Fragment în avanpremieră. „Pâlpâiri”, cel mai recent roman semnat de Dan Lungu, lansat la „Gaudeamus”

Fragment în avanpremieră. „Pâlpâiri”, cel mai recent roman semnat de Dan Lungu, lansat la „Gaudeamus”

Scriitorul Dan Lungu                                                                                                       FOTO: Andi Spot

Sâmbătă, 17 noiembrie, de la 16.30, la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, va avea loc lansarea romanului „Pâlpâiri”, de Dan Lungu. Un roman suprinzător şi amuzant, „Pâlpâiri”, apărut la editura Polirom, reprezintă o privire nouă, ludic-epistemologică, asupra satului românesc contemporan. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din romanul semnat de Dan Lungu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un ins excentric şi misterios, aflat în concediu de recuperare sau explorare a identităţii, ajunge la capătul lumii, pe care nu-l cunoaşte decât din jocurile pe calculator. Mai precis, merge într-un sat, unde caută o metodă şi un obiect de cercetare absolut personale, cu ajutorul cărora să-şi redefinească viaţa. Realitatea complică însă imprevizibil şi sistematic lucrurile, de unde o serie întreagă de aventuri, la sfârşitul cărora casele din chirpici şi rachiul de colivă ajung să aibă farmecul lor.

-FRAGMENT-

Străbat uliţele satului, dintr-un capăt în altul, la pas. Astăzi le privilegiez pe cele secundare, ramificaţii care se îndepărtează de şoseaua asfaltată. Explorez drumeagurile şi potecile, cărările. În subsidiar caut un sens pentru capilaritatea rurală, un desen de ansamblu revelatoriu, fără a mă gândi expres la acest lucru. Ţine de tehnica la care lucrez. Îmi las răgaz să observ, să mă pătrundă atmosfera, să remarc detaliile. Am un carneţel în buzunar, dar fac tot posibilul să nu apelez la el. De altminteri, e greoi la manevrat; dincolo, preferam să fac toate notiţele pe suport electronic, dar greutatea fizică a carneţelului are ceva liniştitor. Te simţi în siguranţă, ca şi cum ai avea un revolver asupra ta. Nu e un Moleskin, mă feresc de mitizări, căci predispun la suprainterpretare. Oamenii mă urmăresc cu privirea, cu discreţie sau, dimpotrivă, provocator, căutând să se uite în ochii mei, să mă înşface într-o discuţie. 

Există un soi de îndrăzneală a comunicării în spaţiul public, chiar şi vizuală, pe care eu o resimt ca agresivă, deşi sunt conştient că face parte din cultura lor. Mă agasează, dar îmi păstrez controlul. Sunt foarte curioşi, sunt foarte suspicioşi. Am învăţat să-i salut. Spun tare bună ziua şi dau din cap. E foarte important să dai din cap. Sunt foarte mulţi vârstnici, care nu aud şi nici nu văd bine.Multora dintre ei le lipsesc unul sau mai mulţi dinţi şi cu greu înţelegi ce vor să spună. E obligatoriu să saluţi, pentru că a priori toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E o cutumă, nu un adevăr. E de datoria ta să te porţi ca şi cum ai cunoaşte fiecare persoană, e modul tău de a intra în comunitate. E ca şi cum ai da add într-un grup virtual. La început am fost mai stingher, dar acum am o oarecare naturaleţe. Când sunt în toane bune, reuşesc să salut chiar cu un strop de bucurie, de entuziasm.Totul e foarte diferit faţă de acolo de unde vin, unde abia îi saluţi pe cei din alte birouri, iar pe stradă îţi fereşti privirea de a celorlalţi. Unde eşti cu atât mai politicos cu cât reuşeşti să mergi printre oameni ca şi cum nu i-ai vedea. Mă plimb fără un scop precis. Flanez. Colecţionez imagini, culori, nuanţe, mirosuri, izuri, zgomote, cuvinte, fără a le ierarhiza deocamdată în vreun fel. Ca tehnică, aş numi-o plimbare defocalizată. O testez, cu efecte bune, pentru o epistemologie personalizată şi pentru un obiect de cunoaştere atât de delicat cum sunt pâlpâirile. Păşesc şi privesc, nu-mi propun să văd ceva anume, nu-mi doresc să demonstrez nimic. Merg şi observ cu o atenţie vie şi neutră, neapărat neutră. 

Realitatea „de văzut” trebuie să se impună de la sine şi de aceea eu îi fac loc. Îmi îmblânzesc pornirile şi reacţiile profunde, le supraveghez să nu-mi tulbure percepţia. Lucrurile trebuie să se vadă de la sine şi să capete semnificaţie în context, aşa că încerc să nu le luminez artificial dinăuntrul meu, cu bliţul culturii încorporate în porniri şi reflexe. Frumuseţea naturii mai degrabă mă perturbă, dar face parte din regula jocului. Cei de aici n-o văd decât rareori. După observaţia neutră, urmează observaţia oblică. Ea păstrează în bună parte o lumină naturală asupra lucrurilor, dar presupune un efort focalizat de atenţie, ceea ce ajută la stocarea în memorie. Dar chestiunea principală nu este a memorizării, ci a începutului de drum. Observi oblic atunci când ai o ipoteză firavă, un început de interpretare; în acelaşi timp vrei să vezi, dar să nu strici desenul realităţii. La fel se pun şi întrebările. Cum se întâmplă că un detaliu devine o pâlpâire? Observaţia oblică se face cu coada ochiului şi este cea mai potrivită în ţara suspiciunilor. Privite direct, sub lumina necruţătoare a curiozităţii lipsite de subtilitate, situaţiile îşi schimbă culoarea, se destramă, sublimează în altceva. Este ca şi cum ai intra cu lanterna aprinsă într-o magazie plină de gândaci. Ca şi cum ai vrea să măsori lungimea coarnelor de melc cu centimetrul metalic rece”. (Copyright: Editura Polirom)

Dan Lungu  este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, cărţi ale sale fiind publicate în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, croată, bulgară, greacă, macedoneană şi turcă. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieţi de gaşcă (ed. I, 2005;

ed. a II-a, 2013) şi Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum şi romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012); Sînt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017); Cum să uiţi o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011); În iad toate becurile sînt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014) şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarăşe de drum. Experienţa feminină

în comunism (2008, în colaborare); Str. Revoluţiei nr. 89 (2009, în colaborare); Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism (2014, în colaborare) şi Cartea copilăriilor (2016, în colaborare). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului cultural francez.

 

 

citeste totul despre: