AVANPREMIERĂ „Auschwitz, ultima staţie. Povestea mea din lagăr, 1943–1945”, de Eddy de Wind

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Eddy de Wind a descris întâmplările din lăgare în timp ce se afla acolo
Eddy de Wind a descris întâmplările din lăgare în timp ce se afla acolo

„Auschwitz, ultima staţie Povestea mea din lagăr, 1943–1945”, cartea lui Eddy de Wind, a apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în taducerea din neerlandeză a Alexei Stoicescu. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul apărut în colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu. Cartea lui de Wind este singura scrisă la Auschwitz încă din timpul războiului.

Eddy de Wind s-a născut pe 6 februarie 1916 la Haga, într-o familie evreiască prosperă. Tatăl i-a murit pe când băiatul avea numai trei ani, dar a crescut într-o atmosferă stabilă, ocrotit de mama pentru care avea o mare afecţiune.

Inteligent şi tenace, Eddy a urmat medicina la Leiden şi a fost un tânăr activ şi vesel, cu o viaţă socială dinamică, cu prieteni atât evrei, cât şi creştini, pasionat de bărci şi muzică, fiind membru al trupei de jazz Rhythm Rascals. După ce ocupaţia germană a impus excluderea studenţilor evrei, Eddy a reuşit, cu ajutorul profesorilor săi, să-şi termine studiile mai devreme şi să devină astfel ultimul evreu din Leiden care şi-a luat diploma de absolvire.

Şi-a făcut rezidenţiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, şi după o încercare ratată de a fugi în Elveţia a mers voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, unde spera să-şi găsească mama; a aflat însă că fusese deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork a întâlnit o tânără infirmieră, Friedel, de care s-a îndrăgostit şi cu care s-a căsătorit, iar mai apoi au fost deportaţi împreună la Auschwitz. Deşi pe toată perioada cumplită a detenţiei au reuşit să păstreze legătura, în haosul ultimelor zile ale lagărului au fost despărţiti.

Înainte chiar de eliberarea lagărului, la care a fost martor, el a început să noteze într-un caiet primele gânduri şi impresii care vor constitui punctul de pornire al cărţii sale. După eliberare, a rămas încă trei luni la Auschwitz, la cererea comandanţilor sovietici, lucrând ca medic. Acesta este răstimpul în care şi-a consemnat în scris întreaga mărturie care avea să devină apoi cartea-document 𝑨𝒖𝒔𝒄𝒉𝒘𝒊𝒕𝒛, 𝒖𝒍𝒕𝒊𝒎𝒂 𝒔𝒕𝒂𝒕̦𝒊𝒆. Încă nesigur asupra sorţii care îl aştepta, a atribuit toate întâmplările unui personaj pe care l-a numit Hans van Dam.

La întoarcerea în Olanda, în 1946, a aflat că şi Friedel a supravieţuit, şi în acelaşi an a apărut prima ediţie a cărţii sale. În anii ce au urmat, Eddy de Wind s-a specializat în psihiatrie şi psihanaliză şi a scris despre sindromul KZ, sindromul vinii supravieţuitorului, şi transmiterea transgeneraţională a traumei, fiind unul dintre primii autori din lume care au abordat aceste teme în mod ştiinţific. A murit la 27 septembrie 1987, la vârsta de 71 de ani. Cei care au supravieţuit împreună cu Eddy de Wind au privit mereu mărturia sa ca pe una dintre cele mai importante cărţi despre Auschwitz.

Auschwitz, ultima staţie este o relatare extraordinară în care atrocităţile, suferinţa şi degradarea fizică şi morală se îmbină cu solidaritatea şi încrederea, consemnată aproape în timp real, cu sclipiri de iubire şi speranţă care luminează, fie şi pentru o clipă, unul dintre cele mai cumplite locuri cunoscute, sinonim cu infernul: Auschwitz. Scoţând la iveală şi ceea ce este mai rău, şi ceea ce este mai bun în fiinţa omenească, povestea lui Eddy de Wind este o lecţie unică, mereu de actualitate, mereu plină de avertismente.

-FRAGMENT-

„Iarba crudă, bobocii maronii ai castanilor gata să plesnească şi soarele de primăvară, ce strălucea zi după zi tot mai minunat, păreau să promită o nouă viaţă. Dar pe pământ se aşternuse răceala morţii. Era primăvara anului 1943.

Germanii pătrunseseră adânc în Rusia, iar soarta războiului încă nu se întorsese.

Aliaţii din Occident încă nu puseseră piciorul pe continent.

Teroarea care bântuia Europa lua înfăţişări tot mai feroce.

Evreii erau marionetele cotropitorilor, cu care se jucau de-a şoarecele şi pisica. Seară de seară, motocicletele horcăiau pe străzile Amsterdamului, cizmele de piele bocăneau, iar ordinele răsunau, răcnite de-a lungul canalelor odinioară atât de paşnice.

Apoi, în Westerbork1, şoarecele era lăsat iarăşi liber – pentru puţin timp. Deseori, oamenii aveau voie să umble liberi prin lagăr, primeau pachete, iar familiile rămâneau nedespărţite. Nu-i de mirare că toată lumea trimitea cuminte scrisorile cu „Îmi merge bine“ la Amsterdam, astfel încât ceilalţi se predau la rândul lor fără rezistenţă la Grüne Polizei.1

În Westerbork, evreilor li se dădea iluzia că lucrurile nu aveau să fie atât de grave, că, e drept, în acel moment nu mai făceau parte din societate, dar că urmau să se întoarcă din izolare cândva.

„Când războiul se va sfârşi şi noi acasă vom reveni“, astfel începea un cântec cunoscut.

Nu doar că nu-şi vedeau viitoarea soartă, dar au existat şi cei care au avut curajul – sau poate era nălucirea – de a începe aici o viaţă nouă, de a porni o familie. În fiecare zi venea în lagăr dr. Mohlhuijsen, reprezentându-l pe primarul satului Westerbork, iar într-o dimineaţă splendidă – într-una dintre cele nouă zile frumoase din aprilie – s-au prezentat în faţa lui Hans şi Friedel.

Erau doi idealişti. El avea douăzeci şi şapte de ani şi era unul dintre medicii cunoscuţi ai lagărului. Ea abia împlinise optsprezece. Se cunoscuseră în secţia în care el ţinea hăţurile, iar ea era infirmieră.

„Căci singuri suntem câte unul, dar împreună suntem totul“, îi scrisese el atunci în versuri, exprimând corect sentimentele amândurora. Împreună aveau s-o scoată ei la capăt! Poate că reuşeau să rămână în Westerbork până la sfârşitul războiului, şi dacă nu, aveau să lupte cot la cot în Polonia. Războiul trebuia să se încheie la un moment dat, nimeni nu credea în victoria germanilor.

 

Trăiră astfel o jumătate de an împreună. Locuiau în „camera doctorilor“, un separeu din carton aflat în colţul marii barăci cu o sută treizeci de femei. Nu stăteau singuri, în aceeaşi încăpere era instalat un alt doctor, iar mai târziu au fost nevoiţi să împartă spaţiul cu încă două cupluri căsătorite. În mod sigur, pentru tinerii însurăţei nu erau condiţiile potrivite de a-şi clădi o viaţă. Dar toate acestea n-ar fi contat, dacă nu ar fi existat transporturile: o mie de oameni în fiecare dimineaţă de marţi.

Bărbaţi, femei, bătrâni şi tineri, până şi bolnavi şi bebeluşi. Doar un număr infim de oameni, pentru care Hans şi ceilalţi doctori puteau demonstra că sunt prea bolnavi pentru a sta întinşi trei zile în tren, putea rămâne în urmă. Mai erau şi cei privilegiaţi: cei botezaţi, cei din căsătorii mixte, Alte-Kamp-Insassen, deţinuţii care erau în lagăr încă din 1938, dar şi membrii permanenţi ai personalului, precum Hans şi Friedel.

Lista personalului conţinea o mie de nume, dar mereu apăreau din oraşe oameni care trebuiau protejaţi, uneori la comanda nemţilor, alteori deoarece fuseseră cu adevărat cetăţeni de vază, dar, de cele mai multe ori, fiindcă erau cunoştinţe vechi ale domnilor din Consiliul Evreiesc sau ale Alte-Kamp-Insassen, cei care puseseră mâna pe poziţiile-cheie. În acest caz, lista celor o mie era revizuită.

Astfel, în noaptea de luni, 13 septembrie 1943, un angajat al Consiliului Evreiesc veni să-i anunţe pe Hans şi Friedel să se pregătească pentru transport. Hans se îmbrăcă imediat şi făcu turul tuturor celor care lucrau în acea noapte sub presiune maximă pentru transportul săptămânal. Dr. Spanier, şeful spitalului, avea toate motivele să fie supărat. Hans era deja de un an în lagăr şi lucrase din greu, iar alţii, veniţi mai târziu, nu făcuseră nimic. Însă Hans era deja pe lista de personal al Consiliului Evreiesc, iar dacă nici ei nu puteau să-l ţină acolo, atunci nici Departamentul de sănătate nu putea face nimic.

