„Folcloristul“ Alecsandri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

S-au împlinit vara aceasta, mai exact, pe 14 iunie, 195 de ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri (1818-1890). Comentatori feluriţi i-au întors opera lui Alecsandri pe toate feţele în decursul timpului. „Poezia oficială“, îşi intitulează G. Călinescu în „Istorie“ capitolul pe care i-l consacră.

În ce mă priveşte, am preferat să vorbesc de „poezie ocazională“. După cum se ştie, n-a existat împrejurare istorică majoră de-a lungul secolului XIX pe care Alecsandri să n-o fi salutat în versurile lui.

Specia ca atare se va vedea devalorizată în lirica modernă, mult mai interesată de ocaziile intime decât de acelea istorice. De unde şi relativul discredit de care va avea parte Alecsandri în ochii criticii, în pofida succesului constant de care continuă a se bucura la festivităţile şcolare sau de alt fel.

Poetul „Mioriţei“ a fost şi un pioner în multe privinţe. De pildă, în materie de folclor poetic sau în genul, de el inventat în poezie, al pastelului. Vreau să spun mai departe câteva cuvinte despre „folcloristul“ Alecsandri, acela care i-a împărţit cel mai des pe critici în tabere opuse.

Colaborarea cu poporul

Felul în care Alecsandri a înţeles să valorifice folclorul i-a nemulţumit pe folcloriştii din următoarele două generaţii, de la G. Dem. Teodorescu la Duiliu Zamfirescu şi chiar, mai târziu, la Iorga, care au considerat metoda poetului neştiinţifică. L-au apărat Simion Florea Marian şi Titu Maiorescu.

La un moment dat, devine evident că sunt considerate populare numeroase poezii care au origine cultă.

În fond, Alecsandri n-avea câtuşi de puţin intenţia de a proceda cu metodă în culegerea poeziilor. Toţi romanticii europeni au procedat la fel: când nu inventau textele, ca scoţianul Macpherson, interveneau masiv în ele, ca germanul Brentano. Cum romanticii sunt cei dintâi care pretind a culege poezii din gura poporului, e normal a-i bănui că sunt, în bună măsură, şi autori care pun poezii proprii în gura poporului. Mai ales că folclorul poetic nu e atestat înaintea lor.

Cantitatea, apoi,  uriaşă de producţii folclorice de pe întreg continentul european din secolul romantic ne conduce inevitabil spre ideea unei, cel puţin, colaborări a culegătorilor cu poporul. La un moment dat, devine evident că sunt considerate populare numeroase poezii care au origine cultă. Coşbuc şi-a descoperit versuri scrise (publicate!) de el „căzute“ în folclorul local din nordul Ardealului.

Am susţinut printre primii ideea că «Mioriţa» este opera lui Alecsandri şi nicidecum operă populară. Argumentele nu lipsesc.

Autorul „Mioriţei“

Am susţinut printre primii ideea că „Mioriţa“ este opera lui Alecsandri şi nicidecum operă populară. Argumentele nu lipsesc. Cel mai important este caracterul cult al temei şi al expresiei. Tema „Mioriţei“ nu este aceea, dezvoltată de Sadoveanu în „Baltagul“, a uciderii unui cioban de către doi tovarăşi în scopul de a-i lua oile. Tema este moartea-nuntă, imposibil de considerat drept populară.

Nici expresivitatea nu este aceea relativ simplă din poeziile propriu vorbind populare şi cărora li s-au găsit variante. La unele din cele 12 poezii care n-au decât varianta din culegerea lui, poetul a notat în subsol explicaţii: toate de tip romantic, constând în sugerarea, fie a unui motiv originar istoric, fie a unuia mitologic.

Cele mai interesante cazuri sunt acelea ale poeziilor „Stejarul şi cornul“ şi „Păunaşul codrilor“, unde spiritul romantismului Biedermeier al notelor sare în ochi. Încă şi mai inexplicabilă este originea folclorică a frumoasei poezii „Şoimul şi floarea fagului“, a cărei temă cultissimă o anticipează, atât pe aceea din „Luceafărul“, cât şi pe aceea din „Riga Crypto şi Lapona Enigel“.

Şoimul adresează florii o chemare de iubire:

Ieşi din umbră, din tulpină,

Să-ţi văd faţa de lumină...

Cât am pus în gândul meu

Pe-o aripă să te ieu

Şi să mi te port la soare

Pân te-i face roditoare

Şi de mine iubitoare.

Iar floarea răspunde:

Tu ai aripi zburătoare

Ca să te înalţi la soare,

Eu la umbră, la răcoare,

Am menire-nfloritoare,

Tu te legeni sus, pe vânt,

Eu mă legăn pe pământ.

Sunt şi alte anticipaţii care pun serios la îndoială inspiraţia din folclor a lui Alecsandri şi în care elementul cult este incontestabil. Iată, între atâtea posibile, idila coşbucian-eminesciană:

Fugi încolo, vină-ncoace;

Şezi binişor, nu-mi da pace,

Lasă-mi mâna, nu mi-o frânge,

Ie-mă-n braţe, nu mă frânge,

Vrei o floare, nu-ţi dau floare,

Na-ţi guriţă-ndulcitoare.

Să-ţi dau tot sufletul meu.

Nu sunt cu certitudine populare nici versuri precum următoarele:

Părul său negru ca nori de ploaie

De-a lung pe umeri neted cădea.

Ades copila mândră, vioaie

De soare-n păru-i se ascundea.

Sau, în fine, acela lung de 15-16 silabe:

Mare obştie-l urmează şi pe culme se lăţeşte

Precum aburii pe baltă când lumina asfinţeşte. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite