Familia din picturi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
George Banu, în biroul său de la Paris                                                FOTO: Mihaela Marin
George Banu, în biroul său de la Paris                                                FOTO: Mihaela Marin

Celebra, superba trilogie alcătuită din cărţile-album Spatele omului, Cortina sau fisura lumii şi Nocturne reprezenta, printre altele, şi un semn al iubirii nutrite de George Banu pentru marile muzee de artă ale lumii şi, îndeosebi, pentru capodoperele găzduite acolo.

Subtilul admirator şi degustător de teatru şi de cărţi care ştim cu toţii că este George Banu dădea în paginile respective propria-i interpretare îndemnului enescian de a te odihni din muncă prin muncă. George Banu se odihneşte de artă prin artă. Volumul al treilea - Familia din Rivoli 18 - din ciclul Parisul personal (Editura Nemira, Bucureşti, 2016) este încă o dovadă în acest sens. El oferindu-ne secvenţe din viaţa unui important om de cultură care străbate târguri, ateliere şi anticariate în căutarea unor picturi cu care mai apoi să-şi îmbogăţească deopotrivă camera de lucru şi, mai presus de toate, propria-i existenţă.

Nu, nu e vorba nicidecum despre cine ştie ce formă de acumulare primitivă. Ci despre nevoia intimă, pe care, citindu-i cartea de acum, am toate motivele să o bănuiesc profundă, de avea şi altfel de prieteni decât cei obişnuiţi. Reprezentaţi de oameni cu biografii, cu realizări, cu bune şi cu rele. Rolurile principale sunt deţinute de astă dată de prietenii tăcuţi, însă cum nu se poate mai fideli, de însoţitori nocturni, de acompaniatori, câteodată chiar animatori, stimulatori tăcuţi ai meditaţiilor profunde. Meditaţii ce ne sunt mărturisite. Suntem aşadar poftiţi la întâlniri cu prieteni şi rude care descind din secoli şi cărora George Banu le-a conferit noi identităţi, le-a construit ceea ce Camil Petrescu ar fi numit dosare de existenţă, cu care a găsit inedite forme nu neapărat sau nu în primul rând de dialog, ci, mai curând, de comuniune. Le-a conferit felurite grade de rudenie, le-a transformat în membrii unei a doua familii, familia dinăuntru. Oferindu-şi astfel şansa unei izolări deloc definitive. Izolare ce facilitează nu ocazia fugii, ci a regăsirii. Înţeleasă drept „exigenţa indispensabilă a comunicării constant reluată”.

Se spune îndeobşte că nu prea ne stă în putinţă să ne alegem rudele. Că ele reprezintă o fatalitate. Altcineva hotărăşte dacă ele sunt multe sau puţine, dacă e vorba despre oameni buni sau dimpotrivă. Unii, precum André Gide, citat de George Banu chiar în prima pagina a cărţii, îşi concentra exasperarea stârnită de acest fapt incontrolabil în celebrul strigăt Familii, vă urăsc!.

George Banu, în schimb, nici nu s-a resemnat, nici nu a disperat, nici nu a teatralizat, ci a pornit la alcătuirea minuţioasă a unei a doua familii. Marcate de un anume livresc mai mult decât explicabil. Căci om de carte şi de teatru fiind nu te poţi despărţi chiar aşa de uşor nici de Cehov, nici de Proust. Şi nu poţi nici să-ţi reprimi dorinţa de a fi măcar un pic regizor şi să distribui roluri. Fiindcă dincolo de poveşti, de vise, de reverii, de existenţe inventate, cartea lui George Banu conţine referinţe la indeniabile repere ale existenţei unui cărturar- teatrul şi biblioteca.

Ne reîntâlnim mai întâi, citind cartea apărută la Nemira, cu cele trei surori, destul de diferite faţă de personajele zămislite de pana fermecată a lui Cehov. Acum ele se numesc Marie- Christine, Odile sau Anne. Avându-l pe mai departe alături pe nefericitul lor frate, Andrei Prozorov, metamorfozat în pictor. Ne întâlnim şi cu o jeune fiile en fleur, botezată Françoise, e drept, puţin cam urâţică, cu un Jean-Paul, fiul rătăcitor al lui Marie-Christine. Urmează întâlnirea cu un mic teatru ambulant, dar şi cu alţi artişti ale căror existenţe interferă cu voci (Marie Casarès sau Olga Tudorache) ori cu fiinţe întregi (Pippo Delbono) având existenţe aievea. Fiinţe ce apar parcă doar spre a se amesteca cu alte şi alte femei create din peneluri şi culori, cu verişoare, cu mătuşi, cu nepoţi ale personajelor cu care am făcut cunoştinţă câteva pagini înainte. Constituind ceea ce George Banu numeşte „un minuscul cor polifonic”. În care un loc de seamă îi revine tragicei, fascinantei personalităţi a Iuliei Haşdeu.

„Trăiesc printre Fecioare, cu Iisus în braţe sau pe genunchi, în extaz sau în rugăciune. Fecioare sacre, devotate altor parteneri decât cel modest care le-a reunit între zidurile apartamentului său parizian.  Fecioare însoţite de toţi acei Isuşi care, chiar dacă pe cruce, le sunt parteneri de vocaţie sau de credinţă. Tot ce e sacru în intimitatea mea invită la concentrare, nu însă la comunicare, mă reconfortează, dar nu dialoghează. Personajele vorbesc, sfinţii nu”.

Amestecul acesta de personaje şi de sfinţi care conferă personalitate casei din strada Rivoli, numărul 18, ne este cu un admirabil talent de scriitor împărtăşit de George Banu. Ajutat de miniaturile fotografice datorate Mihaelei Marin.

George Banu - PARISUL PERSONAL - Familia din Rivoli 18, Fotografii de Mihaela Marin; Editura Nemira, Bucureşti, 2016

parisul personal
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite