S-au petrecut alaltăieri, miercuri, 7 mai, şapte ani de la intrarea în eternitate a unui Bărbat al culturii române contemporane cari va rămâne consacrat de opera scriitoricească, de eseist, de memorialist, de filosof, de moralist şi, îndeosebi, în ultimul deceniu dinainte de a se sfârşi, consacrat, repet intenţionat, drept o ardentă conştiinţă cetăţenească într-o vreme care se continuă, din nefericire şi azi, când demnitatea şi verticalitatea şi identitatea naţională şi de spirit par să fie părăsite şi, astfel, cum zicea chiar Octavian Paler „fără să ne pese că ţara în care locuim ar putea fi părăsită de istorie".

El a fost atunci, în cei aproape zece ani din urmă ai vieţii lui, alături de academicianul Florin Constantiniu, o Voce; un purtător de cuvânt neliniştitor, tulburător, de o cinste intelectuală şi de o luciditate incendiare, şi de un curaj civic fără egal, venind să ne atragă atenţia că alunecăm dramatic în braţele democraţiei mahalageşti, ale corupţiei generalizate, şi ale mârlăniei.

Nu vor putea fi uitate prea curând intervenţiile lui televizate, când din pragul celui de al optzecilea an al vieţii, făcea pentru noi toţi rechizitoriul acestei alunecări pe care mulţi, foarte mulţi dintre noi, abia o bănuiam, dacă nu chiar ne iluzionam, bălăcindu-ne în această mâloasă moral alunecare, că va fi totuşi un mâine, şi mâine va fi mai bine.

Azi suntem, la şapte ani de la despărţirea de Octavian Paler, în acel mâine când, poate, începem să ne trezim.

A fost o conştiinţă dramatic răscolită de blestemului bietului om supt vremi şi trezirea lui însuşi a fost rezultatul unui proces sfâşietor pe care puţini l-au bănuit.

Ne-am întâlnit în primul deceniu al celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut, în anii 50, pe baricada gazetăriei radiofonice, eu fiind angajat reporter al Redacţiei Culturale Radio, el redactor la Secţia agrară a departamentului politic, apoi, curând, ne-am împrietenit şi am lucrat împreună, el redactor-şef adjunct al acelei direcţii culturale, eu promovat de el, surprinzător prin curajul deciziei, redactor cu drept de viză al intrării pe post, direct sau înregistrate, al emisiunilor de profil, când pentru şefii de atunci ai instituţiei eram un rebel, cum zicea Alexandru Balaci, mentorul meu, redactorul-şef adjunct înaintea lui Paler, obligat să părăsească Radioul disciplinar pentru neputinţa de a se supune orb cutumelor timpului jurnalistic.

Aşa ne-am împrietenit şi am rămas astfel, ca nişte fraţi, decenii întregi şi după părăsirea, la fel de forţată, de către mine a Radioului (ca şi a lui Balaci), şi după trimiterea lui Paler corespondent la Roma, apoi, curând, rechemat şi numit vicepreşedinte al Radioului şi apoi şi al Televiziunii, eu slujbaş în presa scrisă, la Secolul XX, la Scânteia Tineretului, la Luceafărul, rechemat (după eliminarea mea şi a lui Eugen Barbu de la Luceafărul), la decizia lui Paler, la Radio, şef al tipăriturilor Radio, printre care, fireşte, şi Programul de radio, fără drept de semnătură în presă,  apoi, la fel, sprijinit de el, am recăpătat dreptul de semnătură şi, cu solidaritatea şi a lui Ioan Grigorescu, al doilea vicepreşedinte al Radioului şi Televiziunii, numit secretar general al Departamentului Cultural RadioTv şi, foarte curând, redactorul-şef al acestui departament de unde am demisionat pentru a fi numit, în urma unor lungi pertractări de partid, susţinut de Cornel Burtică şi Ştefan Andrei, la cerere, director al Teatrului Mic. Atunci Octavian Paler era director al României libere, unde mi-a acordat rubrica nonconformistă intitulată Consemnări. La Teatrul Mic a fost din nou alături de mine clipă de clipă pentru ca, la premiera spectacolului cu drama Să îmbrăcăm pe cei goi, de Pirandello, în regia Cătălinei Buzoianu, cu Valeria Seciu şi Ştefan Iordache, spectacol europen, inovator, de talia spectacolelor lui Strehler de la Picollo Teatro din Milano, Octavian Paler, specialist şi în literatura italiană, să scrie solidar cronica spectacolului, în locul lui Radu Popescu, alt mare prieten al meu care, din păcate, neînţelegând importanţa acestei reprezentaţii, scrisese un articol desfiinţator.

Am fost, cum ziceam, mai mult decât prieteni de gânduri, de idei, de programe culturale, de atitudini, am fost şi în familiile noastre la fel, în prietenia copiilor noştri, am fost ca fraţii până în ajunul, dar chiar ajunul, evenimentelor din decembrie  – nu le pot numi încă altfel – când m-am trezit singur, comunist, ceauşist, simbolul nefast al compromisului, etc., etc., etc.; în Programul Radio, când preşedinte era alt prieten al meu, Răzvan Theodorescu, un trepăduş, Filip şi nu mai ştiu cum, fără ştirea directorului general, m-a făcut şi Arafat, şi Franco, şi Gaddafi şi stalinist înrăit şi chiar un specimen uman cu picioarele strâmbe, insultă pe care n-am iertat-o, pe aceasta, niciodată!

Stupoarea mea a fost totală, atunci, în 8 ianuarie 1990, când România Liberă a anunţat în chenar înlăturarea mea ”în sfârşit, de la direcţia Teatrului Mic”. Am trăit apoi, ani întregi, coşmarul acestei brutale despărţiri, ca într-o iubire tragic trădată şi ani întregi n-am înţeles nimic. El a fondat  - şi el, printre cei trei, patru, cinci fondatori – un Dialog… pe care iar nu l-am înţeles şi m-am trezit şi mai singur. În România literară, unde şi acolo el era unul dintre cei trei directori, un alt "prieten", dar nu cu iubire ca în cazul lui, a publicat articolul intitulat, mi se pare, Şobolanii roşii, în care se spunea printre altele şi că am furat şi dus acasă cu camionul mobila domnitorilor Ghica!! Soţia i-a telefonat disperata şi el i-a răspuns că nu e singur la aceasta direcţie, iar „Dinu, ar fi bine sa se retraga o vreme la Slătioara”! Să mai spun ca luasem pranzul impreună in 17 sau 18 ale acelui decembrie primăvaratic, în grădina casei mele şi de azi din Cotroceni, din cartierul în care şi toamne, şi ierni, şi primaveri, şi veri întregi, până noaptea târziu, ne plimbam, confesandu-ne reciproc, fiecare pentru celalalt un duhovnic!?

 Şi, în sfârşit, intervenţia salvatoare a unui confrate din tinereţe al amândurora care prin devotamentul şi puterea de seducţie şi prin preţuirea fără margini a prieteniei dintre mine şi el (prietenie pentru care am suferit, culmea, amândoi, poate la fel), intervenţia eminentului intelectual şi om de cultură şi editor, Geta Dimisianu!

Şi astfel, într-o iarnă furioasă de la sfârşitul anului 1999, pe o ninsoare şi un viscol ca în iernile de altădată, la uşa casei mele, însoţind-o pe Geta Dimisianu, a sunat Octavian Paler. A fost opera ei! A urmat o după-amiază fierbinte, cu ceai de tei şi mai fierbinte, de care aveam amândoi atâta nevoie!

A fost clipa care mi-a redat mie, atunci, întreg echilibrul, care m-a smuls din coşmarul neînţelegerii. Şi iar acele fascinante plimbări pe străzile Cotrocenilor şi iar ipostazele noastre de duhovnici unul pentru celălalt şi iar bucuria de a-i spune cât preţuiam scrisul lui din ce în ce mai incendiar şi mai încărcat de durere, de amarul unei filosofii de viaţă amare şi al unei experienţe zbuciumate şi al deziluziilor şi al recâştigării dreptului care, altfel, nu l-a părăsit niciodată, dar care acum s-a desfăşurat şi mai nestăvilit ca oricând:  de a spune tot ceea ce credea despre timpul său, timp văzut şi judecat de un filozof, de un intelectual patriot, de un aparţinător al acestui pământ ţărănesc sacru, al acestei sacre spiritualităţi naţionale.


I-am telefonat într-o duminică seara de la Londra, din piaţa Piccadilly; eram la o masă într-o mică grădină dirijată de o frumoasă româncă, bucovineancă, abia venită în capitala britanică să-şi afle o şansă de supravieţuire. Era dincolo de zece seara. L-am aflat abia întors de la spital, unde stăpânise şi învinsese o criză de inimă, rămânând, zicea el, doar prizonierul unor suferinţe reumatice şi m-a întrebat ironic, dar şi sincer, dacă nu vreau să-i împrumut, la întoarcere, un baston din colecţia mea.

- Marţi când ajung la Bucureşti, ţi-l aduc, şi, cum ţi-am promis, şi un exemplar din a doua ediţie a Ciocoilor. Ne-am înţeles! Ne vom plimba, amândoi,”cu bastonul prin... Cotroceni”.

Mă gândeam să-i ofer bastonul de bambus ce-i aparţinuse celebrului general Cristescu, universitar, şeful Tribunalului Militar sub Antonescu, mareşalul înlocuindu-l brutal pentru că nu îi permisese să intre în sala unde se judeca, sub preşedinţia lui, un proces. Bastonul mi-l dăruise actorul Puiu Cristescu, fiul generalului, bătrân prieten al meu şi consilier al meu la direcţia Teatrului Naţional.

Marţi m-a sunat, la Londra, Adrian Păunescu: A murit Octavian Paler!

Am fost conştient şi sunt azi la fel că ţara a pierdut un mare caracter, un scriitor de elită, o mare conştiinţă, un sfetnic de care ţara avea atâta nevoie.

Mi-am amintit toate acestea, asupra cărora voi  reveni pe larg în Jurnalul unui personaj controversat, revăzând la o televiziune fragmente dintr-o intervenţie a lui devenită celebră şi constatând că au trecut şapte ani de când fusese înregistrat zguduitorul lui mesaj.

Sub imagini, redacţia anunţa că a demisionat, dezamăgit, din Parlament, Dinu Giurescu, al treilea mare istoric al românilor dintr-o ilustră dinastie.

Mi-am dat seama că gestul marelui istoric ne arăta, aidoma rechizitoriului lui Octavian Paler, că putem totuşi spera...