Farsa politică a lui Houellebecq

În Supunere, Michel Houellebecq pare a se confrunta cu epuizarea resurselor artistice, ca o trupă rock ce nu mai face decât să reproducă hituri din faza exploziei creative. Criza era deja evidentă în Harta şi teritoriul, carte pentru care Houellebecq a primit Premiul Goncourt.

Departe de ideatica Particulelor elementare, Harta şi teritoriul se remarcă printr-o stilistică sofisticată. Chiar dacă mai simplă, Supunere este, aparent, o continuare a aceleiaşi strategii. Houellebecq nu propune nicio idee nouă, nicio perspectivă nouă; în schimb, scrie din ce în ce mai bine. „Răutatea“ sa existenţială, cinismul dureros şi pornografic, ceea ce l-a făcut pe Houellebecq să fie houellebecquian, se simt tot mai puţin. În faţă ies, acum, maniera, talentul artistic inconfundabil, cunoaşterea perfectă a tehnicilor de narare. Manierismul este însă, în cazul său, doar simptomul unei crize de ordin filosofic.
În Supunere, Houellebecq încearcă să-şi revizuiască propria viziune în raport cu modificările survenite în lumea occidentală după izbucnirea crizei globale. Critic, de pe poziţii apocaliptice, al societăţii occidentale post-‘68, el s-a văzut confruntat – la o vârstă deja destul de înaintată – cu necesitatea unei schimbări. Rezultatul este mai degrabă un eşec. Vechea perspectivă a devenit redundantă, iar cea nouă n-a fost încă luată prea în serios. Roman după roman, Houellebecq a prezentat o lume occidentală alunecând inexorabil în vid, descompunându-se din cauza pierderii reperelor tradiţionale: familia, religia etc. Brusc, el şi-a istoricizat perspectiva, afirmând că această lume deschisă, care a fost, dar încă mai e Occidentul, întrupează, la scara istoriei, o excepţie; regula este societatea autoritară, legitimată religios. Lumea, pare a spune Houellebecq, în Supunere, se va întoarce la autoritarismul religios. Totuşi, el nu pare a lua prea în serios această perspectivă, motiv pentru care nici n-o aprofundează. Redundanţa vechii viziuni este încă foarte puternică. Houellebecq a devenit conştient că societatea occidentală a suferit o schimbare importantă, dar n-a găsit încă abordarea potrivită pentru a înţelege această schimbare.
Supunere vrea să fie o ficţiune politică având valoare de avertisment. Critica e subtilă; instaurarea autoritarismului religios, care aduce o modificare radicală a vieţii occidentale, nu este văzută ca rezultatul direct al invaziei musulmane, ci ca o consecinţă a politicii multiculturale a statelor europene. Mohammed Ben Abbes, liderul Frăţiei Musulmane, care ajunge nu mai puţin decât preşedintele Franţei, n-are nimic dintr-un jihadist. El este un lider european. În numele multiculturalismului, politicienii francezi şi europeni sunt gata să sacrifice bunul cel mai de preţ, democraţia: „Adevărata agendă a UMP, ca şi aceea a socialiştilor, este dispariţia Franţei, integrarea ei într-un ansamblu federal“ (p.143). Practic, partidele din mainstream contribuie decisiv la instaurarea regimurilor autoritariste. Originea acestei situaţii ciudate, în care a ajuns Europa, se află în creşterea distanţei dintre politicieni şi populaţie: „…prăpastia din ce în ce mai uriaşă dintre populaţie şi cei care vorbeau în numele ei, politicieni şi ziarişti, urma să ducă obligatoriu la evenimente haotice, violente şi imprevizibile. Franţa, ca şi alte ţări ale Europei Occidentale, se îndrepta de multă vreme spre un război civil, mi se părea evident; dar până în zilele din urmă, eram încă încredinţat că francezii, în marea lor majoritate, rămâneau resemnaţi şi apatici – poate pentru că eu însumi eram oarecum resemnat şi apatic.“ (p.115) Houellebecq este lipsit de sensibilităţi de stânga şi de gust pentru insurecţii naţionale. În plus, el nu vede Franţa ca pe o ţară capabilă să producă o nouă revoluţie. Occidentul nu-şi mai poate reveni; acesta este, pentru el, un fapt. În consecinţă, distanţarea dintre populaţie şi politicieni nu poate fi rezolvată printr-o insurecţie internă, de stânga. Altfel spus, laicitatea, ca valoare centrală a Revoluţiei Franceze nu mai poate fi salvgardată sau ea va lua o formă nouă, perversă: în numele laicităţii, va începe să vorbească numai religia. Conform lui Houellebecq, ultima consecinţă a corectitudinii politice este dispariţia corectitudinii politice.
Şi totuşi, Supunere nu este o ficţiune politică. Cu toate că a fost scris la persoana întâi, acesta este cel mai proiectiv, cel mai puţin autobiografic, cel mai „neautentic“ roman al lui Houellebecq. Referinţele la islam nu par a fi foarte bine documentate, ceea ce nici nu prea contează: el nu înfăţişează o soluţie sau o descriere politică, aşa cum a spus Houellebecq, ci o farsă. Cheia romanului se află probabil în motto-ul său, care oferă un citat din Huysmans. Imposibilitatea convertirii la creştinism este, la Huysmans, o consecinţă a vieţii anterioare: „… mi-e inima secătuită şi afumată de-atâtea petreceri, nu sunt bun de nimic.“ (p.7) La rândul său, personajul lui Houellebecq găseşte diverse pretexte pentru a renunţa la varianta convertirii la creştinism: nu se poate lăsa de fumat, mănăstirea la care se cazează e prea apropiată de o cale ferată etc. Dacă alege, în cele din urmă, islamul (deşi alegerea nu e confirmată), este numai pentru beneficiile palpabile, pe care acesta le poate aduce: un loc bun şi bine remunerat în sistem, posibilitatea de-a avea mai multe soţii etc. La 44 de ani, bărbatul occidental deziluzionat poate funcţiona cu orice, chiar şi cu islam. Ba, el ar funcţiona chiar mult mai bine cu islam, în varianta lui multiculturală. În aceasta constă farsa şi ea ţine, aşa cum am spus, de vechiul Houellebecq.