FRAGMENT Autobiografia legendarului muzician Carlos Santana, „Tonul universal“

Recent, la Editura Nemira, a fost publicată autobiografia legendarului muzician Carlos Santana – „Tonul universal”, în colecţia Yorick de arte ale spectacolului, tradusă de Mihaela Ioncelescu. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din autobiografia lui Santana.

În 1967, la San Francisco, după doar câteva săptămâni de la Vara Iubirii, un tânăr chitarist mexican urcă pe scenă la Fillmore Auditorium şi cântă un solo de neuitat. Doi ani mai târziu, după un concert legendar la Woodstock, întreaga lume îl ştie pe Carlos Santana.

În panteonul chitariştilor, Santana e unic pentru „tonul universal“: îl recunoşti de la primele acorduri şi pune mai presus de orice legătura dintre muzică şi suflet.

Aceasta este povestea călătoriei sale: cântările din tinereţe în barurile de striptease din Tijuana, ce înseamnă să fii soţ şi tată, influenţele muzicale, de la Coltrane la Miles Davis, căutările spirituale şi descoperirea altor credinţe, spectaculoasa revenire pe scenă cu albumul Supernatural.

Iată ingredientele uneia dintre cele mai senzoriale (şi senzuale) autobiografii ale unui artist rock scrise vreodată.

„De la Tijuana la Woodstock şi dincolo de el, legendarul chitarist face o baladă plină de întorsături de situaţie despre viaţa sa excepţională.” Oprah Magazine

-FRAGMENT-

„În anii ’80, plecam cu Santana în turnee după cum pofteam. Am călătorit prin toată ţara, cântând în aceleaşi cluburi din aceleaşi oraşe, de la Detroit la Chicago şi Cleveland până în locurile obişnuite din zona New York-ului – Nassau Coliseum, Jones Beach. Oamenii ne ascultau la posturi de radio care difuzau rock clasic sau oldies. Sunt mândru că acele melodii au făcut ca arta interpretării la chitară să reziste mulţi ani, chiar şi atunci când existau mai puţine solouri la chitară în melodiile cunoscute.

Puteai asculta oldies în lift sau la Starbucks, cu un solo al lui Eric Clapton sau Jimmy Page, iar uneori soloul însuşi era mult mai impresionant decât cântecul însuşi.

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit după „Supernatural“ a venit din partea lui Prince.

– Hei, Carlos, datorită ţie pot interpreta un solo la chitară în unul dintre cântecele mele şi va fi difuzat la radio, a spus el. Nu mă gândisem niciodată la asta.

– Da, n-a fost cool să n-ai melodii cu solouri de chitară atâta vreme, i-am spus eu.

În anii ’80, radioul nici nu mai ajuta, nici nu mai încurca trupa Santana. Cred că reputaţia noastră se datora mai mult concertelor, pentru că oamenii aveau nevoie să simtă fiori adevăraţi. Când simţi fiorii, imediat devii parte din prezent. Şi datorită faptului că publicul se simţea astfel, intenţia şi scopul trupei sunt mult mai importante decât divertismentul. Pentru a le aduce tuturor aminte la nivel molecular de propria lor importanţă, pentru a transmite ideea că fiecare dintre noi are puterea să îmbogăţească universal chiar acum. Santana este o experienţă live, care oferă mai mult un moment decât o amintire. Asta nu se va schimba niciodată.

 În ’81, Miles Davis revenea pe scenă după ce nu mai cântase încă din ’76. Nimeni nu mai auzise de el de aproape cinci ani. Toate poveştile care se vehiculau pe atunci spuneau că stătea într-un loc întunecat, cu draperiile trase. Îi trimiteam felicitări şi flori din când în când şi aflam veşti despre el de la Herbie şi Dave Rubinson, pentru că cei doi obişnuiau să îl viziteze. Ştiu că se gândea la mine, la fel cum eu mă gândeam la el.

Santana a cântat la Buffalo anul acela şi, pe când ne pregăteam să ne întoarcem la New York ca să cântăm la Savoy, îl ascultam pe Miles. Îmi aduc aminte că Rashiki m-a întrebat ce părere aveam, dacă Miles avea să mai cânte vreodată la trompetă. Încă nu ştiam.

– Nimic nu este imposibil – poate când se va plictisi, i-am răspuns.

Desigur, câteva zile mai târziu, când am ajuns la New York, am auzit că venea şi Carabello la spectacolul nostru de la Savoy şi îl aducea şi pe Miles. Nu îmi venea să cred! Am încheiat proba de sunet, iar ei erau deja în culise. Miles purta un costum care îl făcea să arate cam zdrenţăros, de parcă ar fi dus o viaţă dezordonată.

Nu avea importanţă. Frate, cât m-am bucurat să îl văd! Bill Graham era producătorul acelui turneu şi s-a entuziasmat ca un copil.

– Miles, mă bucur atât de mult să te văd! Îţi mulţumesc că ai venit! Ce mai faci? Cum te simţi?

Miles părea să creadă că Bill îl verifica.

– Poftim? a făcut el.

– Cum te simţi, omule?

– Ridică-ţi mâinile aşa! i-a cerut Miles.

Bill şi-a ridicat mâinile, iar Miles i-a tras un pumn zdravăn – o lovitură Sugar Ray Robinson, una puternică, de aproape.

– Mă simt bine, pui de evreu!

Acelaşi Miles, neschimbat. M-am dus în camera mea să meditez, aşa cum fac de obicei înainte să urc pe scenă, iar Miles a venit după mine. I-am spus ce vreau să fac şi am închis ochii, începând să mă liniştesc şi să mă cufund în mine. Voiam să fac asta pentru cel puţin zece sau cincisprezece minute. Miles s-a dovedit foarte respectuos – nu a vorbit, însă îi simţeam privirea, ochii ca două lasere îndreptate spre medalionul pe care îl purtam. Îi auzeam răsuflarea şi am deschis ochii. Se uita la medalion de parcă voia să-l găurească cu privirea, aşa că i-am spus:

– Miles, îl vrei?

– Numai dacă mi-l pui tu, a spus el.

Am scos medalionul, i l-am prins la gât.

– Şi eu mă rog, ştii? a spus el.

– Tu te rogi, Miles?

– Bineînţeles. Când vreau să iau nişte cocaină, spun:

„Doamne, fă ca nenorocitul ăla să fie acasă!“ Oh, afurisitule!

De fiecare dată când cântam, iar Miles era prin preajmă, aveam un anumit obicei – îl am şi acum când suntem în New York. Cânt o bucată din Will o’ the Wisp de pe „Sketches of Spain“. Am cântat şi în concertul de la Savoy, iar după spectacol Miles a adus vorba de asta pentru prima dată:

– Mda, îmi place cum cântaţi voi! Multă lume nu ştie cum să cânte corect.

– Miles, ne-am luat o limuzină. Vrei să te ducem acasă? Am spus eu.

Aşa că ne-am urcat toţi cinci în limuzină – Miles, Carabello, saxofonistul Bill Evans, Rashiki şi cu mine. Când a urcat în faţă, Carabello şi-a dat scaunul mai în spate, lovindu-l pe Miles peste piciorul care deja îl durea din cine ştie ce motiv. Miles a devenit foarte violent şi s-a repezit imediat la Carabello. Am început să ne plimbăm prin zonă şi deodată Miles s-a întors spre mine:

– Carlos, târfa aia din Porto Rico a încercat să-mi bage nişte cortizon, ca să mă ajute cu chestia pe care o am la picior. Îmi spunea: „Cortizon pe-o parte, cortizon pe ailaltă“.

M-am gândit puţin la ce a spus şi am izbucnit în râs.

– Miles, ea spune corazón – asta înseamnă dragule. Te iubeşte.

Dumnezeu iubeşte personajele, iar Dumnezeu îl iubeşte pe Miles. Întreaga noapte a fost incredibilă, nebunească. Era ca şi cum am fi aterizat în versiunea altcuiva de Ţara Minunilor – ca şi cum am fi căzut printr-o vizuină de iepure într-o lume întunecată şi înfricoşătoare. Miles ne povestea unde să mergem. El era şeful şi, oriunde ne duceam, vedeai că oamenii îl cunoşteau bine. Dacă se şi bucurau să îl vadă era cu totul altceva. A încercat să scape basma curată cu multe lucruri – testa oamenii făcându-şi numărul de băiat de stradă.

Miles ne-a dus într-unul din acele cluburi de noapte care arătau ca ieşite din Evadare din New York. Peste tot avea obloane din metal. Ne-am dat jos din limuzină şi mă întrebam de ce ne aflăm acolo, pentru că arăta ca o fabrică abandonată. Imediat a venit la noi un paznic cu o bâtă de baseball în mână.

– Voi sunteţi în regulă. Ştiu cine sunteţi, mi-a spus. A arătat apoi spre Miles şi a continuat. De ce a trebuit să-l aduceţi aici?

Miles a trecut chiar pe lângă el, intrând în clădirea dărăpănată, iar eu l-am urmat. S-a îndreptat direct spre pian, care era destul de vechi şi dezacordat.

– Vino încoace – vreau să-ţi arăt ceva, mi-a zis el.

– În regulă, am spus şi m-am dus spre el.

Miles se uita la claviatură şi îşi întindea degetele. Frate, s-ar putea face un film întreg numai despre mâinile lui Miles! Se purta întocmai ca Wayne – priveşte, aşteaptă, după care se năpusteşte. E amuzant – şi soţia mea face la fel când mănâncă: Cindy cu mâncarea, Wayne şi Miles cu acordurile. În noaptea aia, când Miles a început să cânte, întregul club a dispărut pur şi simplu – deodată mă aflam în Spania, într-un castel, într-un vechi film de aventuri. Miles a spus:

– Îl auzi?

– Fireşte, e incredibil! Mulţumesc, am răspuns eu.

Se pregătea să îmi arate şi altceva, însă un tip s-a ridicat şi a introdus douăzeci şi cinci de cenţi în tonomat, iar melodia Muscles a Dianei Ross a început să răsune, schimbând complet atmosfera. Miles l-a studiat pe tip, care era conştient de ce făcuse, pentru că se uita în urmă.

Miles l-a privit lung încă o vreme şi a spus:

– Omule, ştii cine sunt eu?

– Eşti Miles Davis. Mare lucru, a răspuns tipul.

Pur şi simplu. Atât i-a trebuit lui Miles. A zâmbit şi s-a îndreptat spre bar.

– Dă-mi un nenorocit de rom şi o cola! Şi orice vrea el!

Miles începuse să se plictisească acolo, aşa că ne-am întors toţi la limuzină.

– Carlos, ţi-e foame?

– Da, aş mânca ceva.

– Ştiu un loc grozav unde au supă de fasole neagră.

Aşa că i-am spus şoferului unde să meargă şi am început să povestim. Deodată, Miles s-a uitat pe geam şi a constatat că ne-am îndepărtat prea mult. Şi-a dat seama de asta prin ochelarii de soare şi geamurile fumurii. A deschis geamul care ne separa de şofer şi a strigat:

– Hei! Ai trecut de el, e la două străzi în urmă. Întoarce maşina!

– Nu pot să dau înapoi, e stradă cu sens unic! i-a răspuns şoferul.

Pleosc! Miles s-a întins prin mica fereastră şi l-a plesnit peste ceafă!

– Îţi spun eu, dă înapoi!

Aşa că am dat cu spatele pe străduţa îngustă din New York şi am intrat în restaurant, încă un loc bizar. Am găsit o masă, iar Miles a spus:

– Mă întorc imediat, trebuie să fac pipi.

În drum spre toaleta bărbaţilor, a zărit o femeie şi s-a oprit să vorbească cu ea, după care i-a şoptit ceva la ureche. Cât timp a fost plecat, ea s-a întors spre mine şi a spus:

– Eşti drăguţ! De ce umbli cu tipul ăsta cu gura spurcată?

Între timp, cât a stat Miles la toaletă, a venit supa, iar un chelner mare şi voinic, cu braţe uriaşe, mi-a spus:

– Hei, Santana, vrei nişte pâine la supă?

– Nu, mulţam, sunt în regulă. Doar supa.

Însă Miles s-a întors şi nu a văzut coşul de pâine, aşa că i-a cerut tipului să vină la masă.

– Hei, nenorocitule, unde-i pâinea?

Chelnerul s-a uitat la Miles şi şi-a pus mâna cea mare pe masă, exact lângă faţa lui Miles.

– Cum mi-ai spus, omule?

Asta e partea care s-a transformat în Alien vs. Predator. Miles avea nişte unghii foarte lungi, aşa că şi-a pus mâna lui cea neagră şi frumoasă pe braţul tipului, foarte încet, s-a uitat la el şi i-a spus pe un ton de-a dreptul înfricoşător:

– Am să te zgârii.

Tipul a scuturat din cap şi a şters-o de lângă noi. Rashiki şi cu mine ne uitam unul la altul de parcă ne-am fi spus: „Asta e destul de înfricoşător!“

O noapte întreagă cu Miles în New York – uneori era o adevărată provocare să fii alături de tipul ăla. Noaptea s-a încheiat odată cu răsăritul soarelui, iar Miles ne-a târât după el să luăm nişte cocaină. Am condus până într-un cartier în care nu voiam să cobor din limuzină, aşa că i-am spus că trebuie să mă întorc la hotel pentru că avionul pleca devreme în acea dimineaţă.” (Copyright: Editura Nemira)