Fals jurnal de ieri şi de azi: „Vinurile mele’’...

Fermecătorul gazetar teatral şi împătimit impresar de turnee în provincia românească dintre cele două războaie mondiale şi după război la fel de neostenit, Gaby Michailescu, care a părăsit definitiv scena scriind până dincolo de nouăzeci de ani, a „pritocit” şi tipărit în 1939, la editura ziarului Universul, Amintirile lui Iancu Brezeanu într-o carte intitulată chiar aşa, Iancu Brezeanu,

Amintiri pritocite de Gaby Michailescu carte răsfoită de mine, cu nostalgie, în fiecare toamnă.

L-am cunoscut târziu pe gazetar, personaj pitoresc deopotrivă, trecuse de 85 de primăveri, însă viguros, ambiţionat să se ţină tare şi greu de smuls de la masa de lucru şi l-am convins să scrie la revista Teatrului Mic. Venea la Teatru însoţit de o Doamnă nu cu mult mai tânără ce îl răsfăţa cu o atenţie pe care el se făcea că o suportă cu stoicism chipurile, deşi fără dânsa nu putea face un pas. Îi plăcea ce se întâmpla la Teatrul Mic, mă încuraja, trata cu mine colaborarea de sus şi mă ruga să-i citesc textul pe loc, text scris de mână, cu litere mari, ascuţite, scris nervos, încărcat de adjective şi metafore ca şi când ar fi pictat cu o pensul apăsată, viril, şi înmuiată în culori păstoase. În zilele ,,revoluţiei” mi-a trimis o epistolă, nesemnată, însă scrisul era uşor de recunoscut, în care îmi cerea să mă retrag la o mănăstire împreună cu prietenii mei Barbu şi Păunescu! Nu m-am mirat, m-a frisonat imperativul condamnării, poate ultimului său editor pe care îl gratulase până atunci şi nu odată, cu un salut atât de cordial şi recunoscător.

Amintirile pritocite sunt şi azi o carte pe care nu poţi să nu o reiei şi de care, dacă iubeşti teatrul, nu poţi să te desparţi. Nu ştiu care e, şi cât e, contribuţia lui Gaby Michailescu şi nu cred că mai ştie cineva. Îmi pare rău că n-am fost inspirat să-l întreb pe George Franga directorul şi mai ales creatorul Muzeului Teatrului Naţional care venea şi el, adesea, pe la mine. Sigur ar fi fost să mai ştie Sică Alexandrescu, însă pe Gaby l-am cunoscut când şi Sică părăsise scena. Vigoarea stilului şi culorile lui tari şi metafora mi se par ţinând, în această pritocire, de Gazetar. În dedicaţia care însoţeşte volumul de Însemnări ale unui impresar, Gaby Michailescu îmi scrie „Din nevăzut, şi dintre stele, ajungă până la tine, impetuosule Dinu Săraru, aste nostalgice suveniruri, chemare a teatrului adevărat...

Ia-te după ea şi nu te lăsa! Poţi, face multe - să-ţi prinzi floricica de câmp, cu care ai venit pe lume, la butoniera teatrului ce conduci, binemeritând cu străşnicie de la strălucirea Thaliei. Gaby Michailescu, dec.1986.” (Ortografia autorului)

După care a venit, trei ani mai târziu, condamnarea pomenită.

Iancu Brezeanu a fost, se ştie, cine mai ştie, fireşte, actorul cel mai iubit de Caragiale care l-a şi consacrat în trupa cu care şi-a jucat piesele, în regia proprie.

Căutaţi la anticariat, dacă sunteţi norocoşi, cartea lui Gaby Michailescu, ediţia din 1939, sau la o bibliotecă bogată şi veţi avea un mare spectacol de teatru susţinut, odată cu verva autorilor, îndrăcită, de o ilustraţie tulburătoare: fotografii de epocă, afişe, cele trei comentarii grafice de mare humor, în sfărşit reproducerea unor scrisori care fac, fiecare, cât o pagină din Istoria Teatrului Românesc.

Repet, nu se poate încheia o toamnă fără lectura sau re-re-relectura acestor Amintiri.

Dar eu vream să vă mai spun că toamna se apropie de sfârşit, peste trei săptămâni suntem ameninţaţi cu ninsoarea, şi povestea culesului viilor nu are până acum nici un răsunet. Am primit o invitaţie aristocratică de la Domnul Sergio Faleschini (Vinarte) la lansarea ediţiei 2013 a beaujolais-ului românesc, Floarea de toamnă şi atât. E o linişte frustă faţă de zbuciumul viticultorilor cu dragoste de soarta vinului românesc, fiindcă în podgoriile cele mai bune se pritoceşte o revoluţie, sperăm benefică pentru harul de la Dumnezeu al pământului nostru şi pentru tradiţia acestei îndeletniciri care însumează, se spune, două mii de ani. Mai ştiu, apoi, câtă patimă pun doi tineri, Bauer, ea ,,creolă’’ buzoiancă, el neamţ din Tirol care au şi făcut vestită emblema Prinţesei Ştyrbei, stră- stră-, strănepoata Domnitorului care a ridicat şi inaugurat Teatrul Naţional I.L. Caragiale.

Sunt surprins să constat însă că turismul românesc nu exploatează evenimentul culesului, că sărbătoarea culesului nu-i emoţionează pe cei îndreptăţiţi şi prin fişa postului să se bată pentru această sărbătoare.

O toamnă a dezamăgirilor se încheie la fel de sufocată de nostalgie şi în această geografie a podgoriilor.

Ne cotropesc grijile domestice până la a ne face să renunţăm şi la bucuria culesului şi a vinului nou. Nu e nici o exagerare în ce mi s-a spus mai ieri, alaltăieri, că a început lumea să vorbească singură pe stradă. A rămas, mi se pare, numai rugina unei Speranţe care a durat atât de puţin, ca să se stingă la cel de al doilea cules...

Când am ajuns eu în Bucureşti, la jumătatea veacului trecut, cu trei ani înainte de a se isprăvi această primă jumătate, se cânta prin grădinile de vară ,,A ruginit frunza din vii’’... Trecuseră numai doi ani de la sfârşitul pustiitorului război şi începusem să trăim normal.

Şi parcă aud cum zuruiau pe caldarâmul străzilor urbei-capitală roţile carelor şi căruţelor sugrumate de butoaie cu care intra în Bucureşti vinul nou!