Eminescu era, de fapt, un Eminovici, lucru care, de-a lungul posterităţii sale, i-a fost reproşat din plin de către pleiada de detractori şi de apărători ai purităţii etnice a naţiei. G. Călinescu îşi începe biografia de referinţă dedicată poetului cu o trecere în revistă a tuturor teoriilor aberante, care îl scot pe Eminescu de la polonez până la tătar sau bulgar.

Lucrul nu conta, însă, prea mult pentru cei care şi l-au luat drept stindard pentru propriile lor planuri de „revoluţie culturală“, respectiv falangele succesive de naţionalişti, de la legionarii ortodoxişti ai lui Zelinski Codreanu până la ideologii naţional-comunişti care lucrau la cultul stalinist al personalităţii lui Ceauşescu. Ca şi în cazul lui Nietzsche sau Wagner, efigia scriitorului a fost îmbrăţişată de toate extremismele ulterioare, chiar dacă de multe ori acestea se băteau cap în cap. Scriitorul – un „poet pursânge“, cum îl caracteriza splendid Mircea Cărtărescu –, care nu a trăit decât pentru propria sa artă şi, ca orice mare autor adevărat, pentru a se cunoaşte şi a se exprima, prin scris, pe sine însuşi, a fost „înhămat“ astfel la căruţa tuturor mişcărilor ideologice ulterioare, devenind „sursă“ atât pentru extrema dreaptă, cât şi pentru cea stângă.

Eminescu, şi „proto-legionar“, şi „proto-marxist“

Un apogeu este atins, în anii ’80, de sociologul naţional-comunist Ilie Bădescu (după 1990, principal ideolog al Mişcării legionaroide a lui Marian Munteanu), care îl caracterizează pe Eminescu drept un „proto-marxist“. Principalul argument al acestei lecturi reducţioniste efectuate de comunişti erau versurile din prima jumătate a poemului „Împărat şi proletar“, mai precis discursul declamator şi înflăcărat al comunardului, din care însuşi dictatorul Ceauşescu cita cu multă plăcere în cuvântările sale agramate.

După ’90, o dată cu schimbarea de direcţie, acelaşi poem i se reproşează lui Eminescu, fiind socotit unul prost. Nimeni nu citeşte a doua jumătate a textului şi nu pare a observa că discursurile revoluţionarului (materialist) şi cel al Cezarului (idealist) sunt puse în antiteză, iar vocea autorului este, evident, cea a împăratului meditativ şi contemplativ. Poemul este o genială ilustrare a unei filozofii de tip budist, în care lumea pe care ne-o redau simţurile nu este altceva decât „iluzie“, „vis“, „maya“.

„Vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi“,

este ceea ce vrea să ne spună Cezarul (un Napoleon al III-lea complet imaginat de Eminescu) şi autorul însuşi, lucru mai greu de perceput de către troglodiţii din preajma lui Ceauşescu. Aberaţiile continuă după Revoluţie, mergând până la recentele şi din ce în ce mai numeroasele propuneri de canonizare de către BOR a lui Eminescu!

Omenesc, prea omenesc

Cel mai mare scriitor pe care l-a dat ever spaţiul carpato-danubiano-pontic pare să existe în memoria populaţiei căreia, practic, i-a creat limba literară doar pentru o singură zi a anului. La fiecare 15 ianuarie, este momentul ideal pentru reculegeri pioase şi ipocrite, precum şi pentru deliruri metaforice şi patriotarde din partea pleiadei de închipuiţi şi de semidocţi. Semnificaţia reală a operei marelui poet şi prozator – în cea mai mare parte a ei complet necunoscută publicului larg – rămâne, în mod paradoxal, să fie redescoperită, într-un eventual nou ciclu de civilizaţie. Câteva dintre cele mai bune texte care s-au scris, după 1990, despre necesara reevaluare şi recanonizare a poetului nu au fost înţelese aproape de nimeni, provocând furia resentimentară a „gardienilor“ din oficiu ai purităţii morale şi intelectuale a naţiei.

Este cazul deja istoricului număr din revista „Dilema“ dedicat „Cazului Eminescu“ (din 27 februarie 1998), care a dat naştere unui adevărat delir, majoritatea celor care vedeau roşu în faţa ochilor fiind evident că nici nu citiseră textele incriminate. Un splendid text al lui Mircea Cărtărescu, intitulat „Fapte“, care-şi propunea să ne facă să înţelegem că Eminescu a existat, timp de 39 de ani, şi în carne şi oase, nu numai ca efigie şi icon în posteritate, alegând, pentru aceasta, citate din scrierile celor care l-au cunoscut şi au depus mărturie despre cum era, cu adevărat, poetul, a fost pus la zid pentru fraze ca:

„Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin“ (Matei Eminovici, fratele poetului).

„Cadavrul din debara“

Tot astfel, un excepţional articol al lui Horia-Roman Patapievici despre Eminescu („Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale“, scris în 2002 şi apărut, într-o ultimă formă, şi în „Adevărul literar şi artistic“ din 12 august 2006) a devenit, printr-o lectură complet rău-intenţionată şi deformată, principal cap de acuzare pentru cei care nu-l suportă pe eseistul român, care şi-ar fi permis, în „Politice“ şi în astfel de texte, să intre încălţat în „moscheea“ (r)românismului. Patapievici deplânge faptul că, în era postmodernă, Eminescu nu mai este de actualitate pentru noii „corifei“ culturali, ai relativismului şi multiculturalismului, aceasta pentru că toate valorile sale sunt valori „tari“, de secol XIX (cu rădăcini în romantismul german din prima jumătate a secolului), şi ele rămân, eventual, să fie redescoperite într-un nou ciclu cultural:

„Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. (...) Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. (...) Pentru nevoia de chip nou a tinerilor (...), Eminescu joacă rolul cadavrului din debara“.

Ce s-a înţeles de aici? Patapievici îl consideră pe Eminescu un „cadavru“!

Cei care abuzează de sintagmele „poet naţional“, „ultimul mare romantic european“ etc. ar trebui să observe că, spre deosebire de „poeţii naţionali“ romantici ai popoarelor mici est-europene din jur (Mickiewicz, Petöfi, Botev), Eminescu nu are nicio funcţie naţională, literatura lui nu cheamă la „lupta cea mare“ pentru emancipare naţională şi socială; trecutul istoric nu este la el altceva decât o oglindă necesară pentru înfierarea prezentului nemulţumitor, pe principiul speciei literare a satirei („Scrisoarea a III-a“ sau „Epigonii“). Romanticul român nu este unul de tip francez (social şi naţional), ci unul mai vechi, de tip german – nocturn, metafizic, fantastic.

Pentru cei care vor să renunţe la „corul“ vocilor clişeistice şi simplificatoare, trebuie citite, pe lângă opera eminesciană integrală, splendidele lucrări dedicate, de-a lungul vremii, scriitorului de către exegeţi precum G. Călinescu, Ioana Em. Petrescu, Ion Negoiţescu, Mircea Cărtărescu („Visul chimeric“), dar şi de două femei „îndrăgostite“ de România prin Eminescu: Rosa Del Conte („Eminescu sau despre Absolut“) şi Amita Bhose.

Fapte

Mihai Eminescu s-a născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, la Botoşani sau Ipoteşti, nu se ştie de fapt exact. Mihai Eminescu era al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi ai Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Copilăria şi-a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. A publicat primul său poem („La mormântul lui Aron Pumnul“) la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Eminescu a făcut parte din societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la „Timpul“, ziarul oficial al Partidului Conservator. Eminescu a fost internat la 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. La 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. La 17 iunie 1889, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti.

(Text scris în octombrie 2010, dar nepublicat până acum)