni mai experimentaţi. Activitatea Colegiului Naţional de Informaţii a fost suspendată, dar, alături de Colegiul Naţional de Apărare, cele două instituţii au reprezentat puncte nodale în reţelele din politica românească, un soi de pepiniere ori locuri de recrutare pentru elitele politice şi administrative româneşti post-1990. Desigur, apetenţa pentru titluri nu  s-a limitat doar la cele două instituţii; numeroşi politicieni de la nivel central şi local, precum şi funcţionari publici au urmat cursuri de studii aprofundate şi mai ales şcoli postdoctorale în instituţii civile de învăţământ superior. Unii dintre aceştia au urmat astfel de cursuri întrucât le aduceau beneficii salariale sau le creau oportunităţi de promovare în carieră, aşa cum probabil a fost cazul funcţionarilor publici de rang mediu. Alţii – foarte puţini, cred – au urmat astfel de şcoli postuniversitare din pasiune. 

Pentru alţi politicieni, a avea un doctorat era o chestiune de statut, o expresie a obsesiei faţă de titluri, similară cu obsesia Elenei Ceauşescu. Doctoratele unora dintre actualii politicieni s-au dovedit a fi însă plagiate, dar lucrul acesta, în ciuda oprobiului public, nu le-a afectat în mod semnificativ ori irevocabil carierele administrative şi politice.” (Copyright: Editura Humanitas)

Cătălin Augustin Stoica (foto:dreapta) este doctor în sociologie al Universităţii Stanford; are două masterate în sociologie – unul la Stanford şi unul la Universitatea Central-Europeană. În prezent este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Între 2007 şi 2015 a fost director general al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională (CURS). A publicat studii pe tema comunismului şi postcomunismului în reviste şi volume de specialitate apărute în România, SUA, Germania şi Polonia.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: