Florin Chirculescu: „Şi prin scris, şi prin chirurgie, te lupţi cu moartea“

Florin Chirculescu:

„Şi prin
scris, şi prin chirurgie, te lupţi cu moartea“

Medicul şi scriitorul Florin Chirculescu vorbeşte despre literatură alpinism şi chirurgie FOTO: DAVID MUNTEAN

MĂRTURISIRI Chirurgul Florin Chirculescu, care scrie sub pseudonimul literar Sebastian A. Corn, vorbeşte despre literatură, frica de moarte şi despre puterea de a trece dincolo de limite

Sebastian A. Corn este unul dintre cei mai importanţi scriitori de literatură SF din România şi nu numai. Este una şi aceeaşi persoană cu medicul Florin Chirculescu, şeful secţiei de chirurgie toracică a Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti. O scurtă plimbare prin ploaie înainte de lectura pe care scriitorul a susţinut-o la recent încheiatul Festival Internaţional de Literatură Bucureşti
(2-6 decembrie), se dovedeşte o întâlnire fabuloasă cu două personaje fascinante: un chirurg care devine scriitor atunci când ajunge acasă şi scrie cu plăcerea cu care „ar fuma marijuana“...

Weekend Adevărul: Sunteţi un scriitor premiat, vândut, cunoscut, un medic renumit... Aceste două ipostaze ale dumneavoastră sunt două măşti în care vă simţiţi la fel de bine?

Florin Chirculescu: Întrebarea asta mi-a adus aminte de un moment din adolescenţă. Aveam 15 sau 16 ani, mă întorceam de la schi cu cel mai bun prieten al meu de-atunci şi am avut o discuţie despre ce vom face mai departe. Lui îi era foarte clar că trebuia să devină arhitect, eu pe vremea aia voiam să mă fac scriitor. Însă am avut câteva discuţii dure cu ai mei care mi-au explicat că asta nu e o meserie. Şi, după asta, am citit „Cartea de la San Michele“ şi atunci am stabilit că trebuie să devin doctor, ca să am şi eu un job. Până în anul III, eu ştiam că fac Medicina ca să am o meserie şi să pot, de fapt, să devin scriitor... Dar în anul III am intrat într-o sală de operaţie şi a fost un mare impact. E multă frumuseţe în chirurgie! Aşa că, treptat, am ajuns la chirurgia toracică, mi s-a părut pasionantă. Şi deja toată povestea cu medicina nu mai era un scop secundar, deşi în tot acest timp am continuat să scriu.

Sunteţi medic şi cunoaşteţi omul dintr-o altă perspectivă. Ce-aţi descoperit cel mai important despre om şi cum îşi pune asta amprenta asupra a ceea ce scrieţi?

Am descoperit că totul se poate termina într-o clipă.
Altminteri, palierul de discuţie dintre medic şi pacient e cu totul altul decât cel al discuţiei dintre noi doi. Pacientul ajunge într-un interval de sub un minut să se deschidă foarte mult în faţa unui medic. E un avantaj pe care-l am, pentru că aflu tot felul de poveşti. Iar cum la noi, în ultimii ani, problematica socială a fost extrem de marcantă, rar e vreun pacient care, alături de boală, să nu-mi povestească şi viaţa. Nu ştiu dacă asta m-a influenţat neapărat în scris, poate în ce priveşte teoriile mele despre viaţă.

„M-A FRAPAT CHIPUL ACELEI FEMEI“

Dar când operaţi, se întâmplă să aveţi gânduri parazitare? Să vă treacă prin minte poveşti şi alte lumi?

Când operez, niciodată. Dacă se întâmplă să le ai, îţi pare teribil de rău. E un caz despre care vreau să scriu. S-a întâmplat o dată că am văzut chipul unei paciente înainte s-o operez. De regulă îl vezi, dar nu prea eşti atent la el. Şi aşa şi trebuie! Ei bine, pe mine m-a frapat chipul acelei femei. Era tânără, 23-24 de ani, o femeie voinică de la munte, roşie la faţă, blonzie, nu ţi-ar fi trecut prin cap că e bolnavă. Şi a trebuit s-o operez pentru o afecţiune traheală, care nu se mai putea opera şi era evident că va muri. Din cauza asta, în timpul operaţiei, faptul că-i văzusem chipul, mi-a creat mari probleme. Nu voiam să renunţ. Până când mi-au zis colegii: „Gata! Opreşte-te, nu mai ai ce face!“. Este bine ca un chirurg să aibă nici cea mai mică implicaţie emoţională în clipa în care face operaţia. Asta e cu adevărat parazitar în actul chirurgical. Eu consider că e ilegal ca un chirurg să-şi facă probleme emoţionale în timpul operaţiei. E frica prea mare. Ţi-e frică să nu provoci un accident major, iar când e o intervenţie pe muchie de cuţit, cel mai frică îţi este să nu depăşeşti „the point of no return“ (n.r. – punctul de unde nu există întoarcere). În chirurgie calculezi tot timpul. Nu e ca în filme. Da, şi noi discutăm despre femei şi maşini, dar când am terminat şi închidem, atunci e o stare specială, e ca şi când te-ai îmbăta...

Eu consider că e ilegal ca un chirurg să-şi facă probleme emoţionale în timpul operaţiei. E frica prea mare. Ţi-e frică să nu provoci un accident major, iar când e o intervenţie pe muchie de cuţit, cel mai frică îţi este să nu depăşeşti „the point of no return“ (n.r. – punctul de unde nu există întoarcere). În chirurgie calculezi tot timpul. Nu e ca în filme. Da, şi noi discutăm despre femei şi maşini, dar când am terminat şi închidem, atunci e o stare specială, e ca şi când te-ai îmbăta...

„A FI SCRIITOR NU E O PROFESIE NICĂIERI”

Această implicare emoţională atunci când scrii trebuie să existe sau e ca în chirurgie?

Când scriu prima variantă a textului trebuie să fie multă emoţie. Apoi, pe măsură ce trec draft-urile şi mă apropii de termenul de predare sau de draft-ul final, devin din ce în ce mai raţional şi mai chirurgical.

Spuneaţi că aţi mers să faceţi medicină pentru că a scrie nu e o profesie. E valabil doar în România?

Nu. A fi scriitor nu e o profesie nicăieri. Sunt excepţii. George R.R. Martin e o excepţie. Iar cine e jurnalist şi e şi scriitor nu e deloc norocos. Pentru că jurnalismul îţi mănâncă, prin însăşi esenţa profesiei de jurnalist, dorul de scris. Dacă trebuie să trăieşti din articole, îţi mai arde după aia să scrii? Pe mine, dimpotrivă, chirurgia mă încarcă foarte tare să scriu.

„CÂND SCRIU SUNT LIBER”

E o refulare?

Cred că în timp a devenit. Dacă nu scriu, mi-e rău fizic. Nu-mi găsesc locul. Şi mai e ceva. Un medic e sclavul întâmplărilor. E sclavul lucrurilor pe care le găseşte în plagă. E sclavul simptomatologiei.
În scris nu mai sunt sclav. Când scriu, creez, sunt liber.

Şi când operaţi nu sunteţi liber?

Nu. Atunci trebuie să fac ceea ce trebuie să fac.

Nu e ceva demiurgic în amândouă?

Nu-mi place cuvântul ăsta. Dumnezeu e unul singur, dac-o exista. Sper să existe...

Nu sunteţi sigur?

Nu.

OK, nu sunteţi demiurg, dar atunci când sunteţi în sala de operaţie vă luptaţi cu moartea.

Da, de foarte multe ori. Dar nu-s demiurg, eu pur şi simplu trebuie să fac treaba asta, e o bătălie care trebuie dată. Şi-un chirurg, şi-un scriitor sunt o rotiţă într-un angrenaj foarte vast.

Dar scrisul e o formă de a te lupta cu moartea?

Pentru mine, da. Şi prin scris, şi prin chirurgie, te lupţi cu moartea. Îmi imaginez că aşa las o urmă care depăşeşte simplul fapt că exist şi că dizloc un volum de aer.

Dacă nu scriu, mi-e rău fizic. Nu-mi găsesc locul. Şi mai e ceva. Un medic e sclavul întâmplărilor. E sclavul lucrurilor pe care le găseşte în plagă. E sclavul simptomatologiei. În scris nu mai sunt sclav. Când scriu, creez, sunt liber.

LITERATURA SF NU E LITERATURĂ DE CONSUM

Cel mai recent volum este „Ne vom întoarce în Muribecca“, publicat la Editura Nemira în acest an şi pentru care aţi primit de curând premiul „Ion Hobana“, cel mai important premiu pentru literatură SF din România. Şi totuşi, această poveste se îndepărtează destul de mult de zona SF-ului pe care
l-aţi practicat în urmă cu câţiva ani...

Da, mă apropii tot mai mult de zona mainstream. De fapt, de la romanul „Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine“, din 1998, a început o derivă lentă către mainstream. Iar în „Ne vom întoarce în Muribecca”, m-a interesat cel mai mult personajul. Şi în acest moment, de fapt, mă interesează scriitura realistă.

Dar care au fost începuturile? De la ce tip de scriitură aţi pornit, pe vremea când descopereaţi şi frumuseţea chirurgiei?

Atunci îmi plăcea foarte mult avangarda. Îmi plăceau Alfred Jarry, James Joyce,
Faulkner şi sud-americanii... Aveam şi o teorie literară – un import din dadaism şi suprarealism –
credeam că un limbaj incoerent poate să conducă mai rapid la esenţă. Dar prin 1987, într-o gardă neobişnuit de liniştită, mi-a picat în braţe un almanah „Anticipaţia“ în care erau nişte povestiri senzaţionale: Philip K. Dick, Herbert W. Franke şi alţi câţiva. Philip K. Dick m-a înnebunit. Iar în 1989, am fost medic pe vapor, am călătorit un an pe Mediterana, Marea Nordului, Orientul Apropiat şi atunci am scris prima povestioară SF. Şi dintr-o dată am văzut că devine foarte excitant, aşa că am lăsat deoparte onirismul pe care-l practicam eu şi chiar l-am renegat cu atâta forţă, încât pe urmă am scris foarte jurnalistic, foarte sec.

Apropo de literatura mainstream şi SF. Una e mai degrabă valoroasă decât cealaltă? Există opinia că literatura SF e mai degrabă de consum...

Nu, nici gând. Aş vrea să văd scriitorul de mainstream care a creat o lume şi relaţiile interumane pe care le creează de exemplu Philip K. Dick. E foarte greu să creezi o lume cu regulile ei clare care să se ţină în picioare. Eu nu văd nicio diferenţă din punct de vedere al valorii.

„CÂND SCRIU MĂ SIMT CA ŞI CÂND AŞ FUMA MARIJUANA“

De ce scrieţi?

Pentru că-mi place. Când scriu, mă simt ca şi cum aş fuma marijuana. Intru într-o stare de transă. Chiui, ţopăi...

Vorbiţi cu personajele?

Da, tot timpul. Pentru că trebuie să vezi ce fac.

Cine pe cine conduce?

La început tu, pe urmă trebuie să le laşi să facă ce vor ele. La primul draft îi faci tu, pe urmă ele te fac pe tine, pentru că altfel textul nu are viaţă. Dar mi-a luat foarte mult să învăţ chestia asta. Cum zicea Faulkner? Mă aşez în spatele personajului şi privesc peste umărul lui.

Încercaţi să vă salvaţi personajele? Medicul din dumneavoastră are pornirea asta, atunci când ele sunt pe moarte?

Nu. Dacă n-am cum, n-o fac. Nu-i pot salva pe cei despre care scriu şi pe care nu i-am salvat în viaţa reală. Ar fi o minciună. Ştiţi ce se zice, că fiecare chirurg are un cimitir pe care-l târăşte după el... Cum să pretind eu că n-am cruci în cimitir?

Şi scriitorul ce poartă după el?

Personaje. Personaje care rămân în mintea cititorilor...

Spuneţi că scrieţi pentru că vă place. Dar medicina de ce o faceţi?

Pentru că-mi place... N-aş putea să fac altceva. Acum vreun an şi jumătate, din cauza mizeriei din spitalele româneşti, ajungeam acasă şi înjuram şi medicină, şi tot. Şi fiică-mea, care avea 8 ani şi jumătate, mă auzea. Şi a venit la mine şi mi-a zis: „Tati, nu mai vorbi atât de urât de meseria ta, că e cea mai frumoasă meserie de pe pământ“. Mi s-a făcut rău... Aşa e, nu seamănă cu nicio meserie din lume. Ştiţi, mie mi-a plăcut foarte mult alpinismul. E o diferenţă majoră între chirurgie şi căţărare, în sensul că, atunci când te caţeri, eşti de partea opusă a bisturiului, adică poţi tu să mori, dar în rest sunt la fel de stricte amândouă. Trebuie să ştii să-ţi alegi soluţiile atunci, în clipa aia! Dacă faci proiectul unei clădiri şi ai un blocaj, te duci, fumezi o ţigară, dai un telefon... În escaladă şi-n chirurgie nu poţi să faci asta. Nu poţi să te duci să faci un pipi când sângerează pacientul.
N-aş fi putut să fac alt job. Orice ar zice lumea, e ceva cu totul şi cu totul aparte. Chiar dacă ne-au transformat în funcţionari, chiar dacă există eşecuri, chiar dacă sunt foarte mulţi medici care pun pe primul plan veniturile, substituind faptul că trebuie să faci un lucru bun, cu necesitatea de a câştiga tot mai mult...

E o diferenţă majoră între chirurgie şi căţărare, în sensul că, atunci când te caţeri, eşti de partea opusă a bisturiului, adică poţi tu să mori, dar în rest sunt la fel de stricte amândouă. Trebuie să ştii să-ţi alegi soluţiile atunci, în clipa aia! Dacă faci proiectul unei clădiri şi ai un blocaj, te duci, fumezi o ţigară, dai un telefon... În escaladă şi-n chirurgie nu poţi să faci asta. Nu poţi să te duci să faci un pipi când sângerează pacientul.

Nu vă interesează veniturile?

Să nu credeţi că sunt vreun Chiril şi Metodiu, medicul trebuie să câştige, dar nu ăsta trebuie să fie scopul lui. Tocmai pentru că medicina e în strânsă legătură cu ceea ce-i dă unui om frica maximă: moartea şi suferinţa. Există un moment când pacientul vine la tine şi vezi că-l doare şi îl faci să nu-l mai doară, că nu poate respira şi-l faci să respire – nu există bani pentru asta! Eu nu iau „onorariu“ de la pacient nu pentru că sunt „altfel“, ci pentru că nu mi se pare normal. Totdeauna mă bucură mai mult că-mi spune că i-am făcut bine. Atunci, în mintea ta, poţi să-ţi permiţi păcatul de a te crede demiurg...

Deci există momente când vă permiteţi acest păcat?

Da, dar în tine şi-l plăteşti repede. Mi s-a întâmplat după operaţii extraordinare, spectaculoase, reuşite, de nu mai atingeam pământul de bucurie, să dau chix la un fleac. Aşa e medicina. Nu e mecanică. Nu poţi să pui două cărămizi la fel. Ele nu vor sta la fel niciodată. Nu-s două boli la fel.

Aşa e medicina. Nu e mecanică. Nu poţi să pui două cărămizi la fel. Ele nu vor sta la fel niciodată. Nu-s două boli la fel.

Dar cea mai importantă descoperire despre dumneavoastră, pe care aţi făcut-o prin medicină sau prin scris, care este?

Că sunt încrezut. Şi că sunt situaţii în care nu mă las. Am aflat că sunt în stare să depăşesc un obstacol, oricare ar fi el: plictiseală, oboseală, scârbă.

Se poate trăi din scris în România?

Eu nu. Eu n-am câştigat din scris mai nimic. Cel mai mult am câştigat în anii ’90 când am scris odată un romance în trei săptămâni şi altă dată sinopsisul unui romance. Am câştigat în două ore o groază de bani. Era în 1994, în România. Nici nu mai ştiu cum se chema cartea, dar mi-a plăcut atât de mult ideea de a face parte dintr-o chestie industrială, încât nu m-am putut abţine. Mi s-a părut că sunt un proletar al maşinii de scris. Dar altminteri n-am câştigat şi nici nu mă interesează. Vreau să primesc nişte bani pentru ceea ce scriu, dar nu să mă fac bogat din asta.

Dar ce vă interesează? Gloria?

Nu mă mai interesează decât să iasă textul bun. Cel de Sus, dacă o exista, a fost foarte atent şi foarte drăguţ cu mine pentru că nu m-a lăsat să trăiesc din scris. Pentru că deveneam un tâmpit.

Nu sunteţi prea dur?

Nu, pentru că vei vrea la următorul text să repeţi reţeta prin care ai câştigat banii. Şi din momentul ăla ai pierdut pariul cu tine.

A fost vreun moment când aţi vrut să opriţi timpul în loc?

Tot timpul. Şi acum aş vrea. Mi-e frică de moarte. Mi-e frică rău. Când eram mic, cel mai frică mi-era de gândul că universul e nemărginit.

Aţi vrea să fiţi nemuritor?

Fără niciun dubiu.

De câte ori mă gândesc la nemurire, îmi vine în minte finalul romanului lui Simone de Beauvoir, „Toţi oamenii sunt muritori“, când pe pământ au mai rămas doar un om
şi-un şobolan. Şi mă întreb dacă aş vrea...

Aţi vrea... Am văzut mulţi oameni murind. Toţi vor să mai trăiască. Fie şi în chin. Aşa e natura făcută. Ăsta e fermentul. Vrei să trăieşti. Nu ne putem opune instinctului de conservare. Noi toţi vrem să fim nemuritori. Şi ne minţim ca să ne păcălim această frică. E un exerciţiu mental foarte complicat prin care-ţi stingi frica de moarte. Religia face parte din asta.

Ca scriitor, sunteţi în punctul în care vreţi să fiţi?

Nu! Vreau să scriu o carte şi mai bună. Asta îmi propun mereu. Ca la escaladă, să ajung mereu mai sus. ;

PREMIAT LA GLASGOW

Numele şi prenumele:

Florin Chirculescu

Pseudonim literar

Sebastian A. Corn

Data şi locul naşterii:
26 martie 1960, Bucureşti

Studiile şi cariera: lAbsolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, este în prezent şeful secţiei de chirurgie toracică a Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti.

Ca scriitor, a publicat primele texte în 1993 în revista JSF. A primit Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995.

A publicat nuvele şi povestiri în revistele JSF, Anticipaţia şi Nautilus. A fost redactor-şef al revistei Nautilus.

lPrintre romanele publicate se numără: „Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine“, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, „Cel mai înalt turn din Babylon“, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, „Imperiul Marelui Graal“, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, „Vindecătorul“, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008, „Ne vom întoarce în Muribecca“, Bucureşti, Editura Nemira, 2014

Locuieşte în: Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: