― Aici pot să uit totul. Şi nu voi învăţa nimic nou.

Venirea lui trecuse neobservată. Nici el nu căutase compania localnicilor, nici aceştia nu păreau interesaţi de străinul cu părul în două culori.

Praful părea singurul care îi cunoştea pe toţi. Vântul care bătea prin oraş la aceaiaşi ora părea să ţină loc de telegraf. Pe el îl ocolea. De pe verandă, aşezat pe un vechi balansoar, privea fără uimire cum praful schimbă feţele oamenilor între ele.

― Dacă aş mai face fotografii, aş fi avut de lucru aici.

― Nu, nu ai fi avut. Nimeni nu va mai fotografia vreodată acest oraş.

Era prima dată când cineva îi vorbea de când se mutase, în afară de bătrâna portugheză care îi închiriase casa.

Aşezat pe treptele casei, un mulatru cu ochii galbeni îl privea că pe o gâză expusă în insectar.

― Nu ştiam că am musafiri. Am vorbit cu voce tare, sau ştii să citeşti gândurile?

― Tu eşti musafirul. Iar în oraşul nostru gândurile se văd, nu este nevoie să le auzi. Vei înţelege asta dacă vei reuşi să rămâi.

Prezenţa indianului îl intriga. Era ceva în ochii lui care nu părea în regulă. Parcă ar fi privit prin ei o altă persoană.

― De ce aş vrea să rămân? se trezi răspunzând. Este, într-un fel, adevărat, m-am gândit la asta.

― Pentru că aici poţi găşi o linişte adâncă. Nu vrei să uiţi, de fapt. Vrei să poţi trăi cu tot ceea ai trăit deja.

― Îmi vorbeşti de parcă aş avea un viitor.

― Asta nu este treaba mea, îi răspunse indianul, privindu-l cu multă atenţie.

Ochii săi păreau rotunzi şi pătraţi în acelaşi timp. Nu erau galbeni, de fapt. Unul era portocaliu şi celălalt roz. În lumina sfârşitului de zi păreau desenaţi de un pictor care se hrănea cu absint.

― Nu este roz, îl trezi din reverie râsul celuilalt.

Se simţea din ce în ce mai puţin confortabil. Nici râsul nu părea al indianului. Părea să vină din trecutul său. Mai răsese odată cineva de el, exact la fel.

― Nu ai ştiut să vezi culorile potrivite. De asta nu îţi ies bine fotografiile.

Amintirea această îl îngheţă. Primul lucru pe care voia să îl uite. Sângele îi bubuia în tâmple, de parcă ar fi vrut să scape de el. Să fugă. Da, acesta era planul.

― Nu trebuia să mă uit în ochii indianului.

― Este prea târziu acum, îi răspunse vocea din trecut. Vei avea nevoie de el, oricum. Trebuie să găseşti mai întâi fotografia albastră.

Prima perioada a vieţîi a trăit fără culori. Într-un oraş mare şi zgomotos, în care oamenii se mişcau prea repede, toate lucrurile păreau să fie în dungi de aceiaşi nuanţă. Cu privirea mereu în cărţi, a aflat de acolo ce înseamnă pictura, muzica şi fotografia.

Pentru primele două, cu toate eforturile sale, nu a reuşit să îşi depăşească lipsa de talent. Fotografia în alb şi negru l-a făcut, însă, foarte cunoscut. Era calcul exact. Oraşul îi oferea orice cadru îşi dorea. În compoziţiile sale oamenii se recunoşteau şi îi erau recunoscători. Era considerat un mare artist, un poet al fotografiei stradale. Nu avea, de fapt, nici un fel de sensibilitate artistică. Dar ştia cum să obţină orice efect emoţional.

Calculele sale se bazau pe cărţi de optică, psihologie şi de istoria artei. Stătea cu orele la muzee, cu o pânză albă pe şevalet, că şi cum ar fi copiat talourile. Le descompunea de fapt, căuta efectele de lumină şi geometria formelor. Îşi fixa apoi tema cadrului şi o realiza pe îndelete. Instantaneele sale, care se vindeau foarte bine, erau regizate până la ultimul detaliu.

Cronicile elogioase îl invitau mereu să facă şi fotografii color. Era un vernisaj dorit de toată lumea. Ar fi putut vinde fotografiile şi fără să le arate, atât erau de aşteptate.

― Atunci am greşit. Am trecut dincolo de lumea mea, unde nu aveam ce să caut. Ştiam că, dacă plec, nu mă pot întoarce la fel.

Prima dată când a ieşit din oraş să fotografieze natura nu a reuşit să lucreze. Peisajele nu îi spuneau nimic. Nici mişcarea prea lentă a norilor, nici mersul pe jos. Atunci a luat o decizie arogantă. Un pariu cu el însuşi, ca o ruletă rusească în care nu mai ştia câte gloanţe au rămas în pistol.

Avea să fotografieze peisaje în culori, ghidandu-se după cărţile sale. Va face compoziţii noi, în care fiecare culoare va avea locul ei, bine ordonat în cadrul spectrului.

― Totul este calcul. Ştiu ce vrea publicul, pot fotografia şi culorile pe care nu le văd. De exemplu, acum această jumătate de lună are nuanţe de galben şi portocaliu, pe un fond negru cu nuanţe de gri. Dintr-o carte de astronomie şi un calendar poţi înţelege foarte bine asta. Înţelegi ce vreau să spun ?

Indianul nu mai era acolo să răspundă. Se întunecase, reveria sa durase câteva ore.

― Poate că, de fapt, vorbeam singur. Nu am văzut eşecul venind. Poate indianul este o poiectie a minţii mele. Altfel, de unde aş şti ce culoare au ochii săi ? Şi de ce m-ar trimite după o fotografie albastră ?

A lucrat mult timp în bibilotecă înante să lanseze proiectul în culori. Toată presa i-a fost alături atunci când a ieşit din oraş. Primele pagini erau deja pregătite pentru întoarcerea sa în glorie.

Dimineaţă ieşi să privească cu atenţie oraşul. Cuvintele indianului îi rămăseseră în minte, deşi nu avea de gând să vorbească cu niciunul dintre locuitori. Nu erau multe lucruri de văzut. Casele păreau desenate de un arhitect grăbit, care folosise doar câteva modele, de aceleaşi dimensiuni, cu mici modificări.

― Cine ar veni aici să facă fotografii? Şi de unde albastru, în acest gri fără multe nuanţe?

Plimbarea nu i-a luat mult timp. Nimeni nu i-a vorbit, avea impresia că nici nu este văzut. Cum nu era dornic de conversaţie, s-a bucurat să fie ignorat.

― Indianul ştia că fotografiile în culori nu mi-au reuşit. Ştie de ce sunt aici şi m-a trimis să caut un obiect neverosimil. Va trebui să vorbesc cu cineva, până la urmă.

La sfârşitul dimineţii toţi oamenii au ieşit la strada cea mare. S-au aşezat pe treptele din faţa caselor, cu aerul celor care aşteaptă un ritual de mult încastrat în rutina zilnică.

El rămase în picioare, incapabil să li se alăture. Ceva îi spunea că nu era locul său acolo, că participa la o ceremonie la care nu fusese invitat. Dar nu putea nici să plece, misterul acestui sat îl interesa din ce în ce mai mult. În plus, părea să ştie ce va urma.

― Este ceva aici care trebuie neapărat înţeles. Indianul poate că nu mi-a spus totul despre fotografie, dar sfatul lui a fost înţelept.

Când ceasul primăriei a sunat ora prânzului, oamenii s-au ridicat fără grabă. Vântul a intrat în oraş şi a trecut prin dreptul fiecăruia, schimbându-le feţele între ei. Apoi a plecat, iar ei şi-au văzut de treburile lor, în liniştea şi discreţia care păreau să crească din pământ, în loc de iarbă.

Pe jos a rămas o pulbere fină, albăstruie.

― Asta ştiam deja, am folosit  acest praf, la fotografiile mele. Demult, atunci când încercăm să găsesc,  în procesele chimice, o înţelegere a culorilor.

Era cea de-a două culoare a părului sau. Acum îşi amintea perfect. În deşert luase cu el o carte cu coperţile gri. 

Aşteptasem mult să citesc această carte. O luam cu mine seara la culcare, dar mai mult de câteva pagini nu reuşeam să parcurg. După câteva zile, a început să devină deranjant. Mă trezeam noaptea nemulţumit că nu reuşeam să o termin. Începuse să mă obsedeze.

Era povestea răului din sufletul unei persoane. A unei umbre care se formase într-un colţ uitat al minţii sale. Fuseseră doar câteva gânduri negre, la început. Dar care s-au hrănit, fără grabă, din neputinţele şi renunţările sale. Romanul, alert şi bine închegat, le prezenta creşterea, ca un jurnal de bord al unei corăbii care ajunge să îşi înece căpitanul.

Într-o dimineaţă, m-am enervat şi am aruncat-o în curte. Povestea părea că îşi schimbă autorul, iar în păienjenişul ei cel care citea nu mai ştia până unde participă la ea. Cele două roluri, care dădeau tensiune cititului, începuseră să se hărţuiască, în mintea mea. Deja erau prea întrepătrunse ca să pot renunţa la unul dintre ele, fără să îl stric şi pe celălalt.

Seara însă, nu puteam adormi fără carte. M-am dus şi am luat-o de acolo. Am scuturat-o cu grijă şi am citit câteva pagini. Apoi, că de obicei, am adormit.

Dimineaţa următoare m-am trezit în curte. În frigul şi roua începutului de iarnă, am lăsat acolo gândurile din roman. Să aştepte singure zăpada. Şi să nu mai fie găsite sub ea, până la primăvară. Iar apoi să se topească sub soarele vesel, care, dacă ştim să îl primim, ne luminează toate colţurile sufletului.

Aşa îşi propusese să îşi amintească. Dar acum vorbele indianului îl obligasera să îşi spună adevărul.

― Vrei să poţi trăi cu tot ceea ai trăit deja.

Luase cartea cu el, în deşert, pentru că nu reuşise să scape de gândurile din carte. Când a văzut că nu reuşeşte să îşi facă fotografiile, a dat foc cărţîi, sperând că gândurile i se vor lumina. Vântul, pornit de nicăieri, a amestecat cenuşa hârtiei cu pulberea albastră de la picioarele sale, într-un nor care l-a însoţit tot drumul înapoi în oraş. Atunci a crezut că vede doi ochi care îl privesc din foc, rotunzi şi pătraţi în acelaşi timp, în care îşi putea privi gândurile negre. Asta încercase să uite, momentul în care nu era sigur dacă viaţa pe care o lăsase în marele oraş îl mai aştepta.

Când s-a întors acasă, nu l-a recunoscut nimeni. Un străin bronzat, cu părul în două culori şi bocancii acoperiţi de  nisip gri, a stârnit un pic de curiozitate, dar nu atât de multă cât să caute cineva în el amintirea fotografului de altădată.  Trecuse mult timp, umblase pe drumurile de nisip aproape un sfert de secol. Nu era însă nici mai tânăr, nici mai bătrân decât atunci când plecase.

 Nici nu mai avea ce să facă în vechea locuinţă. De când plecase, căutase, într-adevăr, un loc cu o linişte adâncă. Amintirea cărţii, pe care încerca să şi-o ofere, îl însoţea însă. Discretă, umbra gândurilor negre aştepta un moment în care să îşi reia creşterea.

―  Vrei să poţi trăi cu tot ceea ai trăit deja.

Frază indianului îi părea din ce în ce mai clară. Plecase în căutarea primăverii, sperând că soarele îi va topi umbrele. Că şi cum altcineva i-ar fi scris cartea vieţii. Şi acel demiurg ar putea să îi şteargă din ea pasajele greşite. Şi să facă să dispară fotografia albastră.

A doua zi, aştepta vântul cu încredere. Ştia că indianul va fi acolo, aveau de dat împreună paginile mai departe. Dintre paginile cărţii, a scos fotografia şi a aşezat-o în mijlocul drumului. În ea erau toţi oamenii oraşului. De aceea nimeni nu mai avea de ce să îi fotgrafieze. Era şi toţi oamenii care fuseseră vreodată acolo. Şi toţi oamenii care aveau să vină. Toţi care îşi căutau liniştea printre propriile păcate.

― Când am înţeles că toţi suntem umbre ale gândurile noastre, am înţeles de ce vântul schimbă feţele oamenilor între ele. Sunt doar nuanţe ale aceloraşi temeri, reflexe ale norilor pe care fiecare le-a adus în acest oraş.

Iar dacă ducem povara altora, o vom înţelege mai uşor pe a noastră. Căci toate gândurile sunt la fel.

― Când ai scris cartea, te-ai oprit la acest gând. Apoi l-ai ascuns în fotgrafie.  A trebuit că vântul să te caute departe, ca să te aducă înapoi aici.

În oglinda din faţa sa, ochii rotunzi şi pătraţi în acelaşi timp deveniseră albaştri. În ei îşi vedea gândurile bune, uitate sub nisipul deşertului. Vântul putea, de acum, să vină.