 

Auschwitz ultima staţie_Eddy de Wind_copertă

La ora opt se aflau deci cu toate lucrurile pe care le aveau la trenul care trecea prin mijlocul lagărului. Era o aglomeraţie nebună. Bărbaţii din cadrul Serviciului de Ordine din lagăr şi de la Coloana Zburătoare le duceau bagajele la tren, iar două vagoane au fost încărcate cu alimente pentru drum. Infirmierii de la spital cărau în grabă pacienţii: cei mai mulţi bătrânei cărora, deşi nu mai puteau merge, tot nu li se fusese permis să rămână. Căci nici în săptămâna ce urma n-aveau să se poată deplasa mai bine decât în momentul acela. Apoi, cei rămaşi în urmă. Ei stăteau în spatele cordonului, la câteva zeci de metri de tren, şi erau deseori cei care plângeau mai mult decât deportaţii. În faţa şi în spatele trenului, câte o maşină cu paznici SS, dar aceştia erau foarte rezonabili, ba chiar îi încurajau pe oameni, fiindcă olandezii nu trebuiau să afle cum erau trataţi evreii „lor“ în realitate.

La zece şi jumătate: plecarea. Uşile vagoanelor de marfă au fost zăvorâte pe dinafară. Un ultim rămas-bun, cel din urmă făcut cu mâna prin crăpăturile din acoperişul vagoanelor şi, astfel, porniră spre Polonia, dar destinaţia precisă era necunoscută.

Hans şi Friedel avuseseră noroc. Erau într-un vagon doar cu oameni tineri, prieteni vechi de-ai lui Friedel din grupul de sionişti căruia ea îi fusese afiliată. Se purtau cu camaraderie şi cu bunăvoinţă. Erau treizeci şi opt în vagon, ceea ce era relativ puţin, iar cu chiu cu vai, atârnând bagajele de tavan, reuşiră cu toţii să-şi găsească câte un loc pe jos.

Pe drum începu distracţia. La prima oprire, SS-iştii intrară în vagoane şi le cerură ţigările şi mai apoi ceasurile. După aceea, veni rândul stilourilor şi al bijuteriilor. Băieţii nu îi luară în serios şi le dădură câteva ţigări, pretinzând că mai multe nu aveau. Mulţi erau la origine din Germania, nu era prima oară când aveau de-a face cu SS-iştii. Scăpaseră deja o dată cu viaţă şi nici de data aceea nu aveau să se lase păcăliţi.

Mâncare nu primiră în nici una dintre acele trei zile şi nici nu mai văzură vreodată proviziile din tren. Dar nu conta! Mai aveau destule la ei din Westerbork. Din când în când, câţiva aveau voie să părăsească vagoanele pentru a goli găleţile pline până la refuz. Se bucurau, văzând în oraşe urmele bombardamentelor, dar, în rest, călătoria decurgea fără evenimente. În a treia zi, îşi aflară destinaţia: Auschwitz. Era doar un cuvânt fără semnificaţie, nici bun, nici rău.

În acea noapte ajunseră la triajul de la Auschwitz.

   

Trenul stătu mult timp în loc, atât de mult, încât Hans şi Friedel îşi pierdură răbdarea şi-şi doreau să vină în cele din urmă certitudinea, să vadă în sfârşit ce era Auschwitz.

Iar certitudinea sosi.

Când se lumină de ziuă, trenul se puse pentru ultima oară în mişcare, doar pentru a se opri câteva minute mai târziu pe un terasament, în mijlocul unei câmpii întinse. De-a lungul terasamentului se vedeau grupuri de câte zece-doisprezece bărbaţi. Erau îmbrăcaţi în haine vărgate alb-albastre şi purtau berete asemenea. O mulţime de SS-işti se vânzoleau dintr-o parte în alta, într-o agitaţie de neînţeles.

De îndată ce trenul se opri, bărbaţii în haine vărgate se năpustiră la vagoane şi traseră de uşi să le deschidă. „Aruncaţi bagajele afară, toată lumea în faţa vagoanelor!“ Se speriară îngrozitor, dându-şi seama pe loc că pierduseră tot. În grabă, apucară să-şi mai bage câte ceva pe sub haine, ca să salveze strictul necesar. Dar bărbaţii aceea săriseră deja în vagoane şi începuseră să azvârle şi bagajele, şi oamenii. Astfel, se treziră afară, ezitând pentru o clipă. Dar ezitarea nu dură prea mult. Din toate părţile, SS-iştii veneau spre ei şi-i împingeau spre un drum paralel cu trenul. Cine nu mergea suficient de repede, primea un şut sau o lovitură de baston, astfel încât toţi se grăbeau să se alinieze cât mai repede în coloanele lungi care se formau.

Abia atunci Hans îşi dădu seama că aveau să fie separaţi. Bărbaţii erau despărţiţi de femei. O sărută în fugă pe Friedel – „Până ne vom revedea“ – şi atunci totul se sfârşi. În fruntea coloanei era un ofiţer cu un baston şi îşi începură toţi marşul lent. Ofiţerul arunca câte o privire grăbită fiecăruia şi indica cu bastonul: „La stânga, la dreapta“. La stânga mergeau toţi bătrânii, invalizii şi băieţii cu vârsta de până în optsprezece ani. La dreapta, cei tineri şi puternici.

Hans ajunsese în dreptul ofiţerului, dar nu era atent. N-avea ochi decât pentru Friedel, care se afla la câţiva metri distanţă şi aştepta să le vină rândul femeilor. Îi zâmbi, vrând să-i transmită: „Stai liniştită, totul va fi bine“.

De aceea n-a auzit când ofiţerul – era un doctor – l-a întrebat ce vârstă are. Doctorul s-a enervat că nu i s-a răspuns şi l-a lovit pe Hans cu bastonul atât de tare, că l-a făcut să cadă imediat în partea stângă.

 

Şi iată-l printre cei nenorocoşi, cei bătrâni, între un orb şi un băiat care părea bolnav de oligofrenie. Hans îşi muşca buzele de frică. Nu voia să împartă soarta celor înaintaţi în vârstă sau

a copiilor, înţelegând că doar cei puternici aveau o şansă să rămână în viaţă. Dar era imposibil să se mute în cealaltă coloană, căci peste tot stăteau de pază SS-iştii, cu armele pregătite.

Friedel nimerise printre femeile tinere. Bătrânele şi toate femeile cu copii erau repartizate într-o altă coloană. Astfel, se formară patru coloane, aproximativ o sută cincizeci de femei tinere şi la fel de mulţi bărbaţi tineri; ceilalţi şapte sute stăteau la marginea drumului, în alte coloane.

 

(...)

 

Nu, de aici nu mai ieşeai, poate doar printr-un miracol. Acelaşi lucru povesteau şi oamenii întâlniţi în lagăr, căci, odată intraţi în perimetrul înconjurat de sârmă ghimpată, paza slăbise considerabil, iar SS-iştii îşi predaseră mare parte din sarcini deţinuţilor. Deţinuţi, fără doar şi poate, dar unii care arătau cu totul altfel decât miile de afară, de la muncă. Erau îmbrăcaţi în costume de in vărgate, dar curate şi pe măsura lor. Deseori, aveau haine aproape elegante, cu berete negre şi cizme înalte. În jurul braţului stâng purtau o banderolă roşie pe care se citea un număr.

Aceştia erau Blockältester-ii: şefii diferitelor clădiri, care controlau totul în Block-urile lor. Cu ajutorul unor adjutanţi, dirijau oamenii şi distribuiau mâncarea. Ei înşişi nu primeau cele mai mici porţii, judecând după chipurile lor pline. Cu toţii erau germani din Reich şi polonezi.

Dar erau şi câţiva olandezi, ţinuţi la distanţă de Blockältester-i şi de SS-işti, fiindcă cei noi încă mai aveau asupra lor tot felul de lucruri de valoare. Chiar şi aşa, unii reuşiseră să se bage în faţă. Cereau ceasuri şi ţigări, fiindcă nou-sosiţii oricum aveau să piardă imediat totul. Dar cei mai mulţi încă nu-i credeau şi-şi ţineau lucrurile în buzunare. Hans îi dădu unui olandez un pachet de ţigări, dar un SS-ist îi zări şi îi trase o palmă. Olandezul o rupsese deja la fugă, căci îşi dăduse din timp seama ce avea să se întâmple.

Apăru un bărbat scund, dar cu o conformaţie herculeană. Se vedea că ceilalţi îl respectau.

— Bun, băieţi, când aţi plecat din Westerbork?

— Acum trei zile.

— Ce veşti sunt?

— Aţi aflat despre debarcarea din Italia?

— Desigur, citim ziarele. Cum e în Olanda?

Ce-ar fi putut răspunde? Ar fi preferat să audă cum era la Auschwitz, care avea să le fie viitorul.

— Dumneavoastră cine sunteţi? întrebă unul dintre cei noi.

— Leen Sanders, boxerul. Sunt de un an aici.

Pentru o clipă, cei noi răsuflară uşuraţi. Deci se putea trăi acolo.

— Mai sunt mulţi din transportul dumneavoastră aici? întrebă Hans, care devenise sceptic.

— Aici nu trebuie să pui prea multe întrebări, o să vezi, răspunse boxerul. Auzi, vezi şi taci.

— Dar dumneavoastră vă ţineţi foarte bine.

Leen zâmbi cu un aer înţelept:

— Nu degeaba sunt boxer.

— Ce-o să ne pună să facem?

— O să vă repartizeze la comandourile care lucrează afară.

Lui Hans îi reapărură în faţa ochilor acei oameni, acele maşinării care umblau pe-afară în şir, cărând pietre şi ciment, acele feţe fără expresie, ochii lor morţi şi trupurile costelive.

— Ce se întâmplă cu bătrânii pe care i-au luat în camioane?

— N-ai ascultat niciodată radioul englezesc? întrebă Leen.

— Ba da.

— Atunci ar trebui să ştii totul.

 

Iar Hans ştiu de atunci totul. Se gândi la Friedel, pierduse din vedere coloana ei. Se gândi la mama şi la fratele lui, la toţi cei pe care îi văzuse plecând spre Auschwitz. Se gândi la studiile, la cabinetul, la idealurile sale. Se gândi iar la Friedel şi la planurile lor de viitor. Astfel cugetă cineva care crede că urmează să moară.

Şi totuşi imediat apăru şi îndoiala – poate va avea noroc, poate. Era medic – ah, nu, nu îndrăznea să spere, dar n-avea de ales. Nu putea crede că avea să moară în acel loc, dar nu putea nici să se încreadă în viaţă.

 

(...)

 

Iată-i, deci. De-acum pierduseră totul. Procesul se desfăşurase lent, dar iată-i ajunşi şi la asta. Oare nu spusese cândva Schmidt, comisarul general pentru Siguranţa Publică din Olanda şi reprezentantul lui Rauter2 pentru chestiunile evreieşti: „Evreii se vor întoarce în ţara de unde au venit la fel de goi cum au sosit“?

Schmidt nu menţionase şi când veniseră evreii: în secolele XVI şi XVII, şi nicidecum goi, ci aduseseră mari averi din ţările din care fuseseră izgoniţi. Nu vorbise nici despre drepturile istorice ale evreilor olandezi, oferite la acea vreme de către Wilhelm de Orania prin edict. Dar cum să fi vorbit el despre faptele unui Erou al Libertăţii Olandeze? Nu te puteai aştepta la aşa ceva din partea acestor campioni ai asupririi, care nu vor sfârşi cu o rugăciune pentru patrie pe buze, ci vor fugi mişeleşte ca să-şi salveze pielea.

Hans se alina cu acest gând. Sigur, situaţia lui nu era prea bună, dar dacă soarta lui era vitregă, măcar a lor era sigură. Fără îndoială, ei urmau să piară, iar din toate biruinţele lor nu avea să rămână decât una singură: cea asupra evreilor. Încet, dar sigur, evreii olandezi fuseseră împinşi către declin:

 

1940 Concedierea evreilor din toate funcţiile publice;

1941 -Interdicţia exercitării profesiilor liberale, interdicţia folosirii mijloacelor de transport în comun, interdicţia de a gestiona un magazin, interdicţia de a se folosi de teatre, parcuri, de amenajări sportive şi de tot ce face viaţa frumoasă; limitarea averii la 10.000 de guldeni, iar mai târziu la 250 de guldeni;

1942 Începutul deportărilor; interdicţia la viaţa însăşi.

 

Încetul cu încetul, din pricină că olandezii n-ar fi putut tolera ca evreii „lor“ să fie exterminaţi într-o vreme în care teroarea încă nu-şi arătase colţii în Olanda.” (Copyright: Editura Humanitas)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite