FRAGMENT „În aşteptare“ de Mihai Zamfir, recent publicat în colecţia „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom

FRAGMENT „În
aşteptare“ de
Mihai Zamfir, recent publicat în colecţia „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom

Mihai Zamfir, printre altele, fost ambasador

O stare de aşteptare caracterizează romanul lui Mihai Zamfir, „În aşteptare”, unul aproape istoric, căci acţiunea se petrece cu peste trei decenii în urmă, în ultimii ani ai regimului comunist. Exasperarea difuză combinată cu speranţa că poate totuşi ceva se va întîmpla pun stăpînire pe locuitorii vilei cu numărul şase din Intrarea Vergului, la fel ca pe mai toţi locuitorii României. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din roman.

Ştiri pe aceeaşi temă

După lunga aşteptare sub umbra comunismului, explozia se produce în cele din urmă în decembrie ’89. Euforia miraculoasă ce cuprinde lumea durează doar cîteva zile, ca orice miracol, lăsînd însă loc altor aşteptări. Dar acestea nu se vor îndeplini probabil niciodată, pentru că, aparent, trăim într-o perpetuă aşteptare.

-FRAGMENT-

„S‑a terminat. În bloc e o linişte suspectă, de parcă multe urechi ar fi urmărit, cu lăcomie, ce se întâmplă în apartamentul lui Tomiţă. Christi şi Veronica nu mai vorbesc. Îşi strâng lucrurile cu gesturi moi, după ce mai intră o dată în baie; fiecare se uită în altă parte. În întunericul de smoală al culoarului trebuie să aştepte ceva timp până să înceapă, prudenţi, pâş‑pâş, cu mâna fixată pe balustradă, coborârea pas cu pas a etajelor până la uşa de intrare, niciodată încuiată. În frigul de afară îi cuprinde panica pe amândoi: Lăpuşneanu, Piaţa Unirii, străzile din jur dorm în acelaşi întuneric ca în casă. Cum e posibil? Acum o jumătate de oră, de bine, de rău, pe geam se mai vedeau aprinse câteva becuri la colţurile Pieţei Unirii. […]

Christi încearcă să se uite la ecranul fosforescent al ceasului de mână; indiferent la frig sau întuneric, ceasul Omega continuă să ţăcăne la fel de grăbit. A trecut de miezul nopţii cu un sfert de oră; înseamnă că la 12 fix undeva, la centrala oraşului, cineva a apăsat pe un buton şi a lăsat toate străzile în întuneric, îndeplinind un ordin venit de sus. Te pomeneşti că o fi încercat un sentiment de satisfacţie când, cu un singur gest, a semănat în mii de suflete uimire, spaimă şi furie.

— La voi se stinge complet lumina în timpul nopţii?

— Nu ştiam. Săptămâna trecută nu se stingea şi în ultimele zile m‑am culcat devreme.

— Înseamnă că e o măsură recentă. O fi în toată ţara?

— S‑ar putea să fie doar în nenorocitul de Iaşi. Avem acum la partid o individă nouă şi rea, o femeie cu coc. Se spune că ar fi ruda coanei Leana şi se dă peste cap să iasă în faţă. Dacă opreşte lumina în tot oraşul, îţi dai seama cât de în faţă o să iasă!

— Au înnebunit de tot. Ce se întâmplă la Socola, unde spitalul trebuie să fie luminat permanent în jur şi în curte?

— Dacă‑ţi închipui că mai interesează pe cineva ce se întâmplă la Socola… […]

Ce repede se învaţă omul cu toate, chiar şi cu întunericul! Urcă scările spre apartamentul de la III mai uşor decât adineaori. La Tomiţă lumina merge. E târziu, trebuie să se culce cât mai repede ca să se scoale cât mai de dimineaţă; atunci o să‑şi desfacă restul bagajului, pe lumină. Noroc că merge gazul, o mică flacără în noapte la aragaz – pe lume mai există deci lumină. Găseşte puţin ceai de muşeţel (ca şi cum de muşeţel ar avea nevoie) şi la flacăra salvatoare prăjeşte trei felii de pâine; doar astea au rămas, dar împreună cu ceaiul fierbinte aduc puţină linişte în stomacul revoltat de foame. Ultima dată când a mâncat a fost înainte de prânz, în drum spre Gara de Nord. Spera să guste ceva în tren, dar chelnerul de la vagonul‑restaurant, un bărbat neras cu şorţ gri, a dat descurajat din umeri: nu aveau nimic de mâncare. («Cum, chiar nimic? Nici pentru un sandvici?» «Doar cutii de peşte în ulei, dacă vreţi.» «De ce mai scrie vagon‑restaurant dacă nu‑i în el nimic?» «De săptămâna viitoare au să‑l scoată.»)“ (Copyright: Editura Polirom)

 

Mihai Zamfir este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată. A debutat în 1962, la 21 de ani. 

În perioada 1966‑1967 urmează un stagiu de specializare în Franţa, la Universitatea din Nisa, sub îndrumarea profesorului Pierre Guiraud. În 1970 devine doctor în Litere cu teza Proza poetică românească în secolul al XIX‑lea (coordonată de Şerban Cioculescu). Între 1972 şi 1975 este profesor la Universitatea din Lisabona. În 1975 înfiinţează Secţia de limba şi literatura portugheză de la Universitatea din Bucureşti. Între 1970 şi 1972 este consilier în Ministerul Învăţămîntului. Între 1990 şi 1993 deţine funcţia de Subsecretar de stat în Ministerul Educaţiei şi Cercetării. A fost Ambasadorul României în Portugalia (noiembrie 1997 – mai 2001) şi Ambasadorul României în Brazilia (2007‑2012). 

A publicat numeroase sinteze de specialitate: Proza poetică românească în secolul XIX (1971), Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă faţă a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997), Jurnal indirect I (2002), Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, 2011, 2012 ; vol. II, 2017). A mai publicat romanele Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educaţie tîrzie (două volume, 1998‑1999), Fetiţa (2003), Se înnoptează. Se lasă ceaţă (2006) şi o selecţie a articolelor sale apărute după 1990: Jurnal indirect (1990‑2015) (2015). 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările