FRAGMENT „Apocalipsis”, de Adrian G. Romila, a apărut în librării

FRAGMENT „Apocalipsis”, de Adrian G. Romila, a apărut în librării

Adrian G. Romila

Recent, la editura Polirom, în colecţia „Ego Proză”, a apărut romanul lui Adrian G. Romila, „Apocalipsis”, o carte ca o „Evanghelie eretică”, o parabolă despre rău. „Adevărul” prezintă un fragment din volumul semnat de Romila.

Ştiri pe aceeaşi temă

În toamna anului 1917, meşterul tîmplar Cristian David soseşte în Prisăcani, un sătuc din Munţii Neamţului aflat la graniţa cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deşi România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuţele din bîrne colorate, care-şi gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. 

Dar suferinţele şi iminenţa morţii vor răscoli pe neaşteptate şi micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întîmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumuseţea. Satul atins violent de reverberaţiile Primului Război Mondial şi – prin ricoşeu – ale proaspetei revoluţii bolşevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile şi oamenii se intersectează surprinzător şi reproiectează analogic istoria. 

„Apocalipsis” e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriaşă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil şi despre jocurile stranii ale omnipotenţei divine. Catastrofele fac parte din fiinţa lumii şi se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care îşi foloseşte astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta şi locuitorii paşnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, preţul cuvenit.

-FRAGMENT- 

     „Nimeni n-ar fi putut spune de ce meşterul Eliud David a trebuit să fugă cu tot cu femeia lui, cu Eleazar, prunc de ţâţă, şi cu o brumă de lucruri din Braşov spre Ţara Moldovei, în primăvara lui 1689. Căruţa acoperită de un coviltir murdar fusese văzută gonind tăcut prin trecătorile secuilor, spre Bacău, înhămată la două mârţoage tocmite scump, la repezeală, prin târgurile de la marginile oraşului. Oamenii care au povestit, după aceea, au reţinut exact ziua de 26 aprilie, dar asta fiindcă era îndată după sângeroasele lupte din piaţă şi după marele foc care a mistuit toată cetatea şi culmile dimprejur, în 21 ale aceleiaşi luni. N-au putut spune cum şi-n ce fel cel mai cunoscut cioplitor în lemn al oraşului, Eliud David, român botezat ortodox dintr-o veche familie de români ardeleni, cu toţi bărbaţii tâmplari pricepuţi, ar fi avut vreun amestec cu celelalte neamuri şi stăpâniri care-şi împărţiseră atunci cu săbii, flinte şi tunuri puterea, dreptatea şi pe Dumnezeul creştin.

     Cei mai mulţi au spus că plecarea în pribegie i s-a tras de la statuia copilului pe care episcopul catolic al Kronstadtului, Carol Tomaj, i-o comandase şi i-o plătise, cu acordul parohului luteran, ca s-o pună în Biserica pieţei. Dac-a făcut-o vreodată sau nu, părerile oamenilor erau împărţite, căci din ea nu mai rămăsese nimic încă de atunci. Copilul cioplit aşa de frumos, ghemuit peste cornişa unui acoperiş, întocmai cu acela de pe contrafortul de la nord, ar fi înviat din trupul său de lemn şi ar fi fugit nu se ştie unde, şi pentru asta oamenii care văzuseră statuia terminată l-au acuzat de vrăjitorie şi de alte lucruri necurate. Conclavul episcopilor locului, cu autoritatea principelui Apafi Mihály, a emis actul de acuzaţie după consultarea martorilor care văzuseră în seara de 20 aprilie 1689 statuia proapăt lăcuită, pusă chiar de meşter lângă cristelniţa preotului Johannes Reudel. În noaptea aceea, prin gălăgia măcelului dintre curuţi şi lobonţi, credincioşii luterani ar fi venit să se roage în Biserică pentru pace şi ar fi auzit plânsetul copilului înăuntru, înălţat de ecoul marilor bolţi ale tavanului şi de tuburile groase ale orgii. Până să deschidă uşa grea de fier, copilul ar fi dispărut, nu se ştie cum, căci nimeni n-a mai găsit vreo urmă de statuie. După ce văpaia şi luptele s-au potolit, conclavul s-a întrunit pe 28 aprilie, ca să lămurească de ce banii credincioşilor supuşi Papei au fost daţi unui meşter valah, botezat în ritul grecesc, şi cum de lucrul pentru care s-a plătit nu s-a mai făcut. Şi atunci s-au pus pe hârtie faptele, numele şi zilele cu pricina, aşa încât oamenii care au spus povestea lor, peste ani, au avut de unde o lua. Eliud David a fost condamnat la cinci ani de temniţă, la biciuire publică legat de stâlpul ruşinii, în aceeaşi piaţă din mijlocul Braşovului, şi la înapoierea grabnică a banilor primiţi de la episcop. Plânsul copilului s-ar fi auzit câteva săptămâni, dacă puneai urechea lipită de orgă, iar unii chiar au spus că, în unele nopţi, statuia din piatră de pe contrafortul nordic nu se mai vedea, ca şi cum cel de-acolo, de sus, ar fi plecat din când în când undeva, împreună cu geamănul său din lemn, zburând pe deasupra oraşului sau cine mai ştie pe unde.

      Dar povestea începuse cu sute de ani înainte, tocmai în 1477, după cum scriu cei mai mulţi dintre cronicarii lăcaşurilor braşovene. Meşterii pietrari reuşiseră să termine, în sfârşit, lucrul la zidirea Bisericii, întrerupt de atâtea ori când de pârjolul tătarilor căzuţi ca o pacoste dinspre Crîm, când de jafurile turceşti, ivite tot mai dese şi mai nimicitoare peste cetăţile din marginile Transilvaniei. Pusă sub protecţia Fecioarei, Biserica îşi purtase faima până la Buda şi Viena, iar hărţile Papei pentru ţinuturile coroanei ungare de la răsărit o aveau însemnată ca cel mai mare lăcaş de la graniţa cu Valahia. Întâmplarea care-l priveşte pe meşterul Eliud s-a petrecut atunci pe acoperiş, chiar în timpul zidirii. Unul dintre ucenicii cei mai pricepuţi în ţigle, olane şi acoperişuri era un copil orfan de numai 14 ani, Stephan Wolf, un mic sas orfan, care-i uimise şi pe episcopi, şi pe principe cu iuţeala şi lucrările lui. Se cocoţa în cele mai înalte locuri, pe turle, pe căpriori, pe margini, cu găleţi în mână, cu topoare, fierăstraie şi rindele la brâu, ca să facă şi să repare unde era nevoie. Câteva dintre sfaturile lui fuseseră lăudate de mai marele celor aduşi să termine acoperişul, de aceea unul dintre meşteri, mânat de pizmă, l-a pus într-o dimineaţă să coboare pe cornişa contrafortului de la nord, ca să desprindă o ulucă înghiocată greşit. Când copilul a coborât, încălecând uluca, meşterul pizmaş a întins piciorul şi l-a împins, cu putere. Zdrobit de pământ, copilul a fost îngropat undeva, lângă Biserică, şi, dacă nu i se cunoaşte mormântul nici azi, amintirea i-au păstrat-o ceilalţi meşteri. Crezând la început c-a murit de la sine, alunecat de sus de la un pas pe alături, tâmplarii au pus pietrarii să-l cioplească şi să-i facă, astfel, o statuie. Aşa s-a ivit copilul de piatră acolo, sus, chiar pe locul de unde căzuse copilul adevărat.” (Copyright: Editura Polirom)

Adrian G. Romila (45 de ani, născut la Piatra-Neamţ) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi un doctorat în antropologie şi folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectură (eseuri, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, un fragment din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iaşi, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viaţă (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” şi nominalizat la „Scriitorul anului 2017”). A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliţie (2016) şi Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri şi cronici literare în reviste „pe hîrtie” şi pe internet.                                                    Foto: Facebook/Adrian Alui Gheorghe

 Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamţ.

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: