„Et in Basarabia ego“ – scriam în 2018, după ce am vizionat excepţionala expoziţie „Aşa grăit-a Zaharia“, a fotografului „naiv“ basarabean Zaharia Cuşnir, deschisă la acea vreme la Muzeul Ţăranului Român, sub acest generic, următoarele: „Văzând fotografiile vechi ale lui Zaharia Cuşnir, expuse timp de încă o lună la sala Foaier a Muzeului Ţăranului Român, ai impresia că ai trăit şi tu atunci şi acolo, demult şi departe, în altă viaţă şi în alt timp, un alt avatar şi-o altă karmă. Eu cel puţin aşa simt. Când eram (foarte) mic, am citit de la biblioteca din sat o carte comunistă (sau mai multe) despre viaţa rurală în vremea colectivizării din Dobrogea, Bugeac (prima şi adevărata Basarabie) sau altundeva din partea aia de lume. Nu mai ştiu ce carte era (n-am ştiut niciodată, de fapt) şi nu mai ţin minte nimic, dar mi-au rămas în minte senzaţiile şi de-atunci am fost perpetuu îndrăgostit de acele locuri. Am regăsit un pic acest sentiment în expoziţia-document a fotografiilor lui Zaharia Cuşnir, care mai creează ceva – desigur involuntar, Cuşnir fiind un mare «naiv» –: sugestia unui Macondo autohton“.

Aveam astfel, la acea vreme, pentru prima oară, sugestia Basarabiei – pământul dintre Prut şi Nistru – ca un Macondo, tărâm paradisiac şi devastat de Marea Istorie în acelaşi timp, „victimă“ a acesteia, idee/sugestie de care uitasem pe parcurs, dar mi-a fost readusă în atenţie (nu şi în memorie, până ce nu am recitit textuleţul de mai sus) de expoziţia dedicată Valentinei Rusu Ciobanu, pictoriţa basarabeană devenită centenară, şi intitulată „Un veac de singurătate“, expoziţie curatoriată de Victoria Nagy Vajda la Arbor.art.room.

Trei autori din „desantul“ basarabean

Acest eveniment cultural-artistic, dar şi victoria electorală neaşteptată (sau aşteptată doar de bunii cunoscători ai situaţiei din zonă) a politicienei Maia Sandu, în momentul de faţă preşedintele ales al Republicii Moldova, m-au făcut să privesc cu alţi ochi (nu neapărat să şi reconsider, pentru că simpatia era anterioară) şi cărţile scriitorilor basarabeni sau de origine basarabeană (născuţi, în orice caz, în Republica Moldova) apărute, pe parcursul ultimilor doi ani, în „821.135.1 – Scriitori români contemporani“, colecţia de proză românească contemporană a editurii Humanitas (nu sunt singurii, dar, cum am mai scris, aceasta este cea mai bună şi prestigioasă colecţie dedicată fenomenului literar contemporan autohton), pe care voi încerca să le prezint pe rând în continuare.

Citeşte şi:

„Et in Basarabia ego“ – despre expoziţia de recuperare a fotografului „naiv“ Zaharia Cuşnir: „Aşa văzut-a Zaharia. Improvizaţii într-o lume captivă“ (Muzeul Ţăranului Român, 2018), o iniţiativă culturală excepţională româno-basarabeană

Ofensivă a prozei româneşti contemporane la final de deceniu. Răsuceanu, Vancu, Zografi sau Panţu au publicat cele mai apreciate cărţi

„O sută de ani de singurătate“, cu Valentina Rusu Ciobanu. „Geniul Basarabiei“, la centenar

Zece motive pentru care trebuie votată Maia Sandu. Victoria Nagy Vajda, fost secretar de stat, despre „victoria“ spiritului la est de Prut

Macondo-ul Basarabiei, la centenar. Valentina Rusu Ciobanu şi cei 100 de ani de singurătate

Este vorba despre o carte de proză scurtă şi două romane (fie acestea din urmă şi „fragmentare“): „Zilele după Oreste“, de Vitalie Ciobanu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici“, de Dumitru Crudu – acestea două lansate la salonul de carte Bookfest din vara lui 2019 –, şi „Tata mă citeşte şi după moarte“, de Mihail Vakulovski, apărută în vara lui 2020, pe parcursul acestui an atât de pandemic. Este vorba de scriitori contemporani, aflaţi în „plină forţă creatoare“, cum se spune, din generaţiile optzecistă şi post-optzeciste, dar această „filieră Macondo“ în literatura de expresie românească poate fi dusă mult mai în urmă, până la Ion Druţă, cel mai important prozator „moldovenesc“, din republica sovietică, postbelic – autor, prin capodopera sa „Povara bunătăţii noastre“ (foto dreapta sus), al unuia dintre cele mai bune romane „rurale“ din întreaga literatură de limbă română.

Sub semnul lui Buzzati, dar şi al optzeciştilor bucureşteni

Vitalie Ciobanu (născut în 1964, în Floreşti, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) face parte din generaţia optzecistă de peste Prut, mai precis este liderul acestei generaţii în Basarabia (afirmată, totuşi, mai mult în anii ’90, după Eliberarea de sovietism, anii post-sovietici – pentru că anii ’80 sunt de fapt cei ai Renaşterii Naţionale, făcută de scriitori, din punctul nostru de vedere, mai conservatori/tradiţionalişti). Este un prozator recunoscut (a debutat în 1991 cu romanul „Schimbarea din strajă“) şi, totodată, un eseist şi publicist important, cu o activitate jurnalistică impresionantă: coordonează încă din anii ’90 (împreună cu Vasile Gârneţ) revista „Contrafort“, publicaţia tinerilor scriitori basarabeni (inspirată la acea vreme de bucureşteana „Contrapunct“, dispărută, sau irelevantă, în prezent). „Contrafort“ a făcut istorie în publicistica din Republica Moldova (revista „conservatoare“, a autorilor din generaţiile mai vechi, era ex-sovietica „Literatura şi Arta“), şi continuă să o facă, iată, şi în aceşti ani 2020 care de-abia încep.

Scriitorul face, oarecum, pasul invers decât în mod obişnuit, pentru că acest al doilea volum de proză al său, „Zilele după Oreste“, este un volum de proză scurtă. Mărturiseşte (sau „fals“ mărturiseşte) a fi găsit într-un caiet vechi, al primelor încercări literare, „în iatacul din casa părinţilor mei de la ţară“, schiţa „Globul de cristal“ (ultima „piesă“ a actualului volum), pe care-o abandonase şi de care uitase complet, şi a se fi lăsat vrăjit de ispita de a continua, şi astfel de a dezvolta acel proiect din tinereţe.

Volumul se află sub semnul unui motto din Dino Buzzati (din povestirea „Cei şapte mesageri“), ceea ce sugerează caracterul semi-fantastic („difuz fantastic“, cum sună prezentarea de pe copertă) al multora dintre pagini. Este însă universul (şi tehnica) comune multor prozatori optzecişti de dincoace de Prut, cum ar fi Vighi sau Groşan, ba chiar unui Eugen Uricaru, autor din generaţia anterioară. Proze solide, vag speculative, care se citesc cu plăcere, în ceea ce deja a devenit „dulcele stil clasic“ optzecist.

„Părintele“ fracturismului

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova – de fapt, aceeaşi R.S.S.M., la acea vreme) este cunoscut în primul rând drept coautor al Manifestului Fracturismului, alături de poetul român Marius Ianuş (lider la acea vreme al Cenaclului post-cărtărescian Fracturi din Facultatea de Litere bucureşteană), unul dintre principalele curente literare (poetice, în primul rând) ale tinerilor scriitori de după Revoluţie. Erau anii ’90, spre sfârşit, iar rebeliunea şi fronda juvenile erau în floare (după cum se ştie, traiectoria ulterioară a unui poet uriaş de talentat şi înzestrat ca Marius Ianuş a surprins pe multă lume).

Anii au trecut, iar Crudu a devenit un scriitor complex, prozator (a debutat în proză în 2008, cu romanul „Măcel în Georgia“, iar volumul de proză scurtă „Salutări lui Troţki“, publicat la editura Univers, a primit în 2018 Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române) şi autor de piese de teatru (în 2003 a primit premiul UNITER pentru cea mai bună piesă originală, „Alegerea lui Alexandru Sutto“), în egală măsură. Şi mai important mi se pare altceva: recent, textul său de susţinere a Maiei Sandu (indirect şi subtil, de fapt a prezenţei la vot) a fost unul excepţional şi impresionant, fiind una dintre cele mai bune pagini de proză (da, PROZĂ, chiar dacă articol de online, sau ce era) pe care le-am citit în ultima vreme.

Citeşte şi: Dumitru CRUDU // În urmă cu patru ani, nu m-am dus la alegeri şi a câştigat Dodon, dar, de data asta, am să merg să votez!

78 de ani din „viaţa lui Mihai Mihailovici“

Romanul lui Crudu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici“ (la rândul său cu două motto-uri, unul din Cinghiz Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul“, iar altul din... James Joyce, „Ulise“), este o succesiune de secvenţe „înşirate“ (în ordine non-cronologică, non-lineară) pe o axă temporală care se întinde între anii 1940 şi 2018, toate fiind datate în ziua de 28 iunie a anului respectiv (28 iunie fiind data raptului Basarabiei şi Bucovinei de Nord, din „trupul“ României Mari, prin Ultimatumul moscovit, aşadar o dată aleasă deloc întâmplător).

28 iunie 1940 este ziua de naştere a personajului principal, Mihai Mihailovici Lebădă (titlul romanului lui Crudu trimite, ironic şi nu prea, la pagini ruseşti clasice, precum „Moartea lui Ivan Ilici“ sau „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“), iar pe 28 iunie 2018 acesta va fi înmormântat la Bucureşti, aşadar romanul se întinde temporal din ziua cedării Basarabiei, de către România, Uniunii Sovietice până recent, în anul probabil al scrierii sale.

28 iunie 1940 – „o zi mai lungă decât veacul“

Sunt trei elemente asupra cărora doresc să insist, în ideea acelui Macondo „românesc“ pe care-am încercat să-l definesc mai devreme. În primul rând, motto-ul cărţii, cel din Cinghiz Aitmatov: „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, se-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?“. Apoi, felul în care însuşi „auctorele“, Dumitru Crudu, îşi prezintă cartea: „Ceea ce am încercat să fac în acest roman, care începe pe 28 iunie 1940, când se naşte la Chişinău Mihai Mihailovici Lebădă, şi se termină pe 28 iunie 2018, când acesta va fi înmormântat la Bucureşti, a fost o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de optzeci de ani, vreme în care Basarabia a fost ocupată de sovietici, a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, a fost afectată de o foamete sinistră, a cunoscut deportările şi sovietizarea cu forţa, şi-a recăpătat independenţa, a fost învinsă în războiul ruso–moldovenesc din 1992 şi a intrat într-o criză profundă din care încă nu a reuşit să-şi revină nici azi. Romanul meu e fracturat într-o multitudine de texte, şi fiecare dintre ele se desfăşoară doar pe 28 iunie, ca în cartea sau în filmul acela celebru, ştiţi voi care. E romanul unei singure zile şi a patru generaţii de basarabeni“ („fracturat“! – vechile nostalgii nu mor).

În sfârşit, ultimul paragraf al cărţii spune în felul următor (romanul începe cu 28 iunie 2018, ziua înmormântării, iar 28 iunie 1940, ziua de naştere – dar şi a pierderii Basarabiei şi-a începutului dezastrului bolşevic –, este ultima secvenţă, finală şi concluzivă, a cărţii):

„s-au întrebat: şi acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu ştiau. Nu ştiau unde să se ducă. Când nu mai ştii unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, şi-a amintit Liza, şi s-au pornit pe jos la Flutura“.

Flutura este satul natal al lui Dumitru Crudu, şi astfel autorul îşi valorifică – toponimic şi literar – spaţiul în care s-a născut, matricea sa personală şi inconfundabilă. Devine evident că toate acestea converg spre noţiunea acelui Macondo autohton despre care vorbeşte Victoria Nagy Vajda, şi sper din ce în ce mai mulţi critici şi intelectuali de-acum încolo.

„Avangarda“ vine de la Răsărit

Cu Mihai Vakulovski (născut în 1972, la Chişinău) şi „Tata mă citeşte şi după moarte“ (este al patrulea roman al autorului), intrăm într-o cu totul altă zonă. Stabilit în România (în „oraşul dintre munţi“ Braşov, iniţial în grupul din jurul poetului Alexandru Muşina), scriitorul este, alături de fratele său mai tânăr, Alexandru (Sandu) Vakulovski (autor al seriei de volume „Pizdeţ“/„(Leto)pizdeţ“), unul dintre promotorii radicalismului literar post-nouăzecist din România, adus de multe ori aici de tinerii scriitori basarabeni originari de peste Prut (nu mai fac acum lista de nume, pentru că este abundentă; situaţia este valabilă şi pentru muzică).

Ei produc o veritabilă „ruptură“ cu ideea Moldovei (literare) conservatoare şi tradiţionaliste („păşunistă“, s-o spunem direct) a generaţiei anterioare (cu merite incontestabile, însă, în recuperarea limbii române ca limbă literară), cea a lui Vieru şi Lari, câteodată cu un radicalism ideatic şi metodologic greu de suportat chiar şi pentru aici. Cu alte cuvinte, mare parte din „desţelenirea“ mentalităţilor artistice – literare, muzicale şi nu numai – de dincoace s-a făcut de către tinerii artişti basarabeni de după 1990, mai ales de după anul 2000 („când nu vom mai fi copii“, ca să fiu în tonul noii cărţi a lui Vakulovski).

Nostalgia pentru „o lume dispărută“

Romanul din 2020 al lui Mihail Vakulovski (recomandat elogios pe ultima copertă de Constantin Cheianu şi Tatiana Ţîbuleac, ambii scriitori din Republica Moldova – cea din urmă, stabilită acum la Paris, fiind revelaţia literaturii basarabene din ultimii ani, care-ar merita un articol separat) vine direct dintr-o carte similară mai veche despre copilăria sovietică a autorilor, „Iepurii nu mor“ (2007/2012, subintitulată, de altfel, „Pentru copiii sovietici care au crescut mari“), de Ştefan Baştovoi (actualul călugăr şi „guru“ ortodoxist Savatie Baştovoi) – o carte cu calităţi şi cu defecte, în egală măsură.

Demersul face parte dintr-un „peisaj“ mult mai larg, al ceea ce deja am putea numi un „gen“ literar al romanelor post-comuniste care redau copilăria (savuroasă sau nu, oricum nostalgică) petrecută în comunism a autorilor aflaţi atunci la vârsta pantalonilor scurţi – îl menţionăm aici pe al nostru Cezar Paul-Bădescu, cu „Tinereţile lui Daniel Abagiu“ –, gen care s-a întins pe tot spaţiul estic, ex-comunist („ostalgie“, de la „Ost“=„Est“, se numeşte termenul similar, care redă nostalgia după viaţa din comunism, din Germania Democrată, fosta DDR), câteodată cu reuşite majore, cum sunt cărţile ungurului (copilărit însă în România, la Târgu Mureş) György Dragomán.

„Secvenţe“ dintr-o copilărie

La rândul ei cu o structură fragmentată, „fracturată“, subintitulată „(poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)“, scrisă într-o perioadă mai lungă de timp („Chişinău – sec. XX, Bucureşti, Braşov, Berlin – 13 ianuarie 2019“), cartea lui Mihail Vakulovski se integrează perfect în demersul descris mai sus şi depune mărturie despre un univers nostalgic, „o lume dispărută/scufundată“, ale cărei figuri tutelare sunt Vladimir Ilici Lenin, cosmonautul Iuri Gagarin, copilul-turnător-„erou“ Pavlik Morozov şi partizana adolescentă Zoia K. „Copilăria este magică în orice sistem social-politic şi te vrăjeşte asemeni trecerii realităţii în artă, a vieţii în fotografie“, spune, extrem de sugestiv, Mihail Vakulovski despre aceste „amintiri din copilărie“, dintr-o „copilărie de la sfârşitul Uniunii Sovietice“.

Inevitabil, în astfel de cărţi sexualitatea (infantil-masculină) este omniprezentă, fie ea şi una naivă, mai degrabă puberă şi lipsită de „obscurul obiect al dorinţei“. Abundă cuvintele şi situaţiile obscene, triviale, ireproductibile (dar astea sunt şi viaţa şi realitatea, nu?, nu numai cele foste sovietice), licenţioase şi cu conotaţii sexuale câteodată de-o cruzime de care numai adolescenţii sunt în stare.

„Când am să fiu mare am să mă duc să învăţ la Chişinău şi de acolo am să-mi iau o femeie pe care am s-o f... toată ziua şi toată noaptea, că fetele de la noi din sat îs cam proaste şi nici măcar nu ştiu să meargă cu bicicleta“,

sună unul dintre pasajele cele mai soft, mai reproductibile ale cărţii (ne-amintim şi cât de greu de suportat era din acest punct de vedere, al pasajelor licenţioase, literatura unui alt scriitor talentat venit de peste Prut, Mitoş Micleuşanu).

„În numele tatălui“

Dar mai e ceva aici: figura (absentă) a tatălui, plecat deja dintre noi, tată pe care micul Mişca îl idolatrizează şi căruia autorul matur îi regretă lipsa, punând întregul manuscris sub semnul acestuia (textul se deschide cu pseudo-rugăciunea „Paşii taţilor noştri“: „Tatăl nostru care eşti pe pământ / Tatăl nostru care-ai fost pe pământ / Tatăl nostru care eşti în pământ / Taţii noştri“). „De când a murit tata, îl simt uneori în mine, mă trezesc cucerit subit de el, care face ce are chef el, ce i-ar fi plăcut lui să i se întâmple“, sunt cuvintele de pe pagina de gardă a cărţii, preambul pentru tot ceea ce urmează. Aşadar, avem de-a face (şi) cu o exorcizare a despărţirii (inevitabile) de tată, cu o „coming to terms“ cu absenţa, lipsa părintelui adorat.