Fals jurnal de ieri şi de azi: ,,Oameni cari au fost”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A apărut, în sfârşit, de curând, paradoxal în această vreme a descreierării, ca o pecete pe fruntea unei ţări aflată la cumpăna între cea mai gravă confuzie politică şi zdrenţele unei Speranţe oarbe, a apărut zic ,,prima ediţie critică integrală’’ a unei opere fundamentale a culturii naţionale

Tezaur de filozofie morală şi model de recunoaştere şi apărare a valorilor spiritualităţii româneşti, deopotrivă cariatidă a scrisului românesc literar în ipostaza lui de portretistică şi de jurnalistică ridicată pe culmea unei profesii aflată azi, din nefericire, la periferia dialogului democratic şi civilizat dacă nu chiar la ,,rangul’’ războiului pestilenţial al chivuţelor de odinioară.

Este vorba de opera mărturisitoare, cu asupra de măsură şi ea, a inegalabilului Nicolae Iorga, cărturarul şi istoricul şi scriitorul de geniu, ,,Oameni cari au fost’’, operă celebră, dar din păcate, tocmai ea, citită atât de puţin şi pentru că e atât de puţin cunoscută, azi; ,,Oameni cari au fost’’, în trei volume, la editarea cu adevărat ştiinţifică a căreia a lucrat ca un schivnic Prof.univ.dr.Valeriu Râpeanu, pornind de la colaţionarea fiecărei pagini din întregul răspândit în presa primelor patru decenii ale veacului XX, şi până la comentariul explicativ şi justificativ al fiecărui subiect şi a fiecărei informaţii şi chiar până la explicarea şi adecvarea scrisului de atunci faţă cu limba îmbogăţită şi vorbită azi, în secolul XXI.

,,În acest volum (azi trei volume), zicea George Călinescu – sunt amintiri despre regele Carol I şi despre Maria Fărcăşanu, croitoreasă. Sunt cunoştinţe din toate straturile sociale şi din toate provinciile şi ţările: prinţi, miniştri, prelaţi înalţi, popi de ţară, profesori, militari, aviatori, ingineri, arhitecţi, pictori, bucovineni, basarabeni, ardeleni, bănăţeni, francezi, scandinavi, bulgari, greci şi aşa mai departe. Nu cred să aibă cineva, nu mai multe cunoştinţe de indivizi, dar mai multă şi binevoitoare memorie.’’

Spuneam mai înainte că ne aflăm în faţa unui tezaur: un  tezaur de informaţie, un tezaur de învăţătură morală, de dragoste de bine şi de ţară, de înaintaşi, de la cel mai umil popă sau dascăl de ţară care lasă o urmă în satul său mic de la poalele unui munte, la regele ţării, de la savantul care a însemnat timpul şi istoria acestei ţări şi ştiinţa lumii, pănă la omul politic care şi-a asumat destinul ţării, cum au fost Brătienii spre pildă, de la ostaşul viteaz căzut în linia întâia, la generalul comandant în bătălii istorice, un tezaur, apoi, de cunoştiinţe, sociale, politice, de istorie, de geografie, de pedagogie, de literatură şi artă, de religie, de agricultură, de comerţ şi comunicaţii, de tot şi de toate, un tezaur de înţelepciune cărturărească, un tezaur de lecţii de iubire de oameni şi de generozitate niciodată fără temei, dar şi niciodată îngăduitoare când se cuvenea, gata să despartă neghina de grâu şi să scoată grâul la lumină; şi neapărat o mare şcoală de jurnalistică este această operă, ea însăşi, astăzi, fără egal în orice şcoală de gazetărie şi comunicare, în acestea din urmă, din păcate, necunoscută şi, fireşte, necunoscută apoi de mai nimeni dintre cei care sufocă paginile presei care ne intoxică cu o pălăvrăgeală ameţitoare şi care lasă să se vadă subţirimea unei lecturi, presă întemeiată mai ales pe cultura scandalului până la licenţiozitate, nu mai vorbesc de spaţiile on-line unde răsuflă nu o dată, pentru cei din jur, un damf al mahalalei ce s-a lăţit în toată ţara, inundând-o.

,,Oameni cari au fost’’ s-ar cuveni să fie azi cursul de bază în şcolile de profil, ca să se înţeleagă cum se poate ajunge, în zece rânduri, la un portret:

,,Cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l cobora pe hârtie într-o caligrafie perfectă, pe care-l cetea cu o dicţiune fără greş, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială despre adevărul corespondenţei lui cu ideea sa ori cu armonia operei. Un condei mai stăpânit n-a existat vrodată, nici aiurea, şi rareori un creator mai mare a nimicit cu mai multă pasiune opera sa pentru că nu corespundea celor mai nobile intenţii artistice. Dar, în acelaşi timp, mintea lui era plină de planuri uriaşe, de figuri extraordinare, de acţiuni exagerate, de contraste tari, de atacuri revoluţionare, de paradoxe nebune, şi niciodată nu era mai mândru decât atunci când putea să prindă în senina formă clasică rece ceva din concepţiile unui romantism înflăcărat.

Dar, pentru ca aceasta să se întâmple între plan şi mijlocul de îndeplinire, se dădea zilnic, an de an, până în această clipă de durere, o luptă în stare să distrugă pe rând productivitatea, fericirea şi vieaţa unui om.’’

Iată portretul spiritual al lui I.L Caragiale.

Iată, acum, un portret tragic, cutremurător, tulburător, de neuitat al geniului naţional:

,,Trecea pe stradele Iaşului un om greoi, gros, cu mustăţile rase, rău îmbrăcat, împiedecat în mişcări, care-şi smulgea firele de păr de pe faţă şi apuca de turnure pe femeile care-i plăceau. Mulţi se ţineau de dânsul – Doame iartă-i! – distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsufleţit, ajuns hidos prin impia descompunere, al unei fiinţe respectate şi iubite. În Botoşani intra apoi, aşteptat de o seamă de lume, lângă Henrieta, nici tristă, nici veselă, ci nemişcată în alba ei  figură liniştită, acelaşi om gros, fără vrâstă, pe buza de sus a căruia se desfăcea acum o mustaţă groasă neagră. Acasă la el veneau acum des prieteni, ca să afle veşti, care ajungeau pe urmă în presă. O dată, lângă piaţa cea mare îl întâlnii, târîndu-şi greu picioarele bolnave, cu ochii pironiţi în jos. S-a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca şi cum n-ar fi fost la mijloc ceaţa nenorocirii, şi apoi picioarele bolnave târîră mai departe pe acel care fusese Mihail Eminescu.’’

Să vedem acum, într-o singură frază, pe Ion Creangă, portret provocat de un discurs al lui Mihail Sadoveanu la Academia Română:

,,Ţăran care nu mai era ţăran, popă care nu mai era popă, strein în satul lui, care-l uitase, strein în locul unde-l mutase soarta-ntr-o căsuţă de bârne, de vergi, de lut, de şubredă paiantă, între copii săraci şi necrescuţi, cărora le ,,făcea şcoală’’, lângă o femeie slujnică şi tovarăşă în acelaşi timp, în mijlocul unei societăţi literare de boieri căreia trebuia să-i facă pe caraghiosul, dar fără care el n-ar fi scris un rând.’’

Am ales aceste trei portrete spre a se vedea, pentru cei tineri, şi mai ales tineri, pana marelui scriitor.

Apariţia acestei lucrări, ,,Oameni cari au fost’’, prima ediţie critică integrală la care criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu şi soţia lui Doamna Sanda Râpeanu, au trudit, se poate spune o viaţă, s-ar cuveni susţinută de Statul de azi, aşa nevoiaş cum e el, pentru ca ,,Oameni cari au fost’’ să se găsească la fiecare primărie şi la fiecare şcoală de sat şi de oraş; poate cineva de acolo se va încumeta să o răsfoiască şi mai ales să-şi dea seama că, între acei oameni cari au fost, se află chiar autorul, unul dintre marii căuzaşi ai progresului moral şi cultural al acestei ţări, şi nu e, zic, azi, o carte de învăţătură mai binevenită acestei ţări.

Editorul celor trei volume purtând titlul ,,Oameni cari au fost’’ Valeriu Râpeanu, s-ar cuveni răsplătit măcar cu premiul care poartă numele lui Nicolae Iorga la Academia Română; ar fi un gest de recunoaştere, în spiritul lui Iorga, a unei munci, repet, schivnice, de mare om de ştiinţă, ediţia de astăzi ,,Oameni cari au fost’’ fiind, alături de opera lui Liviu Rebreanu îngrijită şi editată de Nicolae Gheran, a doua operă de literatură românească ajunsă în ediţie definitivă, cu adevărat academică, în cultura română.

Dar să ne oprim aici şi să citim împreună această însemnare a lui Nicolae Iorga, istoricul, dar şi omul cetăţii, prima dintre scrierile lui cu privire la evenimentul tragic din 1907, pagină zguduitoare, ca să se vadă cu ce se îndeletnicea, şi cu ce har, un mare scriitor la gazetă al acelui timp:

,,DUMNEZEU SĂ-I IERTE!

Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţerani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 Mart 1907.

Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce traiu de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe strade, nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi.

Să ierte Dumnezeu pe ostaşii cari, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inimă omenească.

Şi să nu ierte Dumnezeu pe streinul fără inimă care a stors vlaga o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe ticăloşitorii oamenilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi de un neam cu dânşii; pe hâzii politiciani mâncaţi de pofte şi nevolnici; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii budgetare, fumegă acuma acest sânge nevinovat.

În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi pe făcătorii de rele.

Să fie în casa lor atâta bielşug ca în bordeiele celor ce au murit, atâta fericire în viaţa lor câtă a fost în viaţa celor ce s-au vârcolit de gloanţe, să fie atâta cinste şi atâta demnitate, câtă li s-a lăsat acelor sărmani ce s-au dus ca nişte pârâşi veşnici înaintea Scaunului judecăţilor celor mari: să mântuie ca dânşii vărsându-şi sângele inimii în ţernă şi pe urma lor să râmâie ca pe urma împuşcaţilor copiii ca să moară de foame.

Aşa să dea Dumnezeu.’’

                                                                                      N.Iorga

                                                                   ,,Neamul românesc’’ - 1907

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